Din cât am căutat, nu știu să existe o traducere în limba română a acestei povești sau a celor din volumul în care apare, Märchen und Geschichten aus Siebenbürgen, gesammelt unde bearbeitet von Anneliese Thudt und Gisela Richter, Gondrom Verlag Bayreuth, 1977/Povești și istorioare din Transilvania, culese și editate de Anneliese Thudt și Gisela Richter, Editura Gondrom Bayreuth, 1977, așa că am îndrăznit să o tălmăcesc eu. Alăturând cele două texte, veți vedea că încerc să respect sensul, farmecul și particularitățile stilului oral, fără să am atașamentul pentru o traducere literală.

Pentru mine e un prim exercițiu de acest fel și o joacă, cu bucuria descoperirii unor povești inedite, pe care le citesc de-abia acum, copil mare fiind.

Lectură plăcută, cu îngăduință pentru bietul traduttore-traditore!

Kati, cea fără cămașă

Poveste săsească, culeasă din Ungra/Galt, jud. Brașov

A fost odată ca niciodată o femeie care avea o fată leneșă din cale-afară. Cât era ziua de lungă, fata numai trândăvea, cât despre tors ori cusut – nici pomeneală. Și așa trecea an după an, până ce fata crescu mare și rămase tare puturoasă.

Văzând una ca asta, nu era zi în care mama să nu-și îndemne fata: “Kati, apucă-te și toarce, fata mamei!” “Nu mamă, astăzi nu, dar mâine mă scol devreme și mă apuc de tors”, o amăgea fata. În ziua următoare, mama o deștepta cu noaptea-n cap: “Kati, trezește-te și ia fusul să torci!” “Nu mamă, nu acuma, las’ că torc deseară!” Și tot așa au zburat anii, până la vremea măritișului. Chiar înainte de nuntă, mama îngrijorată își mustră fata: “Cum ai de gând să te măriți, când tu n-ai pus mâna să torci, să țeși ori să coși măcar o cămașă? Ce vei îmbrăca?” Auzind asta, fata dădu fuga la o vecină și împrumută o cămașă pe care o purtă la nuntă.
Nu trecu mult după ce s-au luat, când bărbatul îți dădu seama că femeia lui e așa de trândavă, de nu avea nici un rost pe la casa omului. “Ce să mă fac eu cu femeia asta?” cădea omul necăjit pe gânduri.

Într-o zi de târg, văzând bărbatul că femeia lui avea numai cămașa roasă de pe ea, luă bani și-i spuse: “Măi femeie, mă duc să îți cumpăr o cămașă, ca să fii și tu în rând cu lumea!” Cum intră în târg, bărbatul puse însă ochii pe o gâscă grasă. “Las’ că nevasta mea își poate face și singură cămașă. De cumpăr eu gâsca asta frumoasă, ea va face ouă, din ouă ies boboci și uite-așa se umple ograda mea de păsări“, își spuse sasul chibzuit. Și cum nu-i ajungeau banii și de una, și de alta,, omul luă gâsca și porni mulțumit către casă.
Intrând în curte, strigă bucuros: “Kati, draga mea, ia uite ce gâscă dolofană am cumpărat!” Văzând-o, Kati tare se bucură: “Bine ai făcut, bărbate, să vezi ce friptură bună va ieși cu ea!” Dar omul nu se lăsă înduplecat: „nuuu, nu, nu! găsca rămâne în curte, ca să facă ouă. N-ai decât să-ți pui pofta-n cui de la friptură.” Cât despre cămașă, chiar dacă nu căpătase una nouă, Kati tot nu se atingea de inul pe care mama ei i-l dăduse să-l coasă. Zi de zi, ea purta tot cămașa ei veche și ponosită.

Dar iată că într-o bună zi, cei doi soți sunt chemați la o nuntă. Atunci bărbatul o îndemnă iar pe Kati: “Trebuie să te apuci degrabă de tors, că nu-i chip să mergi la nuntă fără cămașă!” ,“Ba să știi că nu torc deloc. Nu știu, și nu vreau, și pace”, spuse Kati îmbufnată. “Aha, păi dacă nu vrei să-ți faci cămașă, vei merge-n pielea goală, și-ți vei agâța în față o cârpătoare și la spate o pămătuf!“, tună bărbatul. Dar Kati nu se sperie. Decât să se spetească lucrând, mai bine merge la ospăț în pielea goală, așa cum o amenințase bărbatul ei.

Și așa, iată că veni ziua ospățului. Văzând-o pe Kati, mirele o chemă și pe ea la joc. Dar Kati îl refuză scurt: „Ba, eu nu intru-n joc, că nu am cămașă!” Cum lenea femeii era vestită-n sat, mirele insistă să o joace, ca s-o dea în vileag: “ori de drag, ori de musai, cu mine tot va trebui să joci”. Și începu s-o-nvârtă, strigându-i în batjocură: “Curpătoare, țopa, țopa, paceaura, hopa, hopa!” Și o-nvârtea așa de repede, că bucata de lemn zbură în lături, și toată lumea văzu că pe dedesubt, Kati era goală pușcă. Când se trezi de râsul satului, femeia crezu că intră în pământ de rușine și fugi degrabă acasă. Bărbatul ei veni repede din urmă și-i spuse răstit: “Cu asta să știi că m-ai scos din sărite și n-am lipsă de o femeie ca tine. Să pleci înapoi la mama-ta!” Dar Kati nu-l băgă în seamă și nu găsi destulă pricină să se despartă. Când văzu omul că nu-i chip să scape de femeia leneșă, ce se gândi? Așa dezbrăcată cum era, o vârî pe Kati într-un sac, îl legă la gură și-l trânti în căruț.

Trăgând el căruțul după sine, omul nostru puse la cale cum să-i facă învățătură de minte nevestei. După o bucată de drum, zise omul cu vocea schimbată: “Doamne-ajută, vecine!”, “Doamne-ajută”, răspunse tot el. “Da’ ce cari vecine în sacul ăla?” întrebă omul ca și cum ar fi fost altcineva. “Da, ia, un porc”, răspunse singur. “Un porc, zici? Ia s-aud și eu cum guiță porcul ăsta!” zise bărbatul prefăcându-se, și încinse una cu biciul peste sac. Femeia îndură fără să scoată un sunet, ca să nu se prindă vecinul că nu era niciun porc în sac.

Și cu asta porniră mai departe. După o vreme, când se gândi că vecinul se depărtase destul, zise Kati: “auzi, măi bărbate, da’ de ce l-ai lăsat pe vecinu să mă bată?“, “Ba io nu l-am lăsat să te bată pe tine, că doar el credea că dă într-un porc. N-am ce-ți face acum. Dacă ți-ai fi văzut de treabă, ai fi avut cămașă și-ai fi putut ieși în lume.” Auzind asta, femeia-și dădu sema că nu era cale de întoarcere și se lăsă în plata sorții.

După încă o bucată de drum, iar zise omul cu vocea schimbată: “Doamne-ajută!”, “Ziua bună!”, “Da’ ce duci în sacul ăla?”,”Ia, o gâscă, ce să duc”, răspunse tot bărbatul. “Apoi s-aud și eu cum face gâsca asta”, și pocni încă o dată cu biciul peste sac. Femeia tăcu iar mâlc, până crezu că se îndepărtase omul destul, apoi se văicări bărbatului: “Vai, da’ tare mă doare! Auzi, când se mai apropie cineva, să-mi spui din vreme, ca să sar afară din sac și să mă ascund, să nu mă mai bată, înțeles-ai”. Bărbatul i-a făgăduit întocmai.

După ce merseră ei iar ceva cale, bărbatul desfăcu repede sacul și-i spuse nevestei: “Degrabă, Kati, ascunde-te, că vine cineva!” Goală pușcă, Kati țuști în șanț, în iarba deasă. Numai că în grabă, nu văzu că sări direct în urzici și se urzică pe tot corpul. Nici nu trecu bine străinul, că și zbugi afară din urzici, înapoi în sac. Tot corpul era numai beșici de la urzicături. “Of, dacă m-aș fi pus pe țesut și mi-aș fi cusut și eu o cămașă ca lumea, nu ar fi trebuit să îndur acuma toate năpastele astea”, zicea Kati cu părere de rău.

Când în sfârșit ajunseră la mama soacră, bărbatul o chemă și-i spuse: “Hai mamă de vezi ce ți-am adus!” Desfăcând sacul, apăru Kati cea dezbrăcată și urzicată ca vai de ea.“ Vai de mine, fata mamei, da’ cum umbli tu în pielea goală?! Tot nu te-ai apucat de treabă? N-ai fost în stare să-ți faci și tu o cămașă?”, “Nu, mamă”, spuse Kati suspinând, și o zbughi în casă, și se ascunse-n cuptor.

Atunci tânărul îi spuse mamei soacre: “Când va pune Kati osul la treabă, atunci să mă chemi s-o iau înapoi. Dar de nu se va îndrepta, să ți-o ții, că eu nu am lipsă de așa femeie.” Și dus fuse.

Mama necăjită intră în casă și o îmboldea pe fată cu cârligul de cărbuni, spunând: “Ei, Kati, Kati, de-aș fi avut eu ac de cojocul tău, ai fi țesut și ți-ai fi cusut cămașă. Acuma, atât să stai în cuptor până vei toarce destul cât să-ți faci cămașă. Numai atunci să ai obraz să te arăți în lume.”

Și așa începu Kati să muncească pe brânci, să toarcă de zor, apoi să-și coasă cămașă, de ajunse să-i fie lucrul drag. Iar bărbatul ei, bucurându-se că i se învățase minte nevasta, o luă înapoi acasă și trăiră fericiți până la adânci bătrâneți.

Peter Breugel cel Bătrân, Țara Trândavilor, 1567, Alte Pinakothek, München Foto: Mihaela Kloos