Cândva am fost o bucată straşnică de brad. Mâini iscusite m-au încheiat în coadă de rândunică şi mi-au pictat cu migală un tainic alfabet folcloric. Graba vremurilor a impregnat lemnului meu un iz nostalgic de rășină, praf şi amintiri. În ornamentele mele se citeşte felul şi ritmul vieţii saşilor de odinioară.

Ladă din colecția Muzeului Astra, © Muzeul ASTRA Sibiu

Lada de zestre deschide astăzi spre rosturi şi poveşti nespuse. Grijesc în mine, ca într-un sipet fermecat, moştenirea unor zâne frumoase şi spiritul unui întreg popor. Între toate suratele mele – lăzi de vecinătate, de breaslă ori de bucate – eu sunt cea mai frumoasă şi mai dichisită. Într-un colţişor ascuns din inima mea se puneau la păstrare actele şi podoabele de preţ. În ridurile lemnului port înscrisă amprenta generaţiilor care m-au aşezat la loc de cinste, în camerea cea bună. Viaţa mea a început de mai multe ori, cu fiecare mireasă pe care am însoţit-o pe noul drum. Tinereţea acestor fete s-a împlinit în mine ca floarea în fruct.

Aşa cum mă vedeţi, am apărut în primăvara lui 1889, când bătrânul Martin Schmidt, un sas mare şi bun ca pâinea caldă, m-a comandat anume la cel mai vestit meşter din Ţara Bârsei. În toamnă, bunul Martin îşi mărita fata cea mare, pe frumoasa Kathi.

Ladă de zestre, Colecția Muzeului Astra, © Muzeul ASTRA Sibiu

Înainte să treacă la treabă, meşterul cerceta meticulos firea şi rânduiala clientului său. În fiecare linie, în fiecare ornament, oglindea sufletul celor care-i treceau pragul. Mai mult decât decor şi artă ţărănească, un înţeles ascuns al lumii. Ca într-un descântec, meşterul a încadrat în chenare lalele stacojii pentru mândrie şi putere, dar şi pentru ochii voioşi ai fetei; florile de rodie făgăduiesc o viaţă lină, rozete şi cercuri aduc siguranţă şi bogăţie. Florile au bulbi ori rădăcini, altele se revarsă din vază. Toate sunt receptacule din care viaţa înfloreşte mereu, aşa cum tânăra mireasă este izvor de viaţă. Prin seva lujerilor graţioşi trec învăţămintele cu care fata pleca din casa părintească, frunzele stau în loc de suflet mlădios şi uşor în faţa greutăţilor. La lucru gata, meşterul a strecurat şi un motiv care numai pe lăzile din Ţara Bârsei e de găsit: o pasăre – vestitor şi călăuză în zbor. Pe capac a însemnat apoi anul şi iniţialele, să rămână mărturie peste ani.

Picturile se prelungesc în broderia pânzelor ferecate în mine. La ceas de iarnă, în şezători, mamă şi fiică au cusut ştergare, feţe de perini, cuverturi, şurţuri şi cămeşi albe ca spuma laptelui. În cântec duios, mâini neobosite aşezau pânzele straturi peste straturi. Să-ţi fie de zestre, fata mea, să-ţi ajungă o viaţă! Tainice înțelesuri transmise de la mamă la fiică.

În ziua nunţii, i se rupea sufletul lui Martin că-i pleacă fata de-acasă, dar era mândru că ladă de zestre ca a fetei lui nu s-a pomenit în sat. Şi în ziua aceea, nici sas mai fălos ca el nu găseai în Siebenbürgen. Doamne, ce nuntă de poveste a mai fost! M-au urcat în carul cel mare şi m-au purtat prin sat să vadă toţi cum Kathi a noastră nu pleca de la casă pustie. Se uitau la mine şi la mormanul de perini pufoase, plapume şi ştergare cu învățături înţelepte. Mă cântăreau din ochi şi încuvinţau mulţumiţi. Privea mirele la mireasa lui, apoi la lada de zestre şi îi creştea inima de bucurie. Kathi pornea în viaţă cu toată rânduiala, aşa cum se cuvine la saşi.

Ani frumoşi au trecut, şi Kathi m-a ales să port zestrea fetei ei, frumoasa Hildi. Iar Hildi m-a dat Sarei, apoi au fost Gerhild şi Maja, care s-a măritat prin anii ’80. Am însoţit fiecare fată în ziua nunţii şi am înnobilat fiecare casă.

Numai că a venit ceasul trist când Maja a plecat departe, cu toţi ai săi. A luat doar un ştergar cusut de străbunică, iar pe mine m-a trecut din camera cea bună în podul prăfuit. Capacul prăvălit peste mine a răsunat în gol ca un oblon de uitare. Ani la rând, lucrând în beznă, miriade de păianjeni au ţesut în jurul meu o cochilie de vise şi amintiri. În umbroasă singurătate, am aşteptat ca Maja să se întoarcă, să sufle cald peste colbul gros şi să mă coboare iar în camera cea bună. Nici Maja, nici ai săi n-au mai venit.

Dar peste ani şi ani, m-au găsit alţii, care m-au scos din paragina uitării şi m-au îngrijit ca pe o comoară. Astăzi m-au adus în întâmpinarea voastră să vă spun povestea mea tainică, povestea lăzii de zestre. Călătoria mea a durat mai bine de un secol. Pe lemnul meu măcinat de carii se citeşte trecerea timpului, dar azi stau iar la loc tihnit, printre celelalte lăzi. Sub ochii voştri miraţi am întinerit o sută de ani.

Pe alte voci, în alte vremuri, zestrea saşilor trăieşte mai departe…

V-am spus această poveste în cadrul expoziției Povestea lăzilor săsești din Transilvania, organizată de Muzeul ASTRA Sibiu.

Vernisajul expoziţiei are loc pe 16 mai, la Casa Artelor, Piaţa Mică, nr.21, Sibiu, ora 18.

Expoziția va rămâne deschisă publicului până în 20 octombrie, de marţi până duminică, între orele 10-18.

Povești săsești este partener cultural al expoziției Povestea lăzilor săsești din Transilvania.