Poveste blajină din Cetatea Câlnic

„Biletul este o contribuție pentru îngrijirea monumentului. Mulțumim!”. Un mesaj simplu și o imagine sugestivă. Un bilet de intrare – primul semn că ai ajuns între oameni așezați. În acea normalitate după care tânjim mulți, în care istoria se rostește, monumentele sunt respectate, oamenii sfințesc locurile. Biletul Cetății Câlnic este accesul spre o altă lume: veche, demnă, autentică. Aproape de suflet și de casă. Acea comoară pe lângă care trecem de multe ori, fără răgaz să o vedem.

image_1c

Călătorii grăbiți ratează ușor Câlnicul (germ. Kelling, magh. Kelnek), deși drumul spre localitate e foarte accesibil. Din șoseaua principală între Sibiu și Sebeș, te îndeamnă doar un panou strâmb, amplasat într-o zonă în care traficul e greoi, din cauza alunecărilor de teren. Dacă te abați spre cetate, aluneci din cotidian, printre dealurile molcome ale Țării Secașului. Un risc ce merită asumat, pentru că aici timpul curge mai domol și oamenii parcă mai au încă un gram de răbdare.

Parcarea din față e oarecum ironic amplasată între cetatea săsească, sobră și tăcută, și magazinul universal, portocaliu-neon-urlător, de peste drum. Te cobori așadar la mijloc de lumi, între mărire și cădere. Dar n-apuci să te pierzi în ițele istoriei, că te aduc în prezent o puzderie de copii desculți, cu ochi isteți. Zburdând ca fluturii, insistenți și gălăgioși, nu se îngrămădesc să ceară dulciuri sau bani, cum ar crede drumețul naiv, ci… țigări. Ei, copiii tot copii, vremurile sunt altfel!

În cetate se intră printr-un tunel răcoros, întunecat, pe care sunt afișate informații și imagini ale locului. Vag, de undeva departe, se aud acorduri baroce. Treptat, devii personaj din poveste.

De cum pășești în curtea interioară, începi să te minunezi. De nimic extraordinar, ci de acele detalii firești, care lipsesc majorității cetăților sau bisericilor fortificate: primești bilet de intrare, există ghid, iarba e perfect tunsă, trandafiri înfloriți la toate colțurile, scări accesibile, acoperișuri tradiționale, ferestre și uși (nu termopan) întregi și la locul lor, un aspect curat și îngrijit. Nimic nu-ți agresează ochii, mai nimic nu face notă discordantă. În cetate, liniștea sună a cântec de păsări, timpul e măsurat de greieri, aerul te mângâie.

Greierele si furnica, in curtea Cetății Câlnic

Greierele si furnica, in curtea Cetății Câlnic

Doamna Marincaș este gazda primitoare, dar discretă, care ne îndrumă spre obiectivele din interior: capela, fântâna, cămările, Turnul Donjon (Turnul lui Siegrfied) cu muzeul și pivnița, turnul porții de unde putem admira satul și împrejurimile, turnul de apărare.

Capela evanghelică pare din exterior o căsuță din povești, cu fântâna idilică de lângă. Nici vorbă de biserica impunătoare pe care te-ai aștepta să o găsești într-o fortificație țărănească săsească. De fapt, Biserica sașilor din Câlnic este amplasată în afara cetății, cunoscută în sat ca „Biserica din Deal”, unde este și cimitirul. Este bine conservată, deși aici nu se mai țin slujbe pentru că sași nu mai sunt în sat. Ea găzduiește o orgă realizată de maestrul Carl Hesse din Viena, în 1867. Alte opt orgi realizate de acesta se găsesc în biserici din Transilvania.

Înteriorul capelei – un spațiu strâmt și auster și promisiunea ce se întinde ca o mână protectoare, de deasupra altarului: „Siehe, ich bin bei euch alle Tage, bis an der Welt Ende!”/”(Vedeți) Amintiți-vă, sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. Care voi? De-a lungul vremii, voi au fost mulți, mereu alții. Poate voi, mâini care ați clădit această capelă, voi, oamenii satului, voi, fii plecați în altă zare sau voi pribegi ce aruncați priviri grăbite, luați locul în poze și mergeți mai departe. Voi, noi, toți.

Incinta cetății e dominată de Turnul Donjon, înalt și masiv. În Pivnițele Turnului gem butoaie de stejar imense, de 5000-6000 de litri, amintind de viile renumite din împrejurimi. În Turn este amenajat un muzeu etnografic, ce cuprinde o colecție bogată de ceramică, instrumente muzicale, obiecte casnice și mobilier vechi, elemente de port popular, atât săsesc, specific locului, cât și românești, din țară.

Turnul de apărare, în care se poate urca doar pe o scară exterioară, mai poartă și numele de Fleischturm (Turnul cărnii). După ce pericolul năvălitorilor a trecut, funcția militară a fost preluată de cea alimentară, aici fiind celebra afumătoare săsească a satului.

Din Turnul de poartă, în care se poate urca până la clopotele vechi, se vede satul frumos așezat între dealuri. Casele rânduite cândva de sași, își păstrează în centru un aspect demn și îngrijit. Pe măsură ce te depărtezi spre margini, Câlnicul pare însă îmbătrânit și pustiu.

Copiii ne strigă pe nume și ne fac cu mâna de jos. 🙂

De pe panourile din barbacana de la intrare, aflăm că au existat două etape de construcție a ansamblului arhitectural. Înițial, cetatea a fost reședința nobiliară a greavului Chyl de Kelling, construită în secolul XIII. Denumirea germană a localității poartă și astăzi numele comitelui, Kelling. În Turnul Donjon este vizibilă încă o formă de șemineu, din vremea când aici era locuința familiilor nobiliare săsești.  Zidul de apărare al cetății era completat de un șanț cu apă de jur împrejur. Ansamblul a fost în proprietatea greavilor sași până în secolul XV, când cetatea a fost vândută obștii țăranilor sași din Câlnic.

De la începutul secolului al XVI-lea, cetatea a intrat în a doua etapă de construcție, când s-a adaugat încă un șir de fortificații, cu tunelul de intrare, s-a construit capela, s-au adaugat cămări  la interiorul zidului de apărare și s-a înalțat Turnul Donjon. De atunci, cetatea are structura pe care o vedem și astăzi.

La ieșirea din capelă am lăsat un mesaj la „Impresii”. Pe scurt, le-am mulțumit pentru că-și respectă moștenirea. În urmă cu o lună, la Întâlnirea sașilor de la Dinkelsbühl, Germania, îi căutam între participanții la parada portului popular pe sașii din satele de-acasă, din jurul Sebeșului. Îmi amintesc că sașii din Câlnic au fost singurii care au fost prezenți cu un grup distinct. Că în capătul grupului purtau imaginea cetății lor. M-am bucurat ca și cum mi-aș fi găsit prieteni dragi și vechi, între străini.

La solicitarea dnei Marincaș, am promis poze de la paradă pentru galeria de la intrarea în cetate. Ca un mesaj ce spune că deși nu mai sunt în sat, sașii din Câlnic sunt prezenți acolo, cu sufletul. 

Că „a fost odată ca niciodată” trebuie să fie de fapt „acum, mai frumos ca oricând”, pentru că e povestea pe care o scriem noi. 

Ansamblul de la Câlnic este inclus din 1999 pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Biletul de intrare costa 5 lei. Taxa de fotografiere este 7 lei. Merită mai mult!

 

Sursa date istorice:

Wikipedia.org, calnic.ro

11 gânduri despre “Poveste blajină din Cetatea Câlnic

  1. Pingback: Poveste blajină din Cetatea Câlnic

  2. Pingback: Câlnic. Sufletul satului, bine văzut, cu-minte rânduit | Povești săsești

  3. Pingback: Câlnic. Sufletul satului, din cer văzut, cu-minte rânduit | Povești săsești

  4. Pingback: VIDEO: Zbor deasupra cetății Câlnic | Povești săsești

  5. Pingback: POVEȘTI SĂSEȘTI: Câlnic | Romanian Itineraries

  6. Pingback: Satul românesc nu moare, satul se transformă | Povești săsești

  7. Pingback: Unde sunt sașii noștri? Parada portului tradițional săsesc, Dinkelsbühl 2014 | Povești săsești

  8. Pingback: Muzee și colecții etnografice săsești (nu doar) în România | Povești săsești

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s