Carte poștală necirculată, colecție personală.

 „Vezi tu, mie această Cale a  Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore”, spunea un personaj de-a lui Camil Petrescu despre Calea Victoriei, în romanul cu același nume.  Un arbore cu rădăcini în Lipscani și ramificații ce se deșirau pe străzile din jur. Toată lumea Bucureștiului era comprimată în forfota stufoasă de aici, cu triumful și falimentul tuturor vanităților, ca într-un neaoș bâlci al deșertăciunilor.

Calea Victoriei este una din cele mai vechi artere ale Bucureștiului și cea mai cunoscută, loc preferat pentru promenadă și întâlnire. Înainte de domnia lui Constantin Brâncoveanu, Calea Victoriei nu făcea parte din București: porțiunea dintre Cercul Militar și Piața Victoriei se numea Drumul Brașovului, iar porțiunea dintre Piața Națiunilor Unite și bulevardul Regina Elisabeta se numea Ulița Mare spre Sărindar pentru că, pur și simplu, ducea către biserica Sărindar (astăzi, Cercul Militar Național).

Strada, pe lungimea pe care o cunoaștem astăzi, de 2700, a fost construită în 1692 de către Constantin Brâncoveanu, pentru a face legătura, cât mai rapid, între palatul domnesc din București și cel de la Mogoșoaia. Cum strada a fost pavată cu trunchiuri de copaci, iar străzilor astfel pavate li se spunea “poduri”, prima sa denumire a fost de Podul Mogoșoaiei.
În 1861 Calea Victoriei a fost una dintre primele străzi luminate pe timp de noapte din Europa: Podul Mogoșoaiei era luminat pe timp de noapte cu “șomoioage îmbibate cu păcură sau rășină”, înainte ca acest lucru să se întâmple în Paris sau la Berlin. În 1882, Calea Victoriei devine prima stradă din București care a beneficiat de instalații electrice.

Pe 8 octombrie 1878, după ce armata română își face intrarea triumfală în Capitală în urma victoriei din Războiul de Independență, Podul Mogoșoaiei primește numele de Calea Victoriei, nume păstrat până în prezent.

Sursă text (partea de istorie) webcultura.ro, articolul de aici.