Undeva, în lume, amintirile unor oameni se scurg asemenea unor lacrimi de viață.

Aceasta este povestea Bozului, un sat bătrân, adormit între dealurile însorite de la hotarul județelor Alba și Sibiu. O poveste în timp și în spațiu despre Bozul de altădată și Bozul de azi. Pe hartă, Bozul e un punct oarecare. La fața locului, însă, e mai degrabă un Aleph încărcat de vremi, ale cărui cărămizi respiră destinul unui intreg popor.

Biserica evanghelică din Boz/Bußd bei Mühlbach. Foto: Mihaela Kloos

Staline, apără-ți mustața! Vin bozenii!

Într-un spațiu colorat etnic, mai trăiește încă doar în amintire mitul Transilvaniei Felix, în care „vorbeam nemţeşte şi toţi ne ascultau cu pioşenie. Aşa era în Transilvania: ascultai, chiar dacă nu înţelegeai limba celuilalt. Suna familiar şi solemn ca liturghia în biserica ta.” (Eginald Schlattner, Cocoșul decapitat, Ed. Humanitas, 2001). În acest unic Babel, bine rânduit, locuitorii – români, sași, evrei, unguri, țigani – trăiau împreună în echilibrată înțelegere, respectând etnia, obiceiurile și îndeletnicirile fiecăruia.

La Boz, sărbătorile unora erau sărbătorile întregului sat, deși cele săsești erau parcă mai pline de fast si voie bună. Viața sătenilor pendula între hotarele bine lucrate de la marginea satului și Biserica Evanghelică din centru. Câmpurile întinse și rodnice erau presărate cu vulcani în care se înglodau bivolii grași, făcându-se una cu noroiul. Biserica sașilor înălța un clopot uriaș care, cumva miraculos, spărgea norii negri de furtună și alunga grindina. Copiii mulți, desculți și sănătoși, crescuți cu lapte de bivoliță, vorbeau toți și română și săsește, într-o joacă ce nu ținea cont de diferențe.

În satul lor pierdut, dar nu uitat de timp, au intrat năvalnic Razboaiele Mondiale. Atunci sașii din Boz au fost recrutați în trupele Waffen-SS și duși să lupte pe frontul din est. Circulă vorba că bozenii – oameni aspri și glumeți – ar fi scris pe trenul cu care i-au dus în Rusia “Staline, apără-ți mustața! Vin bozenii!”. Ca înfrângerea lor să fie deplină, la terminarea războiului, sașii au fost deportați în Rusia, ca reparații de război. Au rămas acasă câteva femei, copiii, bolnavii și bătrânii. Numai că de unde s-au dus nu au mai venit nici jumătate, iar la intoarcere acasă nu mai era loc de naziști, trădători de patrie. Unele din trenurile lor au luat direct drumul Germaniei. Așa se face că unele familii s-au reunit târziu, dupa decenii de dor, în Germania.

Stihii printre amintiri

Bozul e astăzi locuit de țigani și câțiva români bătrâni și nostalgici. Casele bine rânduite de altădată sunt o umbra a unei vieți tihnite. Biserica veche de 500 de ani – monument istoric – e aproape la pământ. Clopotul său răsună în gol, protejând de stihii o lume ce nu mai crede în miracole. Vulcanii noroioși – rezervație naturală – își bolborosesc povestea în continuare, deși nu mai știe nimeni de existența lor.

Ultima fanfară

3 noiembrie 2012, mai bine de 1000 de kilometri distanță. O mână de sași bozeni se întâlnesc, în cadrul unei mici reuniuni, la Garching, München. Își poartă, distinși și demni, cei șaptezeci-optzeci de ani pe sub costumele tradiționale săsești. Au lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie că au apucat să se mai vadă o dată.

Pe scenă, se vorbește despre “Biserica noastră”, pictată într-un tablou scos acum la licitație, rugându-i pe toți să pună mână de la mână, ca s-o renoveze. Toți vorbesc săsește și se (re)cunosc cu greu între ei. Au adus poze cu copiii și nepoții. Sunt născuți și crescuți în Germania, mulți n-au fost niciodată în România și vorbesc doar germană. Își arată fotografiile, deapănă amintiri. Și plâng, pomenindu-i pe cei ce-au murit de la ultima întâlnire. De la an la an, sunt tot mai puțini, iar adunarea lor nu a fost niciodată așa restânsă. Uneori rămân cu privirile pironite în gol: străini aici, nostalgici după un loc din România căruia-i spun “acasă”.
Curând, dupa ore de povești și amintri, vor dansa elegant pe ritmurile fanfarei. E trist să-i vezi și să te gândești că nu mai e mult până vor pleca mai departe, într-o altă lume. Și că nimeni nu-și va mai aduce aminte de existența lor sau de Bozul plin de sași de altădată.

Cu gândul la o posibilă izbăvire

Când am fost ultima dată în Boz, unul din bătrânii români rămași acolo, zicea și el, privind în gol și cu ochii-n lacrimi: “Doamne, de-ar mai veni o dată sașii înapoi!”.

Uliță din Boz. Foto: Mihaela Kloos

Atât cât mai stau printre noi, sașii vor veni cu dor „acasă”, însă urmele șederii lor ar merita să fie izbăvite de curgerea timpului, prin respect față de moștenirea lăsată. Ca și în romanul lui Schlattner, în final, singurul spațiu de supraviețuire la care se face recurs rămâne memoria, „paradisul din care nu te poate izgoni nimeni”.

Articol apărut mai întâi pe webcultura.ro.