Vrăjit de frumusețea câmpurilor de flori sălbatice din împrejurimi, Prințul Charles exclama:

Privește! Este exact ca în cărțile copilăriei, un peisaj parcă desprins din poveștile Fraților Grimm!

O idilă deja celebră dintre Prințul Marii Britanii și un colț de rai din Transilvania, care a pus Viscriul pe harta turistică a lumii. Deși găzduiește una dintre cele mai vechi și mai frumoase cetăți bisericești din Transilvania, inclusă în 1999 pe lista UNESCO a Patrimoniului Mondial, Viscriul/Deutsch-Weisskirch/Szaszfeheregyhaza a devenit cu adevărat cunoscut, atât în România, cât și în lume, după ce în 1998 Prințul Charles a venit pentru prima dată aici. De atunci, ne-am obișnuit ca presa să facă din fiecare vizită a Prințului un eveniment. Periodic, The Telegraph, The Mirror și alte publicații de renume publică articole despre Viscri și arhipelagul de așezări săsești din “Transilvania magnifică”.

Ce l-a atras pe Prințul Charles la Viscri și cum s-a transformat satul în ultimii ani?

Cetatea bisericeasca din Viscri/Weißkirch, fotografia realizata cu drona, iunie 2014. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Lecția de turism a Viscriului

Datorită promovării internaționale fără precedent pentru un sat din România, datele oficiale spun că Viscriul este vizitat anual de 15.000 de turiști, de 30 de ori mai mulți decât numărul de locuitori. Iar numărul turiștilor crește de la an la an. Majoritatea celor care ajung aici sunt străini, dar nici numărul românilor care descoperă pitorescul locurilor din țară nu este de neglijat.

Pe înserat, când vacile se întorc agale acasă, printre măcăieli și cotcodăceli, pe ulițele Viscriului blițurile se aprind ca licurici și se aud cuvinte de mirare în diverse limbi: engleză, rusă, spaniolă, română, germană, etc.

Când am fost la Viscri, în iunie, am povestit în turnul bisericii cu o familie de spanioli veniți aici cu grupul, când am luat prânzul s-a așezat lângă noi Jennifer, o englezoaică ce străbătea singură satele din Transilvania, după ce niște prieteni îndrăgostiți de aceste ținuturi i-au recomandat să vină aici.

E un loc autentic, chiar ciudat pentru că viața de aici este complet diferită de cea din vestul Europei. Un loc unic, fantastic, totul arată ca și cum timpul s-ar fi oprit, arhitectura este superbă,

sunt cuvintele în care descria englezoaica Viscriul. Iar părerea ei e împărtășită și purtată mai departe în lume de toți cei care ajung aici.

Viscri, fotografie realizata cu o „drona”, iunie 2014. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Viscri, fotografie realizata cu o „drona”, iunie 2014. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Viscri, cetatea albă

Cetatea bisericească din Viscri se află pe o colină ce domină partea de nord a satului, în capătul unei ulițe largi, pavată cu piatră tocită de pașii miilor de turiști. De o parte și de cealaltă a uliței, la porți, se înșiră cuminți pe sfori șosete de lână colorată, parcă în așteptarea darurilor lui Moș Crăciun. La Viscri, Moș Crăciun a sosit acum câțiva ani – Prințul Charles – iar de atunci vine continuu odată cu miile de turiști ce ajung aici curioși să vadă tărâmul fermecat. Tot niște Moși Crăciuni, care au dăruit satului prăpădit de odinioară o nouă viață, sunt și cei deloc puțini care au cumpărat și restaurat casele vechi și s-au stabilit permanent în sat. Într-un paradis al lor, pentru unii greu de înțeles.

Viscriul, izolat între dealurile care-l ocrotesc ca pe un cuib, a fost atestat documentar de-abia prin secolul al XIII-lea, ca sat liber din scaunul Rupea.

Biserica veche, sub formă de navă, a fost construită în secolul XII de către secui. După stabilirea sașilor aici, biserica a fost treptat extinsă și refăcută, în secolul XIV. La sfârșitul secolului, începutul secolului al XV-lea, biserica a fost și fortificată. În decursul anilor, lăcașul a trecut prin mai multe transformări, atât la interior, cât și la exterior.

La interior, balcoanele sunt pictate în stilul barocului țărănesc, remarcându-se cel mai frumos înger pe care eu l-am văzut într-o biserică săsească. Altarul clasicist are orga deasupra și două empore în lateral.

În interiorul zidului ce înconjoară biserica au fost spațiile de depozitare, unde odinioară se țineau lăzile cu grâne. Pe o parte laterală a colinei, în exteriorul zidului, se află cimitirul.

Intrarea în cetate se face prin ușița mică a turnului de poartă. Turnurile și cele două bastioane au drumuri de strajă cu balustradă de scânduri și ziduri cu orificii pentru tragere.

În bastionul de sud a fost deschis din 2003 un muzeu etnografic pe două etaje. Prin exponatele de cultură și viață țărănească și explicațiile utile în mai multe limbi este unul dintre cele mai frumoase și mai bine amenajate muzee ale culturii săsești din Transilvania.

Model de educație și conservare a patrimoniului

Cum a început totul:

În 1998 Alteța Sa Regală a venit în România. Prințul nu avea voie sa vină la Viscri. Ministrul Culturii, Caramitru, a spus că sunt prea mulți rromi în satul nostru. S-a dus la Moșna. Și ne-am văzut la Moșna. Am avut 8 minute la dispoziție să îl impresionăm și am reușit să vorbim.  I-am dat o poză si a promis că o să vină.

povestește Caroline Fernolend într-un interviu radio pe care îl puteți asculta aici. Și Prințul a venit.

Viscriul este un sat atipic, o apariție în peisajul rural de la noi, tocmai pentru că normalitatea, autenticul au devenit astăzi mai degrabă excepții. În asta stă secretul său. Așa cum cred că este firesc, deși nu se întâmplă din păcate, la Viscri nu vezi termopane, nici vile după modele din vest, nici case în culori stridente. Deși populația rromă este numeroasă, prejudecățile nu se susțin aici, fiindcă s-a reușit ca majoritatea localnicilor să fie implicați în munca de păstrare a meșteșugurilor și amenajare turistică a satului.

Prin educație, grija unei organizații care supraveghează restaurările și prin atelierele meșterilor locali, ulițele Viscriului își păstrează farmecul rural nealterat și arhitectura specifică. Pe fiecare casă restaurată din Viscri stă o mică tablie cu însemnul Mihai Eminescu Trust, organizație patronată de Prințul Charles, condusă local de Caroline Fernolend, care are misiunea de a sprijini restaurările, de a implementa programe de educație a locuitorilor în acest sens și a încuraja munca meșteșugarilor locali pentru furnizarea materialelor de construcție tradiționale. Totul se reface sau se construiește în Viscri cu tehnici și materiale cunoscute din bătrâni. Evident că astfel satul pare încremenit în timp, desprins din cărțile copilăriei, așa cum noi știam satul bunicilor și străinii nu au văzut niciodată. E un atu pe care l-ar putea avea multe alte locuri, dar deocamdată se folosește numai sporadic.

Citește și

Viscri, satul șosetelor

De la roman polițist la biografie. Sara Dootz, un personaj de poveste

Așa cum la Richișul are un Johann Schaas sau un Paul Hemmerth, sufletul Viscriului este doamna Sara Dootz, curatorul bisericii, dintre puținii sași rămași în sat. Doamna Sara Dootz este obișnuită cu camerele de luat vederi, jurnaliști și atenția turiștilor.

În România nu este cunoscut publicului că în 2010 a fost publicată o carte autobiografică a Sarei Dootz, Mit der Sonne stehe ich auf, Eine Bäuerin aus Siebenbürgen erzählt aus ihrem Leben (Cu soarele mă trezesc, o țărancă din Transilvania își povestește viața), editată de scriitorul german Werner Schmitz. Cartea a ajuns la a patra ediție, deși nu a fost tradusă în limba română.

Dacă vrei să afli ceva despre cultura sașilor din Transilvania, du-te la Sara Dootz,

îi spunea un biolog neamț jurnalistului Werner Schmitz din Germania. Werner Schmitz plănuia să scrie un roman polițist a cărui acțiune să se petreacă în țara lui Dracula. Pășea în Transilvania cu tot bagajul de clișee pe care îl au străinii despre aceste locuri. Întâlnirea cu Sara Dootz i-a dat însă toate planurile peste cap.

Zile întregi, Sara Dootz, așezată la umbra prunilor bătrâni din curte, i-a povestit neamțului despre lumea dispărută a sașilor, despre viața de odinioară, despre cum a trăit Războiul, deportările, confiscări și abuzuri, comunismul, plecarea alor săi în Germania, moartea celor doi soți, plecarea copiilor săi în Germania, revenirea lor acasă și în final, perioada fericită de acum, nesperată revigorare a satului.

Născută în 1936, timpurile i-au adus Sarei Dootz multe greutăți peste care a trecut demnă, iar acum le povestește senină, dar cu luare aminte. Când avea doar cinci ani, tatăl său a murit în Război, iar mama, rămasă singură cu patru copii a încredințat-o pe Sara mătușii, o femeie singură care a crescut-o ca pe propriul copil. Așa începe o viață plină de încercări, care a învățat-o pe Sara Dootz să prețuiască munca și micile bucurii ale vieții. Fă rai din ce ai, spune Sara Dootz adesea celor care îi trec pragul.

În scurt timp, romanul polițist al lui Werner Schmitz a devenit un proiect amânat, iar scriitorul neamț și-a dat seama că are în fața sa un adevărat personaj, a cărui poveste de viață bate orice scenariu. Pentru cititorul din Vest, ceea ce povestește Sara Dootz este extraordinar. Din viața povestită de Sara, reformulată în cuvinte accesibile publicului larg de către Werner Schmitz, s-a născut biografia frumoasă, cred că una dintre cele mai autentice cărți despre sașii din Transilvania. Într-adevăr, cine vrea să cunoască ceva despre sași, ar trebui să citească biografia Sarei Dootz. Și să o caute la Viscri. Să o asculte nu ca să pună întrebări, ci ca să înțeleagă.

Ca și Johann Sachaas, acești sași care s-au îndărjit să nu-și lase casele de izbeliște, nu credeau că satele lor pustiite vor mai învia vreodată. Și totuși… De la prima vizită în Viscri, Sara Dootz corespondează cu Prințul Charles, fac periodic schimb de cadouri – ea îi trimite dulceață de răbarbăr și ștergare cusute cu migală, Prințul aduce miere din producția proprie. Numeroase televiziuni și publicații din Romania sau din străinătate au făcut reportaje în care Sara Dootz este personajul principal (vezi Der Spiegel de exemplu).

Când am ajuns la biserică, la ora prânzului, doamna Dootz încuia poarta și mergea să-și tragă sufletul acasă. Sara Dootz iubește biserica în care stă mai toată ziua, ca pe casa ei. Spune că aici este aproape de cimitir, de toți cei care au plecat. Când trage clopotele, se gândește că soțul o aude și spune uite-o, e aici, nu se lasă! Dacă fetele ei au treabă și rămâne singură cu zeci, sute de vizitatori într-o zi, obosește, e câteodată prea mult pentru anii săi. Dar când Sara povestește, numai gâzele și vântul  mai freamătă în curtea bisericii. Cuvintele sale farmecă, e lucidă și la curent cu toate știrile, are o memorie de elefant, povestește cu drag și se bucură de cei care vin aici în număr atât de mare. Sara deapănă povestea locului ca pe un fir nesfârșit, izvorât din viață și nu din istorii închipuite, ca și cum viața ar fi recreată în timp ce povestește.

Am condus-o acasă și am regăsit-o după ora mesei tot în pragul ușiței scunde de la cetate, întâmpinând alți vizitatori. I-am dăruit un trifoi cu patru foi, pe care l-am găsit în curtea bisericii și mi-a mulțumit ca de un semn ceresc. Nu mai văzuse de ani buni un trifoi cu patru foi. De fapt, așa cum i-am spus, cred că Sara Dootz e trifoiul cu patru foi al Viscriului. A zâmbit modestă și încrezătoare, cu sclipiri de rouă în ochi.

Nu întreba unde ți-ar fi fost mai bine în lumea asta mare,

Acolo unde te-a așezat Dumnezeu, înflorește întru a lui onoare! /

Frag nicht wo in der weiten Welt est besser für dich wäre.

Da, wo dein Gott higgestellt, da blüh zu seine Ehre!“

Sunt vorbele cu care a crescut Sara Dootz și pe care le îndeplinește zi de zi, pioasă și senină, ca pe o misiune.

Ce să faci la Viscri

Vizitează biserica și muzeul săsesc

Bucură-te de pitorescul și tihna ulițelor satului

Stai la povești cu doamna Sara Dootz sau cu fiicele sale, Caroline Fernolend, președinta Mihai Eminescu Trust, organizație patronată de Prințul Charles, și Gerhild Dootz.

Ascultă mult!

La orele amiezei (aprox intre 13-15), biserica este închisă. Profită ca să iei prânzul la pensiunile din sat

Vizitează atelierul fierarului și ale meșteșugarilor locali

Fă o plimbare cu căruța, cu bicicleta sau la pas printre dealurile din împrejurimi (eventual până la Meșendorf)

Bibliografie:

Panourile cu informații din Viscri

Hermann Fabini, Kirchenburgen in Siebenbuergen, Koehler und Amelang Verlag, Leipzig, 1985

Werner Schmitz, Sara Dootz, Mit der Sonne steh‘ ich auf, Schiller Verlag, 4 Auflage, 2014

Inger pictat pe stranele bisericii din Viscri. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Muzeul etnografic din Viscri/Weisskirch

Pat săsesc cu perne brodate, muzeul săsesc de la Viscri/Deutsch-Weisskirch. Foto: Mihaela Kloos

Lăzi de vecinătate expuse în muzeul etnografic din incinta bisercii fortificate din Viscri. Foto: Mihaela Kloos-Ilea