Unde sunt sașii noștri?

Gerhard, Geri cum îi spun prietenii, se așază răsuflând greu pe rândul cel mai de sus din tribună. De aici vede bine și nu încurcă pe nimeni. El însuși e înalt și elegant ca o barză. L-am ținut de brațul uscățiv, tremurând, cu pielea subțire și caldă ca o foaie de ceară. M-am așezat pentru câteva clipe lângă el. E încă devreme.

Geri are 74 de ani, e născut la Cisnădioara, dar locuiește la Nürnberg. Jumătate de viață a trăit acasă, jumătate în Germania. Tot acasă. N-a mai fost în România din ’98. După Revoluție s-a întors an de an, a fost și el sas de vară, zice pufnind ironic, dar acum nu mai are la cine merge și se simte prea bătrân. E însă la curent cu toate știrile. Când vorbește românește, are accent nemțesc. Când vorbește săsește sau germană, presară câte o înjurătură în românește, dar imediat se scuză cu galanterie. Germana e prea săracă pentru a exprima emoțiile puternice, nemții nu știu de-astea. Îl asaltez cu întrebări, la care îmi răspunde răbdător, sacadat și apăsat. Am uneori impresia că nu aude bine și dau să repet întrebarea, dar văd că de fapt rătăcește cu gândul te miri prin ce cotloane de unde coboară apoi întârziat.

Astăzi, în duminica de Rusalii, a venit iar la Dinkelsbühl să vadă marea paradă. Deși pentru mine e a doua oară când sunt aici, iar el a pierdut șirul întâlnirilor la care a participat, am impresia că nici lui nu-i vine a crede ce vede. Cu o batistă apretată, își sterge boabele de sudoare ce-i mijesc de sub pălărie și ochii care-i curg mereu. De la soare. Își înfinge apoi mâinile în genunchi și începe a-și frământa durerea ca pe un aluat de neuitare:

Na ja, ce-am fost și ce-am ajuns!

– Ce-ați ajuns? mă trezesc eu întrebând cinic.

– Niște obiecte de muzeu și de mirare.

– De ce spuneți asta?

Nu răspunde. Dă din cap și clipește tot mai des în timp ce privirea în planează peste mulțime. Apoi începe. Cuvintele lui sunt uneori ca o boare caldă din odaia bunicilor, alteori ca un bici ce rupe în carne vie. Cu o mână lovește, cu alta alină.

Pentru Geri, ca pentru mulți sași, frumusețea acelui tainic acasă s-a veștejit în amintire și a devenit grea ca plumbul. Mulți ar povesti nerăbdători cu cineva, ca să-și ia de pe inimă niște pietre ce s-au tot adunat cu trecerea timpului. Mormane de balast ce se vor nărui într-o bună zi și se vor face una cu pământul. E o poveste disonantă cu personaje reale, pe care Geri o mlădia ca să exprime mai multe suflete. Dregându-și glasul, Geri suna atoateștiutor și sarcastic ca un cărturar. Unii zic că asta e doar istoria lor. E de fapt a noastră, a tuturor…asta nu înțelege încă nimeni, păcat! Îl ascultam în parte, în parte reluam în minte cele petrecute în zilele trecute, în toate întâlnirile mele cu sașii… El povestea neîntrerupt, strângând din dinți și inspirând prelung, în parte aici, în parte retrăind o poveste probabil niciodată spusă sincer și direct, până la capăt. Uneori povestea blând și senin ca un arhanghel, alteori scuipa cuvintele ca pe o miere care s-a zaharisit.

Aici nu e fantezie, e viață. Încă e viață…

IMG_2534

Dimineață liniștită de duminică înaintea marii agitații. Timp de patru zile, de Rusalii, Dinkelsbühl se transformă în orașul sașilor din Transilvania. Foto: Mihaela Kloos

Parada

Este a treia zi a întâlnirii sașilor de pretutindeni, care se ține anual la Dinkelsbühl, în Germania. În România au mai rămas aproximativ 15.000 de sași, în Germania locuiesc peste 250.000. La peste o mie cinci sute de kilometri de Transilvania, în Dinkelsbühl, un orășel medieval ce aduce a Sighișoara, se întâlnesc timp de patru zile peste 20.000 de sași.

Punctul culminant al evenimentului este parada portului tradițional săsesc, care are loc întotdeauna în duminca de Rusalii. În cifre, parada înseamnă 100 de grupuri, adică vreo 2.700 de sași care defilează purtând făloși Trachtul, costumul de sărbătoare specific, reprezentând locul natal din Transilvania. Ca la un Oktoberfest de amploare, în urma întâlnirii sașilor s-ar putea face an de an niște infografce simpatice: câți participanți, câte evenimente, câtă bere se bea, câtă țuică, câți mici se mănâncă. În emoții, poate fi doar aproximată.

Acum suntem la Dinkelsbühl la 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului și a comunismului în România, la 64 de ani de la prima întâlnire a sașilor din Germania, se împlinesc 70 de ani de la evacuarea sașilor din Nordul Transilvaniei. O istorie pe care eu, noi, o știm vag din cărți și povești, dar mulți dintre cei prezenți au trăit-o. Fiecare dintre aceste episoade a săpat răni în destinul unui popor mic, a mutilat istoria mare și sute de mii de istorii personale.

Deși e de-abia nouă dimineața, e deja foarte cald. Se anunță o zi toridă, cum nu se întâmplă să fie prea des prin părțile astea. Nici o adiere de vânt. Emoțiile se ridică în valuri peste oraș ca o adiere densă, vâscoasă. Agitația, bucuria, nerăbdarea capătă substanță, sunt roiuri vizibile peste furnicarul de oameni care se adună deja cu miile pe artera principală a burgului. Nostalgia este cupola sub care se adună vârtejul de sentimente trăit astăzi. Fiecare moment al vieții sașilor adunați aici, ca și a celor care au rămas acasă, este un continuu exercițiu de dor.

În timp ce-mi povestește, în ochii lui Geri citesc ce am văzut atât de des în ochii sașilor, ai tatălui meu: multă, dureroasă nostalgie. Nostalgia e un sentiment straniu și vulgar, este amintirea și durerea fericirii pierdute. La sași, nostalgia este un viciu, o longitudine a țării, cărată în spate de cei care trăiesc cu povara dorului în ei. Nu se poate să vorbești despre nostalgie, fără să aluneci în sentimentalism. E riscul cel mai mare când scriu acum, liniștit și energic, despre ce am trăit la Dinkelsbühl, într-o zi care arată profetic destinul unui întreg popor. Tastele răpăie de la sine, sărind printre gândurile lui Geri, printre aici și acolo, trecut și prezent. Adesea, momentele de acum evocă amintiri, iar amintirile alunecă spre tot soiul de divagații în care m-au condus de mână Geri și toți cei cu care am vorbit în zilele precedente. Prieteni, scriitori, personalități și foarte mulți necunoscuți. Sași anonimi, din viața lor anonimă în Germania.

Deși rămân străini, într-un loc care nu le aparține, sașii sunt astăzi împreună, între ai lor. Vremelnică, deșartă bucurie! În curând, când se va termina ediția de anul acesta, vor conduce iar spre casele lor, fiecare retras în cochilia lui, sub cuvertura aparenței unde se cuibăresc rutina, singurătatea și memoria. Mai bine decât oricare alții, sașii știu că memoria e un labirint în care stau la pândă minotauri.

În mai bine de o oră începe parada.

În jurul nostru se îngrămădește tot mai multă lume. Unele locuri sunt rezervate, se lasă bineînțeles cu bombăneli în românește, dar toată lumea se calmează repede în cel mai nemțesc stil. Sașii nu-s nemți, dar nici români, miturile-s de agățat în cui la un loc cu slănina. Lângă mine apare o familie de sași mai în vârstă, din Turnișor, care acum locuiește lângă Stuttgart și o familie mixtă, doar soțul sas. Mult mai târziu, fixând coperta Vârstelor jocului.Strada cetății, îmi voi da seama că domnul vesel și relaxat din dreapta mea, care vorbea germană cu fetița și românește cu soția, era un scriitor din Rupea, autorul uneia dintre cele mai duioase și amuzante cărți despre copilărie pe care am citit-o în ultimii ani. Încă un joly consumat! Personajele, copiii din carte, mișună acum chiar pe strada din fața noastră. Câteva rânduri mai jos, o doamnă îi explică fiicei, mai în engleză, mai în germană, depre cele “seven Transylvanian Seats”. Au venit din State. Încet-încet tribuna se umple ochi și mă trezesc că, inventariind media de vârstă, sunt de departe cea mai tânără. Privirea celor care vânează un loc liber mă străpunge mai ceva ca un pumnal. Mă simt în plus, dar hotărăsc să nu mă dezlipesc de Geri. Unii bătrânei vin până în dreptul meu, îmi suflă în ceafă. Dau în final să mă ridic, dar Geri mă ține scurt de mână: Dă-le pace, or întârziat, or venit numa cu un ceas jumate mai devreme.

– Știi ce-i culmea? Că toți ne dau de ceasul morții, dar uită-te la copiluții aștia de țâță! I-o luat mama lor și i-o îmbrăcat în costume săsești, mici și dichisite, de parcă-s păpuși. Speră că peste cincizeci de ani copii ăștia or veni iară la întâlnire. Cine poate ști?

Costumul este cel mai evident mod prin care sașii își exprimă apartenența la comunitate și intră în atmosfera de sărbătoare. Cum făceau odinioară în fiecare zi de sărbătoare, când se adunau la dans sub teiul de lângă biserică. În Transilvania. La mii de kilometri distanță, sașii sunt conștienți de valoarea identității lor etnice și vor neaparat să o transmită mai departe, chiar și (sau mai ales) în contextul vieții lor germane, europene, multiculturale, de astăzi. Sașii au fost o minoritate etnică în România, dar nu au devenit germani nici în Germania. Așa-zisa re-patriere inițiată de statul german încă din timpul comunismului, în fapt o vânzare în care s-au plătit ca la târg pe fiecare cap de sas, nu a însemnat o regăsire, ci tocmai pierderea patriei. Cea mai mare traumă pe care a trăit-o comunitatea, după deportare. În urma lor, peisajul satelor săsești din Transilvania a rămas de izbeliște, un cimitir al rânduielii de odinioară. În Germania, au urmat mai bine de două decenii de pendulare între două spații, un exercițiu obositor de acomodare și în același timp rezistență la schimbare, la asimilare. Steagurile ce îmbrăcă strada principală a orașului sunt sugestive pentru cât de departe și-au căutat sașii fericirea, dar și cât de aproape îi aduce pentru câteva zile aparteneța la comunitate, nostalgia, iubirea.

 

IMG_2903

Timp de patru zile, peste 20.000 de sasi iau cu asalt strazile unui oras medieval din Germania. Mai multi decat locuiesc astazi in toata Romania. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Orașul sașilor din Germania

Cu aerul său medieval, Dinkelsbühlul e curtenitor și romantic ca o serenadă din vremea trubadurilor. Orașul de azi e de nerecunoscut față de oaza de liniște de ieri dimineață. Pentru că am ajuns mai devreme, ieri am cercetat la pas fiecare colț de stradă, rătăcind până târziu pe lângă zidurile cetății. Din turnul Bisericii Sf. Paul privești cum ar s-ar vedea din ceruri un rai pământesc: o cetate solidă cu turnuri și bastioane impunătoare, capodoperă a Evului Mediu, ghirlande de flori și petece de natură, o rețea de străzi înguste, pavate cu piatră cubică. În mod surprinzător, Dinkelsbühlul a scăpat intact din cele două Războaie Mondiale, astfel că toate edificiile istorice stau încă în picioare, zvelte și misterioase, așa cum au fost construite cu secole în urmă. În 1962, orașul a fost locația perfectă pentru filmul Minunata lume a Fraților Grimm. O viață molcomă, în case vechi de secole, toate la fel și fiecare unică în felul său. Deloc întâmplător, din 2001 Dinkelsbühlul este oraș înfrățit cu Sighișoara.

Din 1950 este o atracție turistică pe harta celebrului Traseu romantic (Romantische Straße), un parcurs care străbate cele mai frumoase castele și fortificații din sudul Germaniei, între Würzburg și Füssen. Singurele sunete ce se auzeau ieri în interiorul centrului vechi erau cântecele păsărilor, murmurul înfundat al oamenilor și adierea vântului domol. Pe străzile înguste în care fiecare sunet se prelungește într-un ecou, simțeai nevoia să vorbești șoptit, ca într-un muzeu în aer liber. Astăzi parcă a ajuns în oraș circul.

În fiecare an, de Rusalii, Dinkelsbühlul se transformă dintr-un burg liniștit într-un orășel al sașilor, luat cu asalt de fanfare și petreceri, de fum de mici, grătare și aromă dulce de Baumstriezel (Kürtoskalacs) cu nucă.  Poate că sașii se întâlnesc la Dinkelsbühl pentru că aici se simt „ca acasă”. Un spectacol al disimulării. De fapt, cumva paradoxal, exact asta sărbătoresc la Dinkelsbühl, în Germania: casa, comunitatea, patria. O patrie care dincolo de granițe înseamnă identitatea în care alege să locuiască fiecare.

Bine ați venit, orașul vă aparține! spunea ieri primarul Hammer la festivitatea de deschidere. Dintre toate orașele pitorești ale Germaniei, Dinkelsbühlul e alegerea ideală pentru întâlnirea sașilor, așa cum numai Transilvania putea fi mai firească. Farmecul său medieval rezonează cu amintirea bisericilor-cetăți din Transilvania natală. Situat între Bavaria și Baden-Württemberg, cele două landuri unde sașii sunt numeroși, Dinkelsbühlul pune la dispoziție o infrastructură turistică adecvată pentru a găzdui un eveniment care în doar patru zile îi dublează populația.

Tradiția sărbătorilor sașilor transilvăneni a început la Dinkelsbühl încă din 1951, imediat după ce primii sași din Transilvania au ajuns în Germania în urma Războiului și deportărilor. De la 25 mai 1985, între oraș și Asociația Sașilor Transilvăneni din Germania (Verband der Siebenbürger Sachsen) există un strâns acord de parteneriat. Iar în 1997, orașul a fost distins de către statul german cu o plachetă de aur pentru strategiile de integrare a “repatriaților”/Aussiedler – sașii transilvăneni.

Corespondentul din România al întâlnirii de aici ar fi întâlnirea sașilor care se organiza în fiecare toamnă la Biertan, iar mai recent este găzduită într-o locație diferită în fiecare an. După Sibiu, Bistrița, Sighișoara, anul acesta va fi rândul Sebeșului, orașul meu natal, să găzduiască cel mai important eveniment al comunității.

– Acasă e slab de tot, am fost și eu de vreo câteva ori. Păi cine mai poate acuma să mai meargă? Și chiar de ar putea, aci e mult mai bine, mai aproape, mai altcumva. Aștia bătrâni sunt prea bătrâni, ăia tineri n-au habar.

Cuvintele lui Geri au un corepondent clar în cifre: în anul 2012, la Dinkelsbühl s-a înregistrat o participare record în istoria acestei sărbători, cu 28.000 de sași din toate colțurile lumii. La întâlnirile din România, de-abia dacă numărul trece de 1.000 de participanți.

Dinkelsbühlul este unul dintre cele mai romantice și mai liniștite orașe dintr-o Germanie tot mai cosmopolită și mai aglomerată. Germania nemților, a imigranților de toate felurile, a sașilor. De doi ani și a mea. Acolo unde în comunism sau imediat după au plecat toți ai noștri. Unde se gândea și tata să ajungă de fiecare dată când bătea pe poartă foaia scrisă nervos și apăsat „Casă de vânzare”. Asta se întâmpla cam o dată pe an. În toată copilăria mea, bătăile ciocanului pe poarta de cetate îmi ciopleau în inimă un verdict: plecăm în Germania! Germania de unde veneau încolonați armate de Gummibärchen și tablete de ciocolată, saci de jucării. Toate hainele primite de la unchii mei aveau un miros specific, ca și cum detergentul scump de dincolo le-ar fi impregnat definitiv mirosul unei alte lumi. De unde toate poveștile reluau parcă refrenul reclamei la modă când eram copil: Titan Eis, altă viață! Germania în care nu am vrut să ajung niciodată. Sunt aici.

Asta îmi demonstrează în primul rând mie că singurele bariere reale pe care le avem de cucerit sunt cele din noi înșine. Ediția de anul acesta a Întâlnirii de la Dinkelsbühl se desfășoară sub motoul Heimat ohne Grenzen/Patrie fără granițe. Heimat înseamnă patrie, țară sau loc natal și derivă din Heim, adică acasă, cămin, domiciliu. Nu întotdeauna cele două se suprapun. Toponimia reală nu e congruentă cu geografia simbolică pe care ne-o reconfigurăm interior pe o hartă a sufletului.

Granițele sunt supratema întâlnirii de anul acesta. De câte feluri sunt granițele? Le avem pe cele administrative, între țări și regiuni, le avem pe cele invizibile, dintre noi, ce țin de mentalitate și de comportamentul social, avem propriile noastre granițe interioare. Astăzi, când identitatea națională și cea a grupului se trasează încă tot mai violent, ne putem impune un exercițiu metaforic de armonizare. Suntem înconjurați de culori, noi înșine putem atribui identității noastre etnice sau naționale o anumită culoare. E farmecul și bogăția lumii, a ceea ce suntem. De la Newton încoace, teoria modernă a culorilor pleacă de la observația că lumina conține toate culorile posibile. Suntem colorați și toți împreună suntem lumină.

– Heimat ohne Grenzen – Quatsch! Ich habe nur Grenzen ohne Heimat! / patrie fără granițe – aiurea! Eu am numai granițe fără patrie! Acasă nu m-au vrut, aici sunt frunză-n vânt.

îmi spunea Manfred, unul dintre sașii pe care i-am întâlnit ieri la coadă la Baumstriezel. Vesel, glumeț, cu ochii sclipind a țuică asortată cu arșița de afară, mi se pare că exprima într-o doară sentimentul dezrădăcinării pe care îl cunosc mulți. Și totuși, și el, și mii asemenea, petrec astăzi la Dinkelsbühl.

 

Sașii din Transilvania, ultimii mohicani

 

– Când am venit aci, toți erau plini de ei, credeau că-i pune cineva directori în Germania. Vezi de treabă! Se uitau la noi și nu știau de unde să ne ieie. Tot ziceam umflați în pene că noi suntem sași din Transilvania, din Siebenbuergen. Nemții căscau ochii mari și dădeau din umeri. Români ziceau, voi sunteți români din România. Pe unii asta-i băga în pământ… Era o vreme când puteai mere oriunde pe lângă Muenchen, pe-aci, pe la Stuttgart, toți Hausmeisterii erau sași. N-or văzut nemții de-astea, aștia-s încuiați ca noaptea, habar n-au să bată un cui. Sașii știau de toate, făceau din căcat bici. Să uitau nemții la noi ca la filme străine. Pe mine nu m-o interesat că mă luau de român. Mi-am văzut de treabă și am arătat cine sunt…

Ascultându-l pe Geri mă întreb oare dacă noi, românii, știm într-adevăr cine sunt sașii. Cât aș fi putut ști despre sași dacă nu era tata sas? Cel puțin în Transilvania au trăit împreună, dar cât de bine se cunosc? Câți au trecut de zidul invizibil de răceală ce li se reproșează adesea sașilor și câți și-au văzut de treabă, în niște vieți paralele? Fiind eu însămi o corcitură, jumătate săsoaică, jumătate româncă, e ca și cum umărul drept l-ar întreba pe umărul stâng: ha, hai să te văd, cine-s sașii? dar tu, cine ești?

Păi, au fost odată sașii… Riguroși, muncitori, punctuali, cumpătați cu extremul zgârciți, hotărâți, onești, mândri… clișee prin care ceilalți construiesc identitatea sașilor, poate etnia cu cea mai bună imagine din România de astăzi. Ne-am obișnuit să vedem lumea simplist, luând de bune niște clișee servite de alții și rumegate mai departe de noi. Ce stă însă în spatele lor?

Tata, singurul din familia lui rămas în România, spune că sașii s-au înțeles destul de bine cu ceilalți, români, maghiari, țigani, însă acum sunt atât de bine văzuți în Transilvania tocmai pentru că nu mai sunt acolo.

– Despre morți și despre sași numai de bine, adaugă Geri.

Amin.

Deși în acest punct de vedere încape un gram de resentiment, simptomatic generației lor, sigur că și distanța a favorizat ca imaginea sasului destoinic să fie mitizată. Tot plecarea din Transilvania a declanșat în rândul sașilor plecați sau rămași, o serie de probleme foarte interesante și de actualitate din punct de vedere al mentalului colectiv, identității etnice, sociologiei migrației.

În Transilvania de astăzi apar tot mai multe exemple și inițiative – de remarcat că nu întotdeauna din partea sașilor – care țin să continue moștenirea săsească. Conștienți că patrimoniul săsesc, material sau spiritual, este o parte integrantă a specificului zonei, locuitori din Transilvania, fie români, fie sași rămași ori întorși, își fac chiar o misiune din a reanima cultura sașilor. Unii, precum Willy Schuster din Moșna sau Paul Hemmert din Richiș, au ales să se întoarcă, fac downshifting sau au început afaceri, fac investiții, turism sau agricultură. Au luat-o din nou, de la capăt. Pentru că aici se simt acasă, aici miroase a libertate și a tihna după care au jinduit cât au fost pribegi prin lume.

La Axente Sever, românii au reluat timid sărbătorirea Blumefestului, la fel se întâmplă cu obiceiul Lolelor sau Kronenfestul în alte câteva sate. În Petrești, lângă Sebeș, în ansamblul de dansuri săsești îmbracă veșmintele tradiționale și tineri români. La Brukenthal, S.L. Roth, Haltrich sau Honterus, licee germane cu prestigiu, învață în majoritate copii români. În foarte multe localități, odată cu încercările de dezvoltare a turismului rural și de integrare a bisericilor fortificate într-un circuit, au fost amenajate mai multe muzee ale culturii săsești. Cristian Țopescu în 2013 și Leonard Orban în 2014 au fost aleși ambasadori onorifici ai bisericilor fortificate săsești, cu misiunea de a le promova pe scena turistică și culturală română. Klaus Iohannis e arhetipul sasului gospodar pentru societatea românească. Din diferite motive, în multe foste localități locuite și de sași, românii încearcă o reapropiere de aceștia. Aici însă s-ar putea pune problema diferenței dintre apropiere și apropriere. Cum putem face ca ceea ce expunem, actualizăm, revalorizăm să rămână autentic? Cum putem umple golul lăsat de sași?

În contraponderea acestei efervescențe, în unele colțuri de Transilvanie rurală, uitată, trăiesc ca niște insule solitare, ultimii mohicani ai comunităților prospere de altădată. Johann Schaas din Richiș, Sara Dootz din Viscri, Johanna Schneider din Valea Viilor, Sinetante din Dobârca sunt doar câțiva dintre ei, cu care m-am întâlnit și despre care am mai scris. Iar ei sunt totuși dintre cei cunoscuți, fiind curatori ai bisericilor. În fața turiștilor, ei reprezintă o comunitate dispărută, ca niște relicve rărăsite din altă lume.

Alți câțiva asemeni lor își deapănă amintirile venerabilei vârste, fără a mai avea rude sau grupuri de curioși care să le soarbă cuvintele. Aceștia sunt cei care, de cele mai multe ori, trăiesc stingheri blestemându-și ultimele zile, între revoltă și neputință, refugiați în amintiri. Unele sate, precum Gherdeal sau Mighindoala, sunt astăzi complet abandonate. Din casele cu porți înalte ca niște fortărețe au rămas numai doar schelete mutilate de timpuri, care mijesc dintre bălării ca dinții mâncați de carii. În jurul lor, natura ia înapoi ceea ce omul nu vrea să mai îngrijească. Ne înghite pământul aici, spune o săsoaică rămasă aproape singură în Gherdeal. E greu pentru toți, dar pentru ultimii bătrâni ai satelor pustii, e jale. Cei mulți care au plecat în Germania, au trebuit să se integreze unei noi societăți, prosperității.

– Te-nveți și cu binele, cum zice râzând Geri.

Dar și cei puțini rămași au fost nevoiți să se adapteze realității dramatice, la fel de străine lor, de pe stradă și din localitate. Un exercițiu voluntar și continuu de ajustare în Patul lui Procust. Supraviețuiește cine poate, într-un păienjeniș al minții și al realității.

Diferența dintre cei rămași în Transilvania și cei plecați în Germania stă într-o celulă ce le-a asigurat supraviețuirea timp de secole, funcționând în cazul lor aproape ca o instituție: comunitatea atât de bine reprezentată de fostele vecinătăți (Nachbarschaften). Primii au pierdut-o, ceilalți au reînființat-o în Germania și odată cu ea au reanimat o viața culturală ce le confirmă și consolidează identitatea etnică. O pendulare continuă între integrare și reticență față de majoritate, pentru păstrarea identității.

E deja 9:30 la Dinkelsbühl. Revărsare de lumină pe Kaiserwetter cum niciodată nu a fost de Rusalii în Germania. Contrar superstiției că de Rusalii plouă, cerul e senin, albastru bavarez, se anunță chiar peste 35 de grade.

– Trebuie că Dumnezeu o fi și el sas, zicea Geri mai devreme.

– Mai știi, poate-i place și slănina!

Geri se uită la cer de parcă și-ar catapulta ochii peste dealuri și peste lumi, până departe-n Cisnădioara lui.

– Oare pe la noi cum o fi vremea?

Deja toată lumea caută un loc la umbră. E deja aproape insuportabil de cald. Pe artera principală a orașului freamătul crește continuu. Fiecare caută cel mai bun loc de unde să observe parada, cel mai bun unghi pentru fotografii. E un dute-vino din care se strigă mereu nume și se salută peste mulțime. Oameni din trecut, chipuri deslușite instant din negura amintirilor se reîntâlnesc peste ani. În toate zările orașului se înalță fumul micilor și glasuri vesele ce te fac să te simți ca într-o piață aglomerată din Transilvania. Miroase dulceag-amărui a bere, țuică, arșiță și dor.

Conform programului, mai este exact o oră până la începerea paradei, a doua la care asist în ani consecutivi. Ca și anul trecut, mii de oameni au venit astăzi de departe – din Germania, Austria, chiar Canada și SUA și bineînțeles, din Transilvania – pentru o zi de sărbătoare unică. Astăzi sunt toți împreună, deși nu sunt acasă. Azi sunt ei, între ai lor, împărășind același trecut, aceleași amintiri, aceleași speranțe. Fără măști, fără disimulare, fără a fi stingeri într-o lume străină. Duminica de Rusalii înseamnă la Dinkelsbühl în primul rând parada portului săsesc, singura ocazie în care poate fi admirată diversitatea portului, în toată splendoarea lui. Odinioară, în ceasuri de iarnă, mâini dibace de Omama au cusut straie sfinte care au fost purtate la atâtea ocazii fericite acasă. Oameni veseli și oameni triști, sași ocoși și buni ca pâinea caldă, săsoaice durdulii, sobre și sfătoase ca doamna de lângă mine căreia nu-i mai tace gura. Nu bănuia Omama că păunii, vulturii și lalelele ei vor deveni în timp hieroglife de nedescifrat în Germania.

Necunoscuți, dar nu dispăruți

Cine din România are măcar habar de ce să-ntâmplă aici, se-ntreabă Geri privind mulțimea. Vin în tot anu’ de la emisiunea germană, dar în rest… nu interesează pe nimeni. Altele-s problemele acolo. Îi înteresa numa’ pe bandiții de dinainte, când ascultau telefoane și scotoceau în pachete. Hoția aia încă n-o dispărut, să știi tu! Are să mai cure încă multă apă pe Cibin până să stârpesc mișeii.

Vorbele lui Geri întind o punte străvezie de dor și drag până acasă, în satele de la noi. Știu că ce spune el e de fapt vocea a mii și mii de sași plecați. O voce care nu mai răzbate până în România, ci rămâne suspendată înainte de a fi rostită, sugrumată în gât. Ce rost mai are?

Într-o Transilvanie a insulelor săsești solitare, eu am crescut cu conștiința că trebuie să înregistrez fiecare cuvânt al tatălui meu, că ceea ce nu învăț de la el nu va avea cine să îmi mai spună, ba s-ar putea să nu mai găsesc nici măcar în cărți. Din România nu se vede foarte bine că, raportat la mărimea comunității lor, sașii au scris un volum absolut impresionant de cărți. Romane, jurnale, cronici ale localităților, cărți de istorie, studii etnografice, albume, articole, interviuri, lucrări care reflectă cred tocmai nevoia de a lăsa cât mai mult consemnat. Credința în scripta manent,  faptul că prin cărți nimic nu se pierde, fiecare detaliu, fiecare experiență este povestită, descătușată, transmisă mai departe. Scrisul are cred în cazul multora un efect cathartic, fiind menit să vindece răni, să aline traume, să alunge resentimente, să se împace cu ei, cu ceilați, cu istoria. Însă, în mod paradoxal, deși există acest volum mare de literatură și istorie publicată, sașii rămân necunoscuți în România. Stereotipurile nu sunt suficiente pentru a cunoaște oameni.

Mai ales în afara Transilvaniei, informații despre cine sunt, când și de unde au venit, unde au locuit, de ce au plecat, ce îi caracterizează, aspecte esențiale privind influența lor în Transilvania sunt în cel mai bun caz doar vag, uneori clișeistic aproximate. La asta cred că contribuie și manualele școlare care încă au mari lacune în a trata istoria etniilor din România. În condițiile în care chiar o emisiune TV recentă începe prezentarea cu fraza „sașii au dat bir cu fugiții…“, vorbim adesea nu doar despre necunoaștere, ci și de multă ignoranță, uneori de prejudecăți moștenite, ecouri perpetuate din „epoca de aur”. La această situație contribuie și faptul că mare parte din publicațiile despre care vorbeam sunt apărute în Germania și netraduse, nedisponibile în România. Ori aici ajungem la un cerc vicios, închis, în care sașii scriu în germană despre sași și ajung să fie citiți doar în comunitatea lor, tot de către sași. Tot așa își cântă și durerea, tot între ei rămân amintirile.

În zilele trecute, am asistat aici la numeroase lansări de carte, mese rotunde și conferințe pe teme privind relația cu țara de origine și cea de domiciliu, traumele trecutului, neliniștea prezentului și nesiguranța viitorului. Cele patru zile de sărbătoare aduc la Dinkelsbühl o efervescență fantastică, care nu-și găsește ecou în România. Este o cu totul altă față a comunității sașilor, pe care noi nici măcar nu o bănuim. Zilele astea la Dinkelsbühl înghesuie pe străduțele orașului mai mulți sași decât în toată Transilvania de astăzi la un loc. 100 de grupuri însumând 2.700 de participanți vor trece imediat prin fața ochilor noștri. 2.700 de sași. Unde se mai strâng în Transilvania 2.700 de sași? Cine știe măcar că sașii mai sunt atât de vii, atât de activi?

Încă o jumătate de oră până la paradă… locul unde se aranjează participanții e un furnicar de costume și emoții.

 

Ubi sunt, ubi nunc?

În ultimii doi ani, în care distanța de sasul meu arhetipal – tata – m-a apropiat de comunitatea sașilor transilvăneni stabiliți în Germania, am avut ocazia să iau contact din interior cu viața comunității de aici. Să aflu opinii sau sentimente pe care le pot compara cu viața pe care o cunosc din Transilvania natală. Astfel am identificat mai multe tendințe, tipologii și atitudini, care nasc tensiuni chiar în interiorul comunității.

Sașii au fost întotdeauna un grup foarte bine definit identitar. Toate elementele care îi conturează puternic ca etnie, precum religia, limba, obiceiurile, îndeletnicirile, un anumit fel de a fi și de a rândui gospodăria și comunitatea, au rămas intacte în sutele de ani în Transilvania dar, în mod foarte interesant, unele nu s-au diluat nici în Germania. Fie atunci când în localitățile din Transilvania au devenit o minoritate, fie în Germania unde „melting pot”-ul cosmopolit amenința să-i absoarbă, sașii au rămas un conglomerat distinct, bine închegat. Cazul lor este deosebit de interesant pentru că schimbările politice i-au pus în situația de a-și contura și reconsidera mereu relaționarea dintre identitatea etnică și identitatea națională.

Deși în Germania, sașii, ”Aussiedler-ii” au particularitatea de a fi într-o anumită măsură în același timp germani și imigranți, menținerea etnicității lor a rămas o misiune a fiecărui membru al grupului. Sașii nu s-au românizat în Transilvania și nu s-au germanizat în Germania decât prin excepții, de multe ori dezaprobate ”între ai lor”.

– Noi am rămas Sachsen, nu am devenit Deutschen. Numai unii se cred peste noapte mai nemți decât nemții, zice Geri mândru și cârcotaș. Nu știu dacă l-ai auzit ieri pe Hans Bergel, scriitorul, vorbind despre sași. Bergel zice că noi suntem așa, un fel de struțocămilă, nici români, nici nemți. Sasul e un homo transilvanus modelat din aluatul locului și al oamenilor cu care a trăit în Transilvania. Asta se vede cel mai bine când ne dăm cap în cap cu câte un neamț și vedem că nu ne potrivim nicicum. Unii s-or umplut de cucuie, alții nu pun la suflet. Păi cum să fim la fel, sasu nu-i nici de-a ăstora, n-a fost nici de-a ălora. Noi întotdeauna am fost așa, noi cu noi, nici în car, nici în căruță.

Studiind particularitățile migrației germanilor din Europa Centrală și de Est în Germania, Rogers Brubaker vorbește despre ethnic unmixing. Un articol apărut în Der Speigel 34/1988, în plin proces de emigrare, arată însă și reversul medaliei: problemele întâmpinate de etnicii germani veniți din Transilvania la stabilirea în Germania, ciocnirea dintre identitatea etnică și cea națională, problemele de integrare a celor peste 200.000 de sași și felul în care ceilalți, nemții, îi priveau pe etnicii din est.

În ce privește prezentul, în interiorul comunităților săsești din Transilvania, Germania, Austria, Canada, SUA, etc. se simte foarte acut presiunea unui sfârșit de generație. De aici resentimente, frustrare, tensiuni, incertitudine. Sașii care au plecat acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani din Transilvania se întreabă în ce măsură copiii, nepoții lor vor mai păstra vie cultura și sentimentul de apartenență la comunitate. Dacă peste treizeci, cincizeci de ani, copiii lor vor mai participa la tradiționala întâlnire de la Dinkelsbühl.

În Germania, pe de o parte avem sașii în vârstă, sceptici privind viitorul, prizonieri într-o vârstă de aur transilvană, refugiați în trecutul nostalgic al unui ”Siebenbürgen, süße Heimat”. Ca și în Transilvania, mulți sași din Germania cred că odată cu cei vârstnici acum, cultura și comunitatea sașilor se va stinge. Ca Irene din Călătorie într-un picior a Hertei Müller, mulți trăiesc într-un fel de no man’s land, plecați în plină dictatură din „cealaltă țară“ în țara de adopție, în care se vor simți întotdeauna alienați. Aceștia sunt frecvent sașii care au simțit plecarea din locurile natale ca pe o ruptură traumatică, nu a fost o repatriere peste secole, ci o pierdere a casei. Migrația lor nu a fost atunci o mișcare de punere în legătură a două societăți, ci o scindare. De altfel, puțini dintre sașii transilvăneni și-au mai păstrat cetățenia română. Ruptura a fost atenuată după 1990, când libertatea circulației îi readuce pe unii înapoi, în vizită, “sașii de vară”, iar în altele cazuri, iluzoriu sau concret, dar tot mai frecvent, se pune problema întoarcerii.

Mobilitatea sașilor între cele două spații este justificată relațional (întreținerea legăturii dintre cei care au plecat și cei rămași, prieteni și rude), comemorativă (întoarcerea în locurile unde au trăit părinții, unde sunt mormintele, pentru restaurări și activități voluntare, pentru întâlniri ale celor plecați dintr-o localitate) sau economică (investiții, afaceri), toate acestea fiind adesea interconectate.

Mulți dintre copiii, nepoții veniți în Germania la vârste fragede sau născuți aici nu au învățat săsește, nu au atașament față de România, o țară aproape exotică pe care nu au văzut-o poate niciodată sau au vizitat-o ca simpli turiști, nu se identifică cu grupul etnic, cu obiceiurile și mentalitatea lui, sunt distanți, chiar reticenți față de tot ce înseamnă tradiție, cultură, moștenire spirituală a generațiilor dinaintea lor. La nivel global, când se vorbește despre mobilitatea de astăzi, definirea identității etnice este o problemă acută, mai ales în rândul adolescenților.

Pe de altă parte, această viziune sumbră e contrabalansată de sutele de tineri care iau parte la întâlnirea anuală de la Dinkelsbühl. Numărul impresionant de tineri prezenți în 2013, dar și în anii trecuți, cei care fac parte din ansamblurile de dansuri, fanfarele sau corurile răspândite în toată Germania, arată că totuși există o continuitate, prin urmare și speranță. Admirabile sunt și exemplele de tineri născuți în Germania în familii de sași care vorbesc chiar și săsește, se implică în acțiuni de voluntariat și au un atașament față de locurile natale ale familiei lor. Și în Transilvania se regăsesc aceste două polarități, cu observația personală că aici tinerii sași sunt mai puțini numeric și mai puțin activi ori vizibili decât cei din Germania, tocmai pentru că aici nu se mai poate vorbi despre o comunitate în adevăratul sens al cuvântului.

– Sunt unii care s-au dus acum înapoi. De dus, s-ar mai duce mulți, da-s prea mândri. Pentru unii ar fi și prea mare bătaie de cap. Prea târziu acum. Păi eu aș mai avea putere să bat acum tribunalele să-mi iau casa înapoi? Și ce să fac, să vând tot și să cumpăr altceva acolo? Ce să fac eu acolo, cum să mai trăiesc acum? Sunt unii, mai ales acuma, pe internet am auzit, care tot cheamă oamenii să vină acasă, că am avea o datorie morală, că să duc toate de râpă. Păi datoria morală mă ține pe mine acuma, bătrân ramolitig ce mă aflu? Nu se mai poate, nu mai este cale de întoarcere. Deja, cum am trăit aci o jumătate de viață, oi mai trăi încă un pic. Mult n-a mai fi.

În tot acest perpetuum mobile, ce se traduce prin dislocare, alienare, mobilitate, este foarte interesant cum se construiește „împărăția lu’ tătâne-său” din poveste, acel tainic „acasă” după care tânjim cu toții. Cum se transformă legătura cu locul de baștină, în condițiile în care mulți dintre noi, nu doar sașii, ne pierdem patria și devenim la un moment minoritari undeva în lume. În ultimii doi ani, de când locuiesc în Germania, am făcut multe drumuri înapoi, multe întoarceri până la, poate, acea întoarcere. Însă paradoxal, de fiecare dată când sunt aproape, mă simt mai departe de acea casă pe care o cunoșteam. Ca în poveste, de fiecare dată, găsesc „aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea…”

Drumurile noastre pe harta lumii nu se suprapun peste căile de pe harta sufletului. Ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cu toții traversăm Valea Plângerii, lumea cu dor, în care memoria și afectivitatea este tot ceea ce poate fi smuls timpului.

Este legitim să existe atâtea întrebări privind cum va arăta viitorul sașilor. Lumea este o continuă devenire, prezentul devine instantaneu trecut și ancoră pentru viitor. Oare ce, cum, cât din cultura lor, a noastră, va supraviețui mai departe? Ce ar trebui să facem pentru ca patrimoniul săsesc, cu biserici fortificate, sate specifice, valori și tradiții, să fie salvat?

Sașii, între adaptare și rezistența la schimbare. Foto: Mihaela Kloos

Copiii sașii, prinși mai mult ca oricând între adaptare și rezistența la schimbare.
Foto: Mihaela Kloos

Un pariu: downshifting și întoarcerea acasă

Așa cum spune Geri, sunt tot mai mulți sași care au ales să se întoarcă din Germania înapoi, acasă. Unii sunt periodic în atenția mass-media, ilustrând un termen care începe să fie tot mai discutat și la noi: downshifting. Tot ca parte a trendului întoarcerii la sat, “în zariștea cosmică”, presa discută pe larg un fenomen social observat cel puțin în ultimii doi-trei ani: faptul că tot mai mulți români se mută de la oraș la sat.

Citeam că tendința demografică arată că din 2012, 118.000 de persoane s-au mutat de la oraş la sat, de patru ori mai mulți decât în 1990, iar în trendul invers (de la sat la oraş) s-au încadrat doar 74.000 de persoane (sursa). Prin comparație, în 1990, ceva mai puțin de 28.000 de locuitori s-au mutat de la oraș la sat, în timp ce 550.000 făceau mutarea inversă, de la sat la oraș.

Mutarea actuală de la oraș la sat traduce o mutație, și nu doar de sens, ci mult mai profundă, de mentalitate. Cei care se mută de la oraș la sat vor să își schimbe viața, caută un nou început, iar asta modifică implicit comunitatea în care ajung. Cei care se mută la sat o fac tocmai din nevoia de autentic, simplitate, natură, echilibru, o anume libertate și sustragere din sistem, pentru resurse care să susțină un trai decent și o viață mai sănătoasă. Adică exact ceea ce orașul a eșuat în a oferi. Pentru sașii care revin în Transilvania este o eliberare, prima dată când nu își mai opresc respirația alert, la jumătate. Este un refuz al societății de consum (care la noi alimentează încă o cursă pentru posesie și ostentație), al ritmului ei haotic care ne obișnuiește să funcționăm, uitând să trăim. În grai transilvan, asta cred că se traduce cel mai bine prin tihnă, care înseamnă confort, a munci cu plăcere și a avea timp pentru a te bucura echilibrat de viață.

Pentru a ilustra tendința asta, am un exemplu pe care îl admir și unde mă întorc mereu cu plăcere: satul Richiș. La Richiș am ajuns deja de mai multe ori, de fiecare dată pentru a cunoaște câte un om admirabil pentru puterea exemplului și a poveștii sale de viață. Aici locuiesc oameni simpli, cu care putem empatiza ușor, dar care reușesc să schimbe comunitatea rămânând în același timp și ei înșiși, și ieșiți din comun. Oameni normali și personaje de poveste deopotrivă, acei oameni care sfințesc locul. Care loc este fermecător, dar în ultimii ani și îngrijit, așa cum îi șade bine oricărui sat cu rânduială săsească. Richișul a devenit într-adevăr nemaipomenit tocmai datorită oamenilor de aici, care întorcându-se acasă sau mutându-se în ultimii ani au umplut golul lăsat de exodul sașilor și au resuscitat satul. Iar ce se întâmplă aici începe din fericire să fie mai mult decât un caz izolat.

Poate suna naiv, dar cred că indiferent cum modelează timpurile o localitate, cât timp există măcar un om care-și asumă responsabilitatea locului pe care stă și al rostului său în lume, nu doar pentru un eu și acum, ci pentru noi și viitor, există speranță. Iar la Richiș sunt mai mulți, până de curând anonimi. Lucrurile se pot schimba mai ușor la sat, pentru că aici individul poate exista numai în comunitate.

Chiar dacă despre Paul Hemmerth și Johann Schaas, dacă ar fi să-i numesc doar pe cei mai mediatizați locuitori ai Richișului s-a scris mult, ei rămân aceiași oameni egali lor înșiși, care-și văd nestingeriți de treabă. În ochii lor vezi seninătate, modestie, bun-simț, în plus și sclipirea, neliniștea omului activ. În discuțiile cu ei am simțit, așa cum mi-a și mărturisit-o Herr Schaas, că aici există luciditatea unui nou început. Nu știu spre ce va duce această revigorare, poate doar spre noi, ciudate paradoxuri. Dar măcar se pare că ne desprindem de teluricul, scepticismul, uniformitatea și pasivitatea pe care i le imputa Cioran țăranului romândepășind etapa nostalgiilor consumatoare de timp și energie. Nu știu cât de tare conștientizează localnicii, prinși între spaimele, nevoile și iluziile vieții de zi cu zi, dar mai ales atunci când vizitezi satele din Transilvania din timp în timp, ca intrus, vezi foarte clar schimbarea, în ciuda aparentei “încremeniri în timp”, care pentru unele sate a devenit doar un clișeu, o chestiune de percepție. Când privim în timp devenirea satului, mai ales în ultimele două decenii, vedem o clară metamorfoză. Cu bune și cu rele.

Richișul nu e un sat amorțit, îmbătrânit și uitat, dimpotrivă. Datorită vitalității unor oameni entuziaști, care nu au timp să aștepte blazați să li se dea sau să li se facă, au ei inițiativă, muncesc și demonstrează că se poate. Iar împreună cu ei se trezesc comunități întregi. Cu o floare nu se face primăvară, Richișul nu e încă reprezentativ pentru satul românesc în general, dar nu e deloc un caz izolat. La Biertan, Moșna, Saschiz, Viscri, Alma Vii, Valea Viilor, Cincșor, Pelișor, Cârța, Câlnic, Gârbova, etc. ca să dau numai exemple de sate pe care le-am străbătut anul acesta, poate fi ilustrat tot ce am spus până acum. Pe alocuri, timpul mai are răbdare, și noi putem fi mai răbdători, pentru că asemenea schimbări de macaz nu se petrec peste noapte. Ceea ce începe acum, ca o reîntoarcere spre un paradis pierdut, la natură, autentic, echilibru, tihnă, e o investiție pe termen lung, șansa de a salva ceea ce încă mai putem numi patrimoniu, identitate. În România, downshiftingul e un pariu.

Curtea Casei Noah din Richiș/Reichesdorf. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

O nouă lumină. Curtea Casei Noah din Richiș/Reichesdorf. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Paul Hemmerth, de la capăt, acasă

Pe Paul Hemmerth l-am întâlnit acasă, acolo unde a ales să locuiască aproape permanent. O alegere pe care a făcut-o cu sufletul. După ani în care a locuit în Germania, atunci când a coborât pe un aeroport din România, în 1996, i-a mirosit familiar: aici era acasă și a hotărât să rămână. Nu și-a putut recupera casa copilăriei din Mediaș, dar a ales una dintre cele mai impunătoare case săsești din Richiș. Pe atunci era doar o casă uitată de timp și de stăpâni, o curte răvășită în uitare, una ca multe altele din Richiș și din Transilvania. Paul s-a așezat în curte, a simțit energia locului, a mirosit aerul proaspăt, a ascultat păsările și liniștea dealurilor din jur și a simțit pur și simplu că aici e locul său.

Dincolo de mirajul Vestului, care a fost în anii ´80 și pentru familia sa șansa imensă de a evada din comunism, Paul se simte în Transilvania acasă. Vorbește sincer, cald, șarmant, despre lumea pe care a străbătut-o în lung și în lat, despre lumile pe care le-a întâlnit. Multiculturalismul Transilvaniei, cu arhipelagul său de limbi și etnii, se îmbină special în el însuși. Așa cum o reflectă clar alegerile sale, Paul e o combinație interesantă între spiritul lucid și destoinic al unui sas, gândirea deschisă spre perspective a neamțului, libertatea, originalitatea și prospețimea celui care a călătorit pe toate continentele și a savurat din plin diversitatea acestei lumi. Spune că face parte dintr-o minoritate, cea a sașilor însă, ca și Geri, nu e dintre cei care se bat cu pumnul în piept când vine vorba de ai săi. Dimpotrivă, sasul Paul Hemmerth m-a surprins cât de lucid și echilibrat vorbește despre sași sau despre români, țigani, nemți. E echilibrul celui care a văzut multe, care are răbdare să asculte, să înțeleagă, dar și să spună lucrurilor pe nume. Atunci când l-am întrebat ce se consideră, ce simte că este – sas, neamț, român, altceva – Paul a ezitat să răspundă ferm. Spune în glumă că e mai degrabă un nomad mereu pe drumuri și străin peste tot. Un cetățean al lumii, un spirit liber și boem, parte a naturii pe care o iubește atât de mult, acolo unde granițele nu-și mai găsesc rostul.

Paul Hemmerth s-a născut la Mediaș, într-o familie multietnică. După mamă, al cărei nume, Weisskircher provine de la Viscri/Weisskirch, este sas, din partea tatălui are bunică româncă și bunicul șvab bănățean. La fel ca mii de sași, în anii ‘80, după o interminabilă așteptare a actelor, Paul a plecat în Germania împreună cu părinții. Tot ce nu a încăput în patru lăzi cu lacăt, a rămas în urmă: casa impunătoare din centrul Mediașului, rudele și prietenii din adolescență, viața gri în România din anii comunismului. Tot ce a urmat după plecare a fost, ca în cazul multor sași, un exercițiu continuu de adaptare, efortul de a-și găsi locul într-o Germanie străină. Căci nu, nu-i suficient să vorbești aceeași limbă ca să fii acasă.

A locuit la Heilbronn și Hamburg, după mulți cel mai frumos oraș al Germaniei, un furnicar cosmopolit unde a reușit să-și clădească o carieră de succes ca producător de publicitate și documentare TV pentru canalele Arte și ZDF. Acum continuă să producă reportaje pentru Arte, ZDF, NDR și alte canale germane, promovând imaginea României. Harta călătoriilor sale descrie un încurcat platou de spaghete ce interconectează cele mai frumoase colțuri de lume, destinații exotice de vis pentru orice turist. Văzută din exterior, Paul avea în Germania viața perfectă. Și totuși, pentru el lipsea ceva. Acel ceva nedefinit pe care l-a găsit la Richiș, care ar putea fi un amestec de șansă, oportunitate, provocare, chemarea rădăcinilor și libertate.

Paul a ales satul tocmai pentru că viața la țară te obligă să fii implicat. Într-un oraș poți trece neobservat, anonim în izolarea ta. Orașele, mai ales cele germane, sunt aglomerate, grăbite și lipsite de suflet, toți sunt foarte singuri, împreună. În ciuda ritmului halucinant al orașelor, acolo poți rămâne singur, te poți plictisi. La sat, în Richiș, nu. Nu ai voie. La sat devii parte dintr-o comunitate vrând-nevrând. În asta stă farmecul satului și responsabilitatea fiecăruia.

image_5

La mai bine de 1500 km de Transilvania, într-un burg medieval înfrățit cu Sighișoara, sașii sărbătoresc tocmai patria, casa, rânduiala de odinioară.

Transilvania din Germania

10.30 La mai bine de 1500 km de Transilvania, într-un burg medieval înfrățit cu Sighișoara, sașii sărbătoresc tocmai patria, casa, rânduiala de odinioară pe care Paul a regăsit-o acasă. De departe se aud bătăi puternice de tobe. Zeci de tobe, o armată de tobe îndulcite de clinchete jucăușe, tot mai aproape. Tobele bat în ritmul inimilor noastre. Primul grup al paradei le sădește multora lacrimi în ochi.

Fiecare grup poartă pancarta cu imaginea bisericii, steagul și stema localității natale din Transilvania, numele ei german. Grupați după regiuni, e ca și cum sașii din tot Siebenbürgen-ul de odinioară s-ar perinda prin fața ochilor noștri. O lume în miniatură. Și totuși anacronică. Fiecare, în fiecare clipă, are în minte gândul că suntem la mai bine de 1500 de kilometri distanță. Fără granițe.

Deschid parada asociațiile sașilor din landul Baden-Würtemberg și o vor încheia cei din Bavaria. Grupurile care iau parte la parada portului săsesc sunt împărțite în două categorii: cei organizați după locul în care s-au stabilit în Germania (Kreisgruppe) și cei organizați după locul natal din Transilvania (HOG – Heimatsortgemeinschaft). Primii sunt copiii, tinerii, apoi adulții: din Biberach, Sachsenheim, Reutlingen-Metzingen-Tübingen, Heidenheim, Creilsheim, Stuttgart, Ulm, Tuttlingen, Schwäbisch Gmünd, Göppingen, Heilbronn, Böblingen. Nouăsprezece grupuri din tot landul.

Bucuria și mândria sunt cuvintele ce descriu cel mai bine emoțiile de pe fețele tuturor. O sărbătoare la care sașii și-au expus tot ce au mai frumos: tradițiile, identitatea, sufletele. Printre participanți, vecinii, rudele sau prietenii noștri, cei care cândva ne dădeau binețe în fața porții. O punte invizibilă ce unește emoțional și cultural două tărâmuri.

După landul Baden-Württemberg urmează asociațiile săsești locale numite HOG (Heimatsortgemeinschaft), grupate pe regiunile din Transilvania în care au locuit: Valea Hârtibaciului/Harbachtal și Cincu/Großschenk: Merghindeal/Mergeln, Stejărișu/ Probstdorf, Dealu Frumos/Schönberg…

Schönberg/Dealu frumos, centrul României după cum scrie pe panoul de la intrarea în sat. Pentru fiecare, acasă este centru lumii. Câte centre are lumea? Și câte paradisuri? Care e periferia față de care centru? Mulți dintre cei care se perindă acum în fața noastră s-au născut în sate din Transilvania pentru care Germania era destinația ultimă, leagănul tuturor visurilor și al prosperității.

Au crescut aflând pe furiș vești din Germania, primind pachete din Germania scanate de ochi vigilenți, de unde rude și prieteni descindeau o dată pe an în merțanele bot-de-cal. Portbagajele lor se căscau ca burta uriașă a lupului ce înghițise lacom toate bunătățile lumii și se îndura să mai râgâie și aici niște resturi. De acolo a venit prima mea bicicletă, cu trei roți, pentru care am i-am dat unchiului la schimb o potcoavă de-a lui Andras. Ca să și-o agațe pe terasă în Germania zicea, să-i poarte noroc în noua casă. Își făcuse altă casă, o luase de la capăt. Fiecare viață începe de mai multe ori.

Trec prin fața mea sașii din Agnita/Agnetheln, Movile/Hundertbücheln, Iacobeni/Jakobsdorf bei Agnetheln, Cincșor/Kleinschenk, Pelișor/Magarei. Urmează regiunea Transilvaniei de Nord, cu grupurile Uila/Weilau și Bistrița/Bistritz Nösen și regiunea mea, Unterwald, cu sașii mândri din Gârbova/Urwegen, Miercurea/Reussmarkt, Amnaș/Hamlesch și Câlnic/Kelling. Apoi pe repede-înainte Sibiul și împrejurimile: Cisnădioara/Michelsberg, Cristian/Grossau, fanfara din Turnișor/Neppendorfer Blaskapelle și Nou/Neudorf.

– Na, hai că vin, uite-i, aștia-s ai mei! Uite-l pe Will, pe Hans, ia, cu ăla cărunt de acolo am fost la școală, femeia asta din margine e nevasta lui. Ăla cu mustața galbenă mi-a fost vecin, Fritz a lu Willy Onkel. Hallo, Hallo, Fritz!!! strigă Geri bucuros. Ooooho, pe ăsta trăbă să-l îngroape cu țigara-n gură. Hallooo, na servus! Mna așa, bravo, ne-am mai văzut o dată!

Îi salută Geri rând pe rând, bătând din palme. E satul lui, risipit acum prin Germania. Tot satul lui e și cel rămas în urmă, acasă. Îi petrece cu privirea în josul străzii apoi se așază la loc, ștergându-și fața asudată. E prima dată când mă privește direct în ochi. Ochii lui albaștri, mai senini ca cerul, zâmbesc cald din adâncul sufletului.

Privesc parada prin ochiul aparatului foto, click după click, grup după grup, Transilvania-Germania, prezent-trecut, un ping-pong continuu și năucitor. Un țânc de-un cot îmbrăcat în Tracht îmi zâmbește strângând în brațe un Micky Maus de pluș. Din brațele mamelor și bunicilor salută mirați copilașii de câțiva anișori, gătiți în costum săsesc. Și anul acesta au venit mulți tineri și copii. Acolo unde sunt, grupul se aude de departe, râd, chiuie, fluieră. Cei mai în vârstă merg apăsat și molcom, dar ochii li-s sprinteni și inundați de bucurie. Orice sărbătoare are în mijlocul ei și un sâmbure de tristețe, sădit de sentimentul trecerii timpului. An de an, parada portului tradițional săsesc de la Dinkelsbuehl este extraordinară. Este însă și un simulacru. Înțeleg de ce are loc în Germania, nu pot să nu-mi doresc să fi fost acasă.

Fiecare sas arată impecabil, apretat și călcat ca scos din cutie. Un simț al ordinii și rigorii tradus în veșmintele de sărbătoare. Doar harta ridurilor li se reconfigurează mereu expresiv, între fericire și sobrietate, ochii blânzi li-s împăienjeniți de amintiri și bucurie. Un amalgam de emoții se ciocnesc deasupra, undeva la mijloc, între cei care defilează și ochii din tribune.

Vin sașii din zona Sighișoarei/Schäßburger Raum: Roadeș/Radeln, Saschiz/Keisd, Criț/Deutsch-Kreutz, Meșendorf/Meschendorf, Seleuș/Groß-Alisch, Apold/Trappold, Archita/Arkeden. Din împrejurimile Mediașului sunt prezente grupurile din Ațel/Helzeldorf, Șaroș pe Târnave/Scharosch an der Kokel, Șeica Mică/Kleinschelken, Axente Sever/Frauendorf și Moșna/ Meschen.

De fiecare dată când venea acasă, unchiul povestea despre o altă lume: unde nu-și strică papucii prin gropi și nu-și spală mașina cu lunile, despre serviciu și salarii, despre câte și-a cumpărat, despre concediu la Baden și la ski, despre toate lucrurile astea bune pe care ni le-a adus pentru că lui nu-i mai trebuie. Eu le primeam mirată, toate mi se păreau noi. În fața paharelor cu țuică, sub nucul din curte, tata îl asculta până seara târziu, aprobând alene și continuu din cap, ca și cum ar înțelege. Înțelegea de înțeles, dar gândea altceva. Aceeași privire, același clătinat din cap, aceeași impresie pe care o am eu acum, de fiecare dată când mă întorc acasă. Tata mă ascultă acum și pe mine, și acum știu că gândește altfel.

Țara Bârsei/Burzenlandul e reprezentată de fanfara și asociația sașilor din Hălchiu/Heldsdorf, Bod/Brenndorf, vecinătățile din Feldioara/Marienburg și Hărman/Honigberg, Ghimbav/Heidenbach, Prejmer/Tartlau, Râșnov/Rosenau, Cristian/Neustadt, vecinătatea și fanfara sașilor din Sânpetru/Petersberg. Urmează asociațiile sașilor din landurile Hessen, Niedersachsen/Bremen și Nordrhein-Westfalen.

În ziua când am plecat din România, pe drum, m-am întrebat cu ce gânduri veneau Getz Onkel și Tușa Kati acum mai bine de douăzeci și cinci de ani în Germania. Amândoi plecau din întunecata Românie comunistă, după ani în care au așteptat exasperați să le vină actele. Înaintea lor plecaseră rând pe rând mulți vecini, prietenii de la fabrică, rude. Strada era tot mai goală. Toți acești oameni care se scurg acum prin fața mea. Ei veneau în țara în care și-au dorit din răsputeri să ajungă. Eu în țara în care imi era frică că mă va aduce tata când eram mică. Pentru mine, venirea în Germania a fost felul în care destinul mi-a rânjit ironic, pentru ei a fost poarta spre libertate.

Tușa Kati și Getz Onkel nu mai sunt de câțiva ani. Unchiul Getz a murit săpând în grădina casei, acolo unde își petrecea cel mai mult timp și când era acasă, la Sebeș. Ca în cazul multor altor familii, prin plecarea în Germania familia s-a făcut țăndări definitiv. Între cei plecați și cei rămași s-a căscat un hău întreținut de ochii de vultur ai comunismului, dar nici după ’90 nu a mai devenit nimic ca înainte.

– Ce-o fost o fost, aia n-are să mai vie. Nu mai poți întoarce mortu de la groapă! cade resemnarea lui Geri ca un verdict.

Când îmi povestea, tata îmi înșira întotdeauna nume însoțite inevitabil de întrebarea dacă îi mai țin minte: Tinni și Walter, verii tăi, au fost la noi când erai micuță, Hans, Georg, Maia, Kati, Margit, Katrin, Wolfgang, Horst, nepoți, veri, rude îndepărtate pe care cred că nici tata nu le-ar mai recunoaște acum. Unii probabil că au plecat deja de tot, fără să-i mai știe nimeni. Au rămas doar o prezență de suflet, un nume de care se agață ciorchine de amintiri. Toate numele astea îmi erau familiare, dar nu aveau chip. Majoritatea rudelor lui tata au mai venit în România la începutul anilor ’90, apoi ne mai trezeam răzleț cu câte unul la poartă. Până n-am mai venit niciunul. E foarte probabil ca, fără să știu, să fie prezenți chiar aici, chiar foarte aproape, rude pe care nu le-am întâlnit niciodată sau să trecem pe străzile din Dinkelsbühl unii pe lângă alții fără să ne mai recunoaștem.

Trec sașii pe pe Târnave –Bălcaciu/Bulkesch, Viișoara/Maldorf-Hohndorf, Jidvei/Seiden și împrejurimile Rupei/Repser Umgebung: Viscri/Deutsch-Weisskirch, Fișer/Schweischer, Homorod/Hamruden, Dacia/Stein, Ungra/Galt am Alt, Felmer/Felmern, Ticușu Vechi/Deutsch-Tekes.

De pe capul unei femei flutură diafan un voal albastru-safir fixat în ace aurite, și-mi pare că sub acel voal zâmbește chipul blajin al bunicii mele. Purtând voaluri care le încadrează fața într-un batic așezat în formă de inimă, săsoaicele Viscriului zâmbesc sfios și nostalgic, cu gândul la ulițele satului. La mii de kilometri distanță, Sara Dootz își potrivește baticul din care-i răsar niște cârlionți suri, în timp ce urcă agale colina spre biserică. Merge încă o dată să tragă clopotele, apoi să aștepte turiștii. A rămas să poarte urma sașilor de odinioară. Și să depene firul poveștii mai departe, pentru mii de turiști care vin aici fără să aibă habar de sași, de viața satului de odinioară, de sărbătoarea unei alte lumi, la o mie cinci sute de kilometri distanță. Acum îi interesează de Prințul Charles. Cum se mai schimbă vremurile! Poveștile Sarei curg nesecat la Viscri, izvorâte dintr-un timp profetic, fără început și fără sfârșit.

Viscri, colțul de rai din Transilvania despre care The Telegraph și The Mirror nu contenesc să scrie în superlative. Datorită promovării internaționale fără precedent pentru un sat din România, datele spun că Viscriul este vizitat anual de 15.000 de turiști, de 30 de ori mai mulți decât numărul de locuitori. Iar numărul turiștilor crește de la an la an. Majoritatea celor care ajung aici sunt străini, dar nici românii care descoperă pitorescul locurilor din țară nu este de neglijat.

Pe înserat, când vacile se întorc agale acasă, printre măcăieli și cotcodăceli, pe ulițele Viscriului blițurile se aprind ca licurici, întâmpinându-le de parc-ar fi vedete. Peste tot se rostesc cuvinte de mirare în diverse limbi: engleză, rusă, spaniolă, română, germană, etc. Când am fost la Viscri, în iunie, am povestit în turnul bisericii cu o familie de spanioli veniți aici cu grupul, când am luat prânzul s-a așezat lângă noi Jennifer, o englezoaică ce străbătea singură satele din Transilvania, după ce niște prieteni îndrăgostiți de aceste ținuturi i-au recomandat să vină aici. Mă gândesc ce gândește Geri când îi povestesc toate astea, dacă ar merge acum la Viscri, dacă ar recunoaște lumea, dacă i-ar plăcea.

Cetatea bisericească din Viscri se află pe o colină ce domină partea de nord a satului, în capătul unei ulițe largi, pavată cu piatră tocită de pașii miilor de turiști. De o parte și de cealaltă a uliței, la porți, se înșiră cuminți pe sfori șosete de lână colorată, parcă în așteptarea darurilor lui Moș Crăciun. La Viscri, Moș Crăciun a sosit acum câțiva ani – Prințul Charles – iar de atunci vine continuu odată cu miile de turiști ce ajung aici curioși să vadă tărâmul fermecat. Tot niște Moși Crăciuni, care au dăruit satului prăpădit de odinioară o nouă viață, sunt și cei deloc puțini care au cumpărat și restaurat casele vechi și s-au stabilit permanent în sat. Într-un paradis al lor, pentru unii greu de înțeles.

 

De la roman polițist la biografie. Un personaj de poveste

Așa cum la Richișul are un Johann Schaas sau un Paul Hemmerth, sufletul Viscriului este Sara Dootz, îngrijitoarea bisericii, dintre puținii sași rămași în sat. Sara Dootz este obișnuită cu camerele de luat vederi, jurnaliști și atenția turiștilor.

În România nu este cunoscut publicului că în 2010 a fost publicată o carte autobiografică a Sarei Dootz, Mit der Sonne stehe ich auf, Eine Bäuerin aus Siebenbürgen erzählt aus ihrem Leben (Cu soarele mă trezesc, o țărancă din Transilvania își povestește viața), editată de scriitorul german Werner Schmitz. Cartea a ajuns la a patra ediție, deși nu a fost tradusă în limba română.

Dacă vrei să afli ceva despre cultura sașilor din Transilvania, du-te la Sara Dootz, îi spunea un biolog neamț jurnalistului Werner Schmitz din Germania. Schmitz plănuia să scrie un roman polițist a cărui acțiune să se petreacă în țara lui Dracula. Pășea în Transilvania cu tot bagajul de clișee pe care îl au străinii despre aceste locuri. Întâlnirea cu Sara Dootz i-a dat însă toate planurile peste cap.

Zile întregi, Sara Dootz, așezată la umbra prunilor bătrâni din curte, i-a povestit neamțului despre lumea dispărută a sașilor, despre rânduiala de odinioară, despre cum a trăit Războiul, deportările, confiscări și abuzuri, comunismul, plecarea alor săi în Germania, moartea celor doi soți, plecarea copiilor săi în Germania, revenirea lor acasă și în final, perioada fericită de acum, nesperată revigorare a satului.

În scurt timp, romanul polițist al lui Werner Schmitz a devenit un proiect amânat, iar scriitorul neamț și-a dat seama că are în față un adevărat personaj, a cărui poveste de viață bate orice scenariu. Pentru cititorul din Vest, ceea ce povestește Sara Dootz este extraordinar. Din viața povestită de Sara, reformulată în cuvinte accesibile publicului larg de către Werner Schmitz, s-a născut biografia frumoasă, cred că una dintre cele mai autentice cărți despre sașii din Transilvania. Într-adevăr, cine vrea să cunoască ceva despre sași, ar trebui să citească biografia Sarei Dootz. Și să o caute la Viscri. Să o asculte nu ca să pună întrebări, ci ca să înțeleagă.

Ca și Johann Sachaas, acești sași care s-au îndărjit să nu-și lase casele de izbeliște, nu credeau că satele lor pustiite vor mai învia vreodată. Și totuși… De la prima vizită în Viscri, Sara Dootz corespondează cu Prințul Charles, fac periodic schimb de cadouri – ea îi trimite dulceață de răbarbăr și ștergare cusute cu migală, Prințul aduce miere din producția proprie. Numeroase televiziuni și publicații din România sau din străinătate au făcut reportaje în care Sara Dootz este personajul principal (vezi Der Spiegel de exemplu).

Când am ajuns la biserică, la ora prânzului, Sara Dootz mergea să-și tragă sufletul acasă. Dacă fetele ei au treabă și rămâne singură cu zeci, sute de vizitatori într-o zi, obosește, e câteodată prea mult pentru anii săi. Dar când Sara povestește, numai gâzele și vântul  mai freamătă în curtea bisericii. Cuvintele sale farmecă, e lucidă și la curent cu toate știrile, are o memorie de elefant, povestește cu drag și se bucură de cei care vin aici în număr atât de mare. Sara deapănă povestea locului ca pe un fir nesfârșit, ca și cum viața ar fi recreată în timp ce povestește. Am condus-o acasă și am regăsit-o după ora mesei tot în pragul ușiței scunde de la cetate, întâmpinând alți vizitatori. I-am dăruit un trifoi cu patru foi, pe care l-am găsit în curtea bisericii și mi-a mulțumit ca de un semn ceresc. Nu mai văzuse de ani buni un trifoi cu patru foi. De fapt, așa cum i-am spus, cred că Sara Dootz e trifoiul cu patru foi al Viscriului. A zâmbit modestă și încrezătoare, cu sclipiri de rouă în ochi.

Frag nicht wo in der weiten Welt est besser für dich wäre.

Da, wo dein Gott higgestellt, da blüh zu seine Ehre!“ /

Nu întreba unde ți-ar fi fost mai bine în lumea asta mare,

Acolo unde te-a așezat Dumnezeu, înflorește întru a lui onoare!

Sunt vorbele cu care a crescut Sara Dootz și pe care le îndeplinește zi de zi, pioasă și senină, ca pe o misiune. Iubește biserica în care stă mai toată ziua, ca pe casa ei. Spune că aici este aproape de cimitir, de toți cei care au plecat. Când trage clopotele, se gândește că soțul o aude și spune „uite-o, e aici, nu se lasă!” Uneori, când dorul de ai ei și de lumea rânduită ca odinioară o copleșește, trage clopotele cu ultima putere, ca și cum tânguiala lor prelungă s-ar auzi până de parte în Germania, în lumea asta mare unde s-au dus toți.

Dacă ar putea, și-ar chema toți sașii înapoi acasă, așa cum le-a adus și pe fiicele ei. Cocoțată pe podiumul de unde prezentatorii anunță grup după grup al paradei, o văd pe Frau Dooz ocoșă și îndărjită spunându-le tuturor să-și urce fundul în mașină și să treacă acasă. E atâta frumusețe, dar atâta pustietate, pentru ce dorul și toate discursurile astea? Ce folos că plângem, ce folos că facem paradă de porturi la sute de kilometri distanță?

– Auzi, dom’le, da, da, tu ală de acolo, din ultimul rând, ce te ții fălos ca o barză! Te crezi atoateștiutor, dar știința ta e nimic dacă nu folosește nimănui. Cum ar fi să spui toate astea acolo unde ar conta la ceva? Unde ți-e locul. Ți-ai găsit fătuca asta să te asculte, câte crezi că pricepe? Cât mai pricep tinerii?

Mă holbam la fruntea împietrită a lui Geri, la ochii care-i curgeau mereu. De la prea mult soare. Își dregea glasul și în sfârșit tăcuse. El și-a spus povestea, pe Sara nu o auzea. Lumile astea nu se mai prea aud între ele.

Am coborât între cei de la paradă, care se împrăștiaseră acum peste tot în mulțime. Am făcut poze, am mai vorbit scurt cu unii dintre ei. Când în final m-am uitat spre tribune, locul lui Geri era gol. În jur, în mulțime, nici urmă de el. Poate că-și luase zborul, întinzând mânecile largi ale cămeșii lui săsești, elegant și fălos ca o barză. Sau poate că nici nu fusese niciodată acolo…

 

Dacă ar putea, și-ar chema toți sașii înapoi, acasă, așa cum le-a adus și pe fiicele ei. Sara Dootz deapănă mai departe firul poveștii sașilor și a Viscriului, pentru miile de turiști care ajung aici

Dacă ar putea, și-ar chema toți sașii înapoi, acasă, așa cum le-a adus și pe fiicele ei. Sara Dootz deapănă mai departe firul poveștii sașilor și a Viscriului, pentru miile de turiști care ajung aici

La prânz, în inima Dinkelsbühlului, clopotele bat rar și trist, ca un gong prelung ce răsună cu ecou între zidurile cetății. Pentru cine bat clopotele? Atunci când moare un sas în Germania, la înmormântare, bat în același timp și clopotele în satul lui natal din Transilvania. Pentru că s-a mai dus unul de-al lor, chiar dacă dus e de fapt de ani buni. Ca și cum sunetul s-ar înălța în văzduh odată cu sufletul, undeva unde se întâlnesc toți dincolo de orice granițe.

Acasă. Fără granițe.

 

image_2h image_3g image_4f image_4h image_4i image_4j image_5k

image_2.jpgb image_3 image_3.jpgb image_4 image_4.jpga

PARTICIPARE/CIFRE: În total, la parada costumelor tradiționale au participat 96 de grupuri, adică peste 2700 de sași.
MASS-MEDIA: Media din România a fost reprezentată de o echipă de la emisiunea în limba germană 
Akzente de la TVR. 
În limba germană, vor scrie pe larg despre eveniment Siebenbuergische Zeitung, ziarul Asociației 
Sașilor Transilvăneni din Germania și publicațiile de limbă germană din România: Allgemeine 
Deutsche Zeitung für Rumänienși Hermannstädter Zeitung. Vorbitorii de limba română au ca 
sursă exclusivă articolele pe care le scriu pe povești săsești.

 

34 de gânduri despre “Unde sunt sașii noștri?

  1. Ați scris, așa cum mă așteptam, un articol cuprinzător și frumos. Am început să-l citesc curioasă, l-am parcurs zâmbind, l-am sfârșit lăcrimând de emoția pe care a reușit să mi-o transmită. Pozele sunt minunate! Vă felicit! Vă mulțumesc!

    Apreciază

    • Va multumesc, am scris cu drag despre un eveniment cu adevarat frumos si emotionant, ma bucur daca am putut transmite o parte din incarcatura lui. Va salut cu drag!

      Apreciază

  2. SCHON !
    Intrebarea din titlul articolului imi aminteste de un banc. Stefan cel Mare cica sculandu-se din morti si vazand Moldova depopulata a intrebat cu voce tunatoare de s-a auzit dincolo de zare : „Moldovenii mei …unde sunteti? Zice-se ca s-ar fi auzit din departari…”La Brasov…Maria Ta…
    Probabil ca raspunsul la intrebarea articolului ar fi…: „La Bonn”, sau ma rog, undeva pe acolo…

    Apreciază

  3. Pingback: Premianți și oficiali la Întâlnirea sașilor de la Dinkelsbühl | Povești săsești

  4. Este un articol foarte reusit si vä multumesc din suflet, cä l-ati scris. Asa sänt informati si oameni de pe tot globul. Päcat cä nu sa scris un articol despre festivitatea de sämbätä, care a avut loc in crama mare din Dinkelsbühl. Tare asi fi scris si despre evenimentul acesta. Puteti sä-mi trimiteti contactul dumneavoasträ s-au E-Mail. A fost foarte, foarte cald in ajunul floriilor(Pfingsten), dar n-eam sträduit, sä arätäm populatiei, porturiile noastre frumoase säsesti. Aproape din toate zonele transilvänene säsesti au fost porturiile sasiilor transilvänenide väzut. Recordul grupelor am ajuns. Erau peste 95 de grupe. Anul acesta a fost landul Baden-Württemberg, pentru prezentarea si organizarea acestui eveniment frumos. Am avut onoarea sä vorbesc si cu doamna Ungar-Topescu de la TVRinternational. Faceti mai departe, fiindcä säntesti pe un drum bun. Dacä ar fi M.S. Principesa de coroanä Margareta a Romäniei, regina Romäniei, poate cä s-ar intoarce unele sasi, dar asta este relativ. O sä vedem cum ar fi votul in toamna 2014. Vä dorim sänätate si putere de muncä, pentru un viitor mai strälucit.
    Multe felicitäri de bine si sänätate la toti….. Multumesc…….
    Cu drag,
    Dietmar Melzer
    -Germania/Deutschland

    Apreciază

    • Va multumesc mult Herr Melzer! Eu am fost sambata si duminica la Dinkelsbühl, am peste 2000 de poze si multe ganduri de la evenimentele de acolo despre care nu am apucat inca sa scriu pentru ca am plecat imediat in Romania, unde sunt si acum. Cand voi avea ragaz voi continua sa mai scriu despre Dkb, chiar daca va fi o relatare Putin intarziata. M-am straduit sa postez cateva articole si imagini, in masura timpului scurt pe care l-am avut intre calatorii.
      Puteti sa imi scrieti la adresa de email: mony_ilea@yahoo.com
      Va multumesc pentru aprecieri si ma bucur ca urmariti blogul meu! Va sta la dispozitie pentru orice aveti sa ne impartasiti despre Dkb sau alte file din povestea sasilor.
      Cu toate gandurile bune,
      Mihaela

      Apreciază

      • Dragä Mihaela,
        poti sä-mi spui si tu, adicä Dietmar. La sasi este asa si iti multumesc foarte mult, pentru siteul acesta. Ai fäcut asa de frumos, scrii foarte frumos, despre sasii transilväneni. Si anul acesta vom fi la Dinkelsbühl, la parada porturiilor säsesti, la dansuri populare. Ne pregätim deja, pentru inälnirea mare a sasiilor transilväneni in Dinkelsbühl/Bavaria.
        Am citit articolul despre domnul Istvan Sipos. Cred cä, pärintii domnului Sipos au fost vecinii nostrii din Brasov in Schei. Eu repar curele aceste, pentru portul säsesc german de femei. Este und lucru manual obositor, dar frumos cänd se vede rezultatul. Eu restaurez si alte obiecte de port säsesc, fiindcä portul acesta sä räminä in viatä. Am fäcut si päpusi in porturi säsesti. Cu ajutorul doamnei Edith Rothbächer am reusit sä facem o expozitie in Sibiu/Hermannstadt in Kulturzentrum Friedrich-Teutsch-Haus si este foarte reusit, dar päpusiile acestea ar trebui sä se facä cu un geam plastic, ca päpusiile acestea sä nu se präfuiascä. Dacä esti la Sibiu, ar trebui sä vezi expozitia aceasta. Sänt porturi säsesti rare si unele din porturi nu se mai väd in toate zilele.
        Eu iti multumesc foarte mult, pentru tot ce faci. MERSI MULTUMESC DANKESCHÖN.
        Multe felicitäri de bine si sänätate
        Cu drag,
        Dietmar din Germania

        Apreciat de 1 persoană

        • Aceste păpuși adică?
          https://povestisasesti.com/2014/07/21/casa-teutsch-muzeul-bisericii-evanghelice-si-al-sasilor/
          Oh, ce mult m-aș bucur să vă cunosc, am admirat păpușelele de la Casa Teutsch, mi se par extraordinar realizate, atât de frumoase! Felicitări și mulțumim pentru ele! După ce am făcut un tur complet al muzeului, m-am întors special la ele ca să le mai văd o dată și să le pozez în detaliu. Am căutat informații să văd de unde au ajuns acolo, cine le-a făcut. Găsisem doar numele doamnei Edith Rothbächer.

          Și pe dl Sipos Istvan sper să am ocazia să îl întâlnesc cândva și în realitate, am ținut legătura doar telefonic. Ceea ce faceți dvs, ceea ce face dl Istvan, este atât de rar și prețios, o muncă demnă de tot respectul și admirația noastră.

          Și eu voi fi și anul acesta la Dinkelsbuehl. În care grup veți participa la paradă? Mi-ar face mare plăcere să ne întâlnim.

          Mulțumesc mult pentru că mi-ați scris, pentru cuvintele prea frumoase și fiindcă urmăriți poveștile de aici! Salutări cu tot dragul!

          Apreciază

  5. Pingback: Biertan/Birthälm – emblemă a culturii săsești în Transilvania | Povești săsești

  6. Pingback: 10 lucruri pe care nu le știai despre sași | Povești săsești

  7. Pingback: [Redacția radio "Zig Zag de România" la FreiesRadiofürStuttgart /DE- 10 lucruri pe care nu le știai despre sași - Anamaria Daiana Matieș a postat în grupul Redacția radio "Zig Zag de România" la FreiesRadiofürStuttgart- RadioMetafora.ro

  8. Pingback: Zbor deasupra Meșendorfului | Povești săsești

  9. Pingback: Întâlnirea tuturor sașilor din Ardeal, Sebeș/Mühlbach, 20 septembrie 2014 | Povești săsești

  10. !Emotzionant ! tot ce am citit aici face sa imi aminteasca de Bunica mea(Oma) ,care era Schwaboaica -banateana ,am crescut la ea in Lipova ,nu a dorit sa plece din Tzara ei Natala.A murit cand aveam 12 ani . Regret ca nu am plecat din RO ,acum la 45 ani ce rost mai are sa plec, sa o iau de la capat pt. ce . …! Cand citesc astfel de reportaje ,simt un imens gol in suflet *
    cu stima , Daniel Reitter -Satu Mare

    Apreciază

  11. Pingback: Muzeul Transilvănean din Gundelsheim, Germania | Povești săsești

  12. Pingback: Un olandez ne învață la Axente Sever despre originile flamande ale sașilor | Povești săsești

  13. Pingback: Șorțul bunicii, piesă de muzeu în Germania | Povești săsești

  14. Doamna sunt din Cluj, am citit cu sufletul sfasiat despre ceea ce putem numi drama acestui popor reprezentativ pentru Transilvania-Siebenburgen, o drama care s-a scurs si inca mai curge incet sub ochii nostrii orbiti de grijile si alergaturile zilnice.Eu va multumesc ca povestiti in limba romana toate acestea,ca ne faceti si pe noi partasi la toate acestea, e o poveste intima,de dragoste,de nesfarsita dragoste,o drama, ma doare sufletul sa citesc ce ati scris,ati facut sa vibreze multe coarde emotonale ale multora cu asa cuvinte si descrieri, va multumesc si eu pentru cuvintele dvs scrise cu mult mult talent,continuati,faceti foarte mult bine tuturor, are de ce sa fie mandru tatal dvs!Daca sasii au avut vreodata o muza a lor la scris ,atunci cu siguranta a fost si langa dvs cand ati asternut aceste randuri .

    Apreciază

    • E o poveste care am simţit că trebuie spusa (si) în limba română. Saşii o ştiu în bună parte, au trăit-o, la un pas de noi şi totuşi foarte departe prin diferenţele culturale.
      Acesta este de departe cel mai lung articol de pe blog. Vă mulţumesc mult pentru rāgazul şi răbdarea de a-l citi, mă bucur că rezonează aşa cum mi-am dorit, cuvintele dumneavoastră îmi sunt o frumoasă răsplată.
      Vă mulţumesc că citiţi poveştile săseşti, sper să le găsiţi mereu interesante.
      Cu recunoştinţă şi gânduri bune,
      Mihaela

      Apreciază

  15. Pingback: FOTO/VIDEO: Dansuri săsești la Dinkelsbühl, Germania 2014 | Povești săsești

  16. Pingback: PROGRAM: Întâlnirea sașilor de pretutindeni, Dinkelsbühl 22-25 mai 2015 | Povești săsești

  17. Pingback: FOTO: Parada costumelor săsești, Dinkelsbühl 2014 | Povești săsești

  18. Pingback: Întâlnirea tuturor sașilor din Transilvania – Mediaș, 19 septembrie 2015 | Povești săsești

  19. No așe ie! Bravo sașilor pentru că încearcă să-și păstreze identitatea și felicitări dumneavoastră că ne împărtășiți aceste ˝povești˝!
    Ce-mi placeenorm la ei, e că toți cei pe care-i cunosc(sași) și au plecat de atâția ani din România, încă vorbesc românește și le e dor de aceste locuri(la fel cum îmi e și mie), neavând de spus decât lucruri bune , spre deosebire de o altă etnie conlocuitoare.
    Am să-l întreb pe al meu prieten, Fritz, dacă știe de această adunare :D.

    Cu stimă,
    Adrian.

    Apreciază

  20. nu pot sa nu apreciez tot ceea ce faceti pt.ca multi sa isi aminteasca de sasii din transilvania.mie mi ati trezit multe amintiri,legate de viata mea de la medias ppina la 24 de ani ..am avut coegi prieteni vecini sasi si am numai cuvinte de lauda despre sasi.lafel la sibiu pina cind am plecat din tara….sunt romanca dar inteleg perfect dorul vietii din romania, al comunitatii ,ceea ce in strainatate ne afecteaza f mult mai ales pe masura ce imbatrinim..e foarte adevarat ca nu suntem nici romani nici nemti ,spanioli,italieni,etc suntem ceva la mijloc dar nemultumiti continu de viata din tara care ne a adoptat caci la final banii sunt buni dar nu sunt totul.la vara o sa vizitez sigur citeva sase sasesti care imi aduc multe amintiri

    Apreciat de 1 persoană

  21. Pingback: Proiecte faine, neaoșe, de urmărit - II - My Secret Romania

  22. Pingback: Suntem toți niște Ulise rătăcind spre casă. Întâlnirea de la Dinkelsbühl 2016 | Povești săsești

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s