Oameni-copaci

La Dinkelsbühl, în duminca Rusaliilor, peste 3.000 de sași defilează în portul tradițional. În public, alți 26.000 de sași salută grupul din satul natal și retrăiesc printre lacrimi și râsete clipe mirabile ori aspre din cealaltă viață. Atât la paradă, cât și în cele patru zile de sărbătoare, întâlnirea de anul acesta a stabilit un record de participanți, mai mulți chiar decât în anii ’90, următori „marelui exod”. Câteva străzi mai încolo, într-o sală de expoziții, 12 sași rămași în Transilvania privesc înmărmuriți din fotografii ca din spatele unor vitrine de muzeu.

Cuminți, resemnate, antagonice și identice în același timp, două Transilvanii săsești stau la Dinkelsbühl spate în spate, ca cele două capete ale vulturului mitologic. Sașii rămași și cei plecați, două ramuri care au nostalgia viețuirii cândva într-un singur trunchi, într-o singură pădure. Astăzi, la Dinkelsbühl a răsărit dumbrava minunată, dincolo, în câmpul semantic al celuilalt, rămân de veghe câțiva arbori solitari răsfirați în pustie.

 

Dialog mut

Întâlnirea de la Dinkelsbühl este de departe cel mai mare și mai emoționant eveniment al sașilor de astăzi, singurul loc unde majoritatea mai pot fi vremelnic între ai lor. Patru zile în care 26.000 de oameni coboară din spațiul mental în care s-au cuibărit pentru a se adăpa sufletește și a se regăsi, confirmându-și lor înșiși că nu sunt crengi rătăcite prin lume. Privind în jur, fiecare sas venit la Dinkelsbühl poate să-și confirme: suntem încă mulți, suntem încă mândri, suntem încă. Întâlnirea este un mod de a reconcilia într-un nou discurs identitar cele două părți scindate ale vieții fiecărui sas. Un cutremurător joc al lui ca-și-cum, care dă seama despre ce, unde și cum mai sunt sașii de astăzi. Dinkelsbühl, un microcosmos săsesc într-o Germanie tot mai cosmopolită, singurul loc unde un „komm zu mir, fir-ai al dracu!” strigat de nu știu unde, sună atăt de fain.

Cu ochii închiși, cântând Siebenbürgen süße Heimat, fiecare plonjează departe, pe ulița cu case colorate, printre vecinii ieșiți să vadă sașii gătiți mergând spre biserică. Frânturi din cealaltă viață, cea de acolo și atunci. Astăzi, de pe aceleași ulițe, le răspund gravi și blajini, o mână de oameni rămași să poarte urma cea de pe urmă a sașilor din Transilvania. Așa cum vocile sașilor străbat mai bine de 1.000 de kilometri până acasă, și privirile celor de acolo le răspund ca un ecou mut. În mod aproape ironic, îngrijitorii bisericilor săsești, acei heruvimi rămași să depene poveștile bătrânelor cetăți, sunt și ei astăzi aici.

 

Rosi Tante

Între pereții albăstrui ca cerul lăptos de vară, frecându-și genunchii cu alifie de gheara dracului, Rosi Tante vorbește cu pereții. Vorba-vine vorbește, pentru că Rosi s-a vindecat de mult de molima vorbirii. Acum Rosi Tante strigă, șoptește, e povestaș limbut ori se ceartă doar cu gândurile. Asta face în fiecare seară, după ce termină de dereticat prin curte. Și-a adus cana cu apă lângă pat, și-a spus rugăciunea, iar acum are vreme de ai ei. În lumina lunii ce răzbate prin perdelele îngălbenite, pe pereții din cameră se zăresc chipurile celor care locuiseră odinioară aici: omul ei, Misch-fie-iertat, când a fost în armată, apoi ei amândoi când s-au luat, fetele în ziua confirmării, dincolo cu bărbații lor din Germania, nepoții când au vizitat-o acum cinci ani în Boian. Toți privesc împietriți de pe pereți, și de acolo nu mai pleacă nicăieri, indiferent că bătrâna Rosi îi ocărăște sau mângâie din priviri. Ca la o întâlnire de familie, Mizi se prelinge în sus, pe venele umflate ale picioarelor bătrânei, de parcă ar vrea s-o aline. Animalele simt cel mai bine suferința oamenilor.

Cu fetele sale, Elke și Tini, vorbește Rosi Tante cel mai des. Lor li se cântă când o necăjesc genunchii umflați, când dau iama-n straturi găinile lui Silvăstru, vecinul de din sus – cât m-am mai ținut de capul lu Misch-fie-iertat să repare prăpăditul ăla de gard, dar n-o mai apucat, bietu – când vântul doboară câte o țiglă și trebuie să-l cheme pe țiganul Costică s-o înlocuiască pentru o fele de rachiu, când întârzie amărâta ei pensie și mai ales când nu se întâmplă nimic anume în satul pustiu. Adică mai tot timpul. Iar atunci se apucă să-și recapituleze viața, seară de seară, ca și cum ar toarce un fir aspru de lână. Așa a fost toată viața ei, aspră. Altfel, firul e tors acum, ghemul e strâns, la fel și gândurile ei.

De curând, a căutat-o un fotograf tânăr din Germania, ca să-i facă niște poze în biserică. Oh, păcatele mele, ce să mă mai tragi pe mine-n chip, femeie bătrână? El a ținut-o pe-a lui, s-a dat dus și a revenit, până l-am dus în biserică de și-a făcut pozele. Ce să fac, mamă, numa eu am mai rămas. Și noi ne ducem încet în pământ. Fotograful a vrut să ne facă poze la toți ăștia de mai trăim aici și să ne arate la expoziții în Sibiu, în Germania. Zicea că suntem resturile unei lumi care dispare. No, du-ne maică, mânca-ne-ar amaru; în Germania sunt și fetele mele, poate s-or uita și ele la poza mea, așa cum adorm eu uitându-mă la tabloul lor ca la o icoană. Dar nu știu de ți-or ajunge pozele de-o expoziție… știi, pe-aici n-am mai rămas aproape niciunul…

Ca mulți alții, Rosi Tante a murit deja puțin ca om și învie tot mai mult ca un copac. Uite, când se uită în oglinda de deasupra ligheanului, i se pare că pielea ei pământie aduce tot mai mult a scoarță de copac.

Fotografie din expoziția

Fotografie din expoziția „Îngrijitorii bisericii” de Kilian Müller. Copyright Kilian Müller

Dumbrava minunată

Rosi Tante mă privește blajină din fotografie, în rând cu ceilalți îngrijitori ai bisericilor săsești de acasă. Ce să facem, mamă, de-acu, asta este… Capul îi înclină ușor a resemnare, buzele strânse pecetluiesc însă oftatul ce-i tremură-n oase. În mână ține un steag zdrențuit, ca un catarg ascuțit de epavă. Fața sa palidă, încadrată ca un nimb de baticul albastru, are ceva din privirea unui înger. În spatele ei, peretele bisericii se arcuiește ca o nișă, de parcă ar încadra o statuie de sfântă.

Rosi Tante a ajuns și ea chip pe pereți, la expoziție în Germania, tocmai la întâlnirea sașilor. Ca Bătrânul lui Gellu Naum[1], cei 12 sași rămași în urmă privesc din fotografii cum se perindă ai lor prin fața tablourilor ca prin fața unor vitrine cu manechine.

Din când în când, în șirul celor care iau un chip grav de procesiune, câte un vizitator încremenește înlăcrimat în fața unei fotografii, simțind că omul din poză e viu și îi întinde mâna. Chipurile oamenilor din fotografii stârnesc instantaneu o tulburare fizică, o senzație asemănătoare cu adierea vântului pe tâmple, cu mâna tatălui pe umeri ori ca o înțepătură în coaste. O senzație care provoacă un adevărat frison. Sunt convinsă că pe cei care au văzut expoziția, privirea celor din fotografii îi urmărește negreșit ca o pasăre invizibilă, continuând să dea din aripi în ritmul sacadat cu care pășesc acum la paradă.

„Ich kam an der Stätte meine Geburt, und ich fragte: die Freunde meiner Jugend, wo sind sie? Und ein Echo antwortete: Wo sind sie?”
(The pleasures of memory, Samuel Rogers, inscripție pe un zid al cetății din Dinkelsbühl)
„Am ajuns în locul meu de baștină și am strigat: prieteni ai tinereților mele, unde sunteți? Iar un ecou mi-a răspuns: unde sunteți?”
„Plăcerile memoriei” al lui Samuel Rogers este un poem care începe cu imaginea satului natal revizitat, pustiu, și dulcea melancolie pe care o trezește întoarcerea acasă. Această senzație stranie și confuză este efectul memoriei. Iar acest text, așa cum îl citiți, este efectul inscripției pe care am văzut-o întâmplător plimbându-mă în jurul cetății din Dinkelsbühl, tocmai când mă gândeam cum aș putea scrie al treia oară consecutiv despre un eveniment care, deși e mereu altfel, rămâne în esență același.

Îngrijitorii memoriei

Portretul lui Rosi Tante stă alături de cel al altor 12 sași, ca 12 apostoli, în expoziția realizată de Kilian Müller, Hüter der Kirche/Îngrijitorii bisericii. Printre ultimii sași din Transilvania, paji credincioși ai unor ziduri mușcate de timp. Expoziția a fost prezentată între 11 martie -15 aprilie la Casa Teutsch din Sibiu, iar acum este una dintre atracțiile întâlnirii sașilor de la Dinkelsbühl. În continuare va putea fi văzută la Muzeul Transilvănean din Gundelsheim, 17.07 – 04.10.2015.

Fotograful Kilian Müller este neamț get-beget, fără nicio legătură cu Transilvania. Acum doi ani, un prieten sas, originar din Richiș, l-a convins să meargă în satele din zonă, pe urmele ultimilor sași din Transilvania. Astfel a apărut lucrarea sa de diplomă, serie de fotografii premiate de Canon și publicate într-un extraordinar eseu fotografic. Au urmat aceste expoziții și sper ca fotograful să continue seria portretelor și în alte zone din Transilvania. Poate așa trebuia să fie, o privire din exterior care să ia suficientă distanță, dar și destulă empatie, pentru a trasnfigura în artă destinul acestor oameni și a-i aduce din nou față în față cu ceilalți.

Prin fotografiile lui Kilian Müller, aduse la Dinkelsbühl, se opun două lumi legate ombilical între ele, ca doi copii de-o mamă înstrăinați în lume. În sufletele tuturor, au rămas însă frați. Transilvania șubredă și ruginită a celor rămași și Transilvania dospită, îmbujorată a celor plecați în Germania. Între cele două lumi a răsărit un glasvand rece. Există mai multe Transilvanii și cel puțin două Transilvanii săsești. Între mâna de sași de acolo și cei peste 26.000 de sași prezenți acum la Dinkelsbühl se cască un hău din care un duh al vremurilor rânjește ironic.

Și parada celor peste 3.000 de sași, și fotografiile celor 12 aduși în chip din Transilvania, au în ele un imperceptibil substrat teatral, înscenat, un ca-și-cum. În spatele lor, o mână abilă de păpușar parca-ar crea înadins un scenariu înșirându-i pe oameni într-un spectacol, în toată stranieritatea lor. Anacronisme, ca niște tăieturi din reviste lipite apoi într-un colaj. Atât sașii din Transilvania, cât și cei care defilează la paradă în Germania, sunt niște apariții care nu mai aparțin lumii din jurul lor. Deasupra tuturor, imperceptibil, crește nostalgia – un acoperiș viu, cu vene de iederă care împânzesc o casă a amintirilor. Nostalgia este cerul lor, un singur cer deasupra tuturor. Nostalgia sașilor este o a doua piele, tăbăcită, cauciucată, drumurile ei sunt mereu împărțite între un aici și acum, un cândva și acolo. Spațiul și timpul, măsurate cu inima.

De o parte o singură Rosi Tante, un singur Johann Schaas, o Hanni Schneider, un Misch Gierling, o Sine Tante, o Sara Dootz, un Misch Henning. De alta, grupul sașilor din Alțâna, din Cristian, din Gârbova, din Stejărișu, grupul sașilor din Câlnic, din Mălâncrav, din Meșendorf, din Valchid, din Slimnic, Ruși, Copșa Mică, din Șeica Mare, Roadeș, grupul sașilor din Moșna, din Prejmer, cei din Homorod ori din Cisnădioara, sașii din Șona și cei din Axente Sever cu ale lor pălării cu flori, sașii din Agnita, fanfara sașilor din Turnișor, fanfara sașilor stabiliți în Augsburg, sașii stabiliți Ulm, în Ingolstadt, Nürnberg, Schwäbisch-Gmund, Heilbronn ori München. Și mulți, mulți alții. O balanță ce nu mai poate fi echilibrată decât în leagănul memoriei. Dar talerele sale nu sunt goale.

 

Stejarii seculari

Pentru mine, copacii au fost întotdeauna cei mai profunzi învățători. Îi venerez când trăiesc în triburi și familii, în livezi și păduri. Dar și mai mult îi venerez când sunt singuri. Atunci copacii sunt ca oamenii singuratici. Nu sunt ca pustnicii care s-au furișat din slăbiciune, ci ca spiritele mari, singuratice, ca Beethoven sau Nietzsche. În crengile lor înalte freamătă lumea, rădăcinile lor se odihnesc în eternitate; dar ei nu se pierd, ci luptă cu toată puterea vieții lor pentru un singur lucru: să trăiască după firea proprie, să-și desăvârșească forma, să se reprezinte. Nimic nu este mai sfânt, nimic mai exemplar decât un copac puternic. Când un copac este tăiat, el își dezvăluie întreaga viață. Întreaga lui poveste poate fi citită în discurile trunchiului său: în inelele anilor, în cicatrici, stă înscrisă toată lupta, toată suferința, toate bolile, toată bunăstarea, anii triști și anii buni, atacurile la care a rezistat, furtunile pe care le-a înfruntat.

Când suntem deznădăjduiți, un copac ne spune fii liniștit! Fii liniștit! Uită-te la mine: viața nu este nici simplă, nici ușoară. Astea sunt gânduri copilărești. Ți-e teamă pentru că drumul te poartă departe de mamă, departe de casă. Dar fiecare pas, și fiecare zi te aduc din nou acasă. Acasă nu este nici aici, nici acolo.

Acasă este fie în tine însuți, fie nu este nicăieri.

Hermann Hesse, Bäume. Betrachtungen und Gedichte[2]

Imediat după ce s-au stabilit aici, pe lângă Sighișoara ori Viscri de pildă, printre primele lucruri pe care le-au făcut, sașii au plantat copaci. Stejari. Din aplecarea lor de a rândui lumea și a gândi dincolo de ziua de mâine, au rărit pădurea naturală, lăsând spațiu cât îi trebuie unui stejar ca să-și formeze coroana impozantă secole de-a rândul. Stejari care timp de vreo șase-șapte-opt sute de ani au hrănit oameni și animale sălbatice deopotrivă. Iar ei, oamenii, au trăit ca și copacii. În felul lor omenesc, sașii au devenit copaci, iar Transilvania lor o întinsă Breite. Astăzi, ambele sunt rezervații unice în Europa, amenințate cu dispariția.

 

Problema omului: cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om.”

Dilema de mai sus apare în cartea Despre dialogul interior a lui Mihai Șora. O carte scrisă în anii 1940-45, în exil, în vremuri când a rămâne credincios naturii umane și ție însuși era o provocare pe care o câștigau doar cei care rezistau punându-se de-a curmezișul vremurilor. Dialogul interior are ca partener ecoul propriilor gânduri, în cochilia fără ferestre în care se retrage fiecare. A trăi asemenea unui arbore înseamnă a fi congruent ție însuși, naturii tale umane, identității proprii. A nu te trăda, a nu te deghiza, a nu mima aparențe, a nu te împăia cu o a doua natură. Oamenii-copaci sunt generoși cu privighetorile, venerabili ori statuari în fața furtunilor, fremători la durerea și la poezia lumii. Ei își trag seva din rădăcini și își întind degetele-ramuri gâdilând nori și stele. Orice om, ca orice copac, înseamnă un stâlp, un axis mundi, o speranță pentru cei din jur. Pentru copaci, nu există altă cale decât a fi copaci și atât. Pentru oameni, este însă infinit mai greu să rămână oameni și-atât. „Modul cel mai sigur, cel mai eficace de a-ți rata rodirea este să intri în tipare care nu sunt ale tale și cărora nu le dibui taina, pierzând firescul propriului demers.”[3]

Ca stejarii seculari de pe Breite, sașii au viețuit timp de secole după propria lege. Indiferent pe ce tărâm, ei au locuit în primul rând în comunitate, în identitatea proprie. Tot ceea ce au durat îi reprezintă fără rest. A rămâne fidel naturii proprii este firesc numai arborilor, pentru că omul este mereu tentat să-și imite vecinul, să-l concureze, să copieze aparențe, chiar și atunci când miezul conținutul pe care îl preia îi scapă. Având conștiința alterității, sașii din Transilvania au reușit să-și învingă pornirea de a fi duplicitari. Și așa au rezistat nealtoiți. Sigur că viețuirea împreună, într-o Transilvanie multiculturală a însemnat și influențe, sigur că viața în Germania înseamnă integrare, adaptare, dar ele s-au oprit undeva pe linia impreceptibilă, greu de înțeles și aproximat din exterior, care le trasează identitatea, lăsând-i să fie nici români, nici nemți, ci ei înșiși, sași din Transilvania. Arbori seculari.

Provocarea de a rămâne fidel naturii tale, etosului interior, este cu atât mai mare astăzi, în timpul multiculturalismului, când suntem încurajați să ne topim într-o pastă amorfă, incoloră. Integrarea e calea dezirabilă. Și totuși, cum să te integrezi, rămânând fidel propriei identități? Se poate, e un compromis? Se poate, pentru că nu te poți dezbrăca de identitatea ta etnică ori de o parte a vieții, ca de o haină pe care-o lași în drum. Cei care fac asta, rămân goi, amnezici și vulnerabili, (auto)mutilați ca un arbore căruia tăindu-i-se crengile care-i dau echilibru, stă să cadă în orice moment.

Prin mecanisme îndelung forjate interior, acea generație de sași născuți și trăiți în Transilvania, au reușit să rămână fideli propriilor valori, chiar și după emigrarea în Germania sau aiurea în lume. Iar acesta este mesajul puternic al întâlnirii de la Dinkelsbühl, un mesaj care se întinde spre generațiile tinere și spre cei de acasă ca o speranță sau ca o promisiune. Din oamenii-copaci cresc copii-vlăstari. Toată seva unei păduri stă într-o singură ghindă.

Numa‘ pân-aici

Unde te duci, tată? Numa pân-aici, mintenaș vine tata. Numa până aici era până la vecinul fără nume de peste drum, până la geambașul Ioniță din Orlat sau până în Banat, de unde aducea porci și uneori cai cu bot umed și catifelat. Mintenaș putea fi câteva ceasuri, până după asfințitul soarelui sau câteva zile. Niciodată nu știam unde a plecat și pentru cât timp, dar știam că se va întoarce întotdeauna. Uneori îmi aducea cireșe coapte, strivite în buzunare, alteori șiraguri de turte pastelate ca mărgelele, cumpărate din târguri, de cele mai multe ori cai dereși sau murgi care sclipeau ca peștii. Pentru tata, oaia rătăcită a familiei sale, numa’ până aici nu a fost niciodată până în Germania, unde îl chemau toți ai săi. Nu mai poți planta un copac bătrân, spune întotdeauna Herr Schaas din Richiș. Ori tata venea mereu același, gata bătrân cum l-am pomenit, bătrân ca nucul bătrân și găunos din curte. Sunt puțini oameni pe lume care și când au fost tineri, trebuie că au fost tot bătrâni. Așa s-au pomenit ei pe lumea asta, minte maturată în coajă fragedă.

Tot așa sunt bătrânii sași aduși la expoziția de fotografii din Dinkelsbühl. Copaci solitari și vechi ca vremea, cu secole mai bătrâni decât sașii de aceeași vârstă care se perindă la parada portului tradițional. Oamenii din poze au împietrit într-o lume care, privită de aici, pare departe, atât de departe nu atât în spațiu, cât în timp. Nici pentru ei, numa’ pân-aici nu a fost niciodată până în Germania, ci doar până la marginea pământului lor. Pentru că și ei s-au gândit că poate de acolo ar mai putea veni răzleț, dar nu s-ar mai putea întoarce niciodată acasă. Așa că au rămas pe loc, îndiferent de câte ori s-a prăvălit cerul peste ei. În harta ridurilor care le brăzdează pielea translucidă, pare că peste ei au trecut mai multe decât pe lângă cei care defilează aici. Însă cui i-a fost mai ușor și mai bine, asta numai fiecare pentru el poate să socotească.

Dacă i-am coborî pe toți arhanghelii din fotografii și i-am face spectatori în Dinkelsbühl, ca să-și aplaude vecinii, prietenii și rudele ce defilează la paradă, am pune față în față nu doar două Transilvanii, ci două bucăți ale unui trunchi spintecat de trăsnet. Și unii, și alții, s-au cutremura contemplând rana care se cască între ei. Unii ar privi absenți, alții, încurcați, ar dirija absenți și suprarealist-disonant fanfara. Alții ar lăcrima bucuroși de revedere, ca de o izbăvire. Din amintiri rumegate ani de zile, cu greu ar decupa câte o față cunoscută. Cei mai mulți s-ar mai cunoaște numai după ochi, pentru că ochii rămân aceiași, ferestre clare spre suflet.

Tata a plecat totuși o singură dată numa până aci, în Germania. A venit la mine. Tot ce vedea – autostrăzi încolăcite ca spaghetele-n farfurie, clădiri de sticlă cu vârfurile pierdute-n cer, parcări subterane ce înghițeau mașini ca niște pântece nesătule, oameni grăbiți, bătrâni dichisiți și fără griji – le turna în mintea lui ca într-o sită deasă, în care țara asta ar fi avut sens doar dacă în ea ar fi rămas ceea ce el căuta: hoaspele aspre și sănătoase ale lumii de acasă. Prin sita lui s-au scurs însă nevăzute toate minunile Germaniei, ca niște hățuri de nisip pe care nu le putea struni cu falangele lui noduroase, așa că după o săptămână s-a întors repejor acasă. În Transilvania lui, unde mă așteaptă. Au trebuit câteva decenii ca vântul să se întoarcă și el să fie cel care-și cheamă oaia rătăcită acasă.

Mintenaș.

 

Fotografie din expoziția

Îngijitoarea bisericii din Șaroș pe Târnave/Scharosch. Fotografie din expoziția „Îngrijitorii bisericii” de Kilian Müller. Copyright Kilian Müller


Sași la parada portului, Dinkelsbuehl 2015

Sași la parada portului, Dinkelsbuehl 2015

IMG_7220 IMG_7230 IMG_7299 IMG_7325 IMG_7542 IMG_7649

Fotografie din expoziția

Îngrijitoarea bisericii din Șeica Mare/Marktschelken. Fotografie din expoziția „Îngrijitorii bisericii” de Kilian Müller. Copyright Kilian Müller


IMG_7669

Bibliografie:

Hermann Hesse, Bäume. Betrachtungen und Gedichte, Herausgeber Volker Michels, Insel Verlag, Berlin, 2014, pp. 7-10

Kilian Müller, Hüter der Kirche, ein fotographisches Essay, www. Kilian-m.de 

Gellu Naum, Bătrânul din vol. Copacul-animal, Editura Eminescu, 1971

Mihai Șora, Despre dialogul interior, Editura Humanitas, 1995, interviu Dilema Veche

Nichita Stănescu, Mă asemui unui copac, în vol. Opera poetică, vol I, București, 1999.


[1] Gellu Naum, Bătrânul din vol. Copacul-animal

Bătrînul şedea mort pe bălegar/ În groapa lui contemplativă/ el nu spunea nimic scîncea ca un copil într-un sîmbure/ venea aceeaşi barcă doar pasagerii se schimbau/ ei îi dădeau tîrcoale îl comemorau/ bătrînul şedea mort cu o pălărie pe cap/ cîţiva discipoli cei mai puri cei mai profund murdari/ scormoneau bălegarul cu degetele căutau rîme pentru pescuit/ noi ne adoram cum se spune Ne aflam acolo poate din întîmplare/ ceilalţi veneau mereu Aveau cărţi şi caiete/ se apropiau de bătrîn şi îi puneau întrebări/ (erau aceleaşi întrebări doar pasagerii se schimbau)/ spuneau Te respectăm Iată are loc solemna ta comemorare/ luăm notiţe stenografiem/ dar de ce nu-ţi înţelegem bine şoapta aceea ajunsă pînă la noi/ încearcă să fii mai clar Avem bilete dus-întors/ inclusiv două mese Debitează cîteva adevăruri/ noi le notăm le învăţăm le transmitem urmaşilor pe scurt/ Bătrînul şedea mort pe bălegar/ în groapa lui contemplativă/ discipolii îşi mai dregeau zdrenţele se făceau că nu văd.

[2] Hermann Hesse, Bäume. Betrachtungen und Gedichte, Herausgeber Volker Michels, Insel Verlag, Berlin, 2014, pp. 7-10. Nu știu dacă volumul a fost tradus în limba română. Traducerea aproximativă de mai sus îmi aparține. Fragmentul în original:

Bäume sind für mich immer die eindringlichsten Prediger gewesen. Ich verehre sie, wenn sie in Völkern und Familien leben, in Wäldern und Hainen. Und noch mehr verehre ich sie, wenn sie einzeln stehen. Sie sind wie Einsame. Nicht wie Einsiedler, welche aus irgendeiner Schwäche sich davongestohlen haben, sondern wie große, vereinsamte Menschen, wie Beethoven und Nietzsche.

In ihren Wipfeln rauscht die Welt, ihre Wurzeln ruhen im Unendlichen; allein sie verlieren sich nicht darin, sondern erstreben mit aller Kraft ihres Lebens nur das Eine: ihr eigenes, in ihnen wohnendes Gesetz zu erfüllen, ihre eigene Gestalt auszubauen, sich selbst darzustellen. Nichts ist heiliger, nichts ist vorbildlicher als ein schöner, starker Baum …

Wenn wir traurig sind und das Leben nicht mehr gut ertragen können, dann kann ein Baum zu uns sprechen: Sei still! Sei still! Sieh mich an! Leben ist nicht leicht, Leben ist nicht schwer. Das sind Kindergedanken. Laß Gott in dir reden, so schweigen sie.

Du bangst, weil dich dein Weg von der Mutter und Heimat wegführt. Aber jeder Schritt und Tag führt dich neu der Mutter entgegen. Heimat ist nicht da oder dort. Heimat ist in dir innen, oder nirgends.

[3] Mihai Șora, op.cit.

14 gânduri despre “Oameni-copaci

  1. Mihaela, foarte impresionanta pledoaria ta pentru acest neam de oameni deosebiti, neclintiti de nimic si de nimeni. Eseul tau, scris ca de obicei cu mult patos literar, atinge nu numai cele mai sensibile corzi dar am descoperit câteva idei filozofice pline de talc. Cu toată stima, felicitări! Alex

    Apreciat de 1 persoană

      • Draga Dietmar, Bendorf este un sat din comuna Benesti (Alzen), undeva între Sibiu si Fagaras, care a avut intr-adevăr mai multe nume de la 1391 (Begendorf) pana la 1920: Baegendorf, Bägendorf, Bogendorf. Din câte știu nu a avut niciodată numele Brenndorf.

        Apreciază

        • Dragä Alex,
          Brenndorf/Bod este o comunä in tara Bärsei, zona Brasovului und se afla fabrica de zahär.
          Numele correct al comunei acesteia este Bodeschdorf.
          Bogeschdorf, rumänisch Băgaciu, ungarisch Szászbogács, siebenbürgisch-sächsisch Bogeschtref*, liegt im Kreis Mieresch (Mureş) in Siebenbürgen, Rumänien, ungefähr 12 km Luftlinie nördlich von Mediasch. Die geografische Koordinaten sind 46°16′ nördliche Breite und 24°23′ östliche Länge

          Apreciază

  2. Dragä Mihaela,
    am citit printre ränduri repede articolul acesta. Este foarte frumos si imi aminteste, despre arborele familiei mele, pe care l-am fäcut pe baza actelor noastre, dar rudenia maternä si paternä este mai mare.
    Intr-un copac sänt multe diferite crengi ale copacului. Cänd am fost in grädina prieteniilor mei am väzut un copac frumos, dar inäuntru era bolnav si numai avea mult lemn inäuntru, adicä copacul trebuia täiat. Constäteanului meu i-am spus sä nu il taie, fiindcä copacul are mere bune de varä. Anul trecut a avut copacul acesta mere multe si in fiecare primävarä este foarte mult inflorit. Asa cred cä este si cu sasii transilväneni. Ei sänt peste tot in lume imprästiati, dar in inimä rämine omul asa cum simte si este crescut si de aceea era si mottoul acestei äntälniri „Identität lohnt sich……” In comparatie cu copacul doresc sä spun cä sänt mändru cä sänt european, dar sänt si mändru cä sänt sas transilvänean. Adicä in inima mea existä doua inimi…..Acolo unde te simti bine, este si casa ta, egal unde träiesti pe lume, dar este frumos, dacä spui mändru si cu drag, care este identitatea ta…….
    Multumesc pentru articolul acesta. Este foarte frumos….
    Servus, Pa, Dietmar

    Apreciat de 1 persoană

    • Eu îți mulțumesc pentru comentariu și apreciere, cred că mulți sași sunt în asentimentul tău. Iar astăzi, când tot mai mulți suntem pribegi prin lume, identitatea dublă, etnică ori de altfel și națională, este o realitate.
      Toate cele bune!

      Apreciază

  3. Pingback: Sașii mici sunt cei mai mari la Dinkelsbühl | Povești săsești

    • Şi pe mine mă impresionează asemenea cuvinte, mulţumesc mult, mi-aţi făcut un cadou neaşteptat, de care mă bucur sincer! Toate gândurile mele bune, vă salut cu drag!

      Apreciază

  4. Pingback: Nunta la sași | Povești săsești

  5. Pingback: Suntem toți niște Ulise rătăcind spre casă. Întâlnirea de la Dinkelsbühl 2016 | Povești săsești

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s