Moștenirea pe care o furăm copiilor noștri

În seara de 19 februarie 2016, orologiul din turnul bisericii din Rotbav a bătut fatidic de două ori, apoi a venit sfârșitul. Ceasul, clopotele, turnul și o parte din nava bisericii s-au făcut într-o clipită una cu pământul. De vineri seara, povestea bisericii fortificate din Rotbav, una dintre cele mai vechi de acest fel din Țara Bârsei, începe cu a fost odată…

Am trăit o săptămână neagră a patrimoniului din Transilvania. La distanță de doar câteva zile s-au prăbușit două biserici fortificate din județul Brașov: turnul bisericii din Roadeș/Radeln (secolul XIV – căzut parțial în 14 februarie 2016) și biserica din Rotbav/Rotbach (cca. 1300 – 19 februarie 2016).

Două biserici care au rezistat de secole au căzut acum sub ochii noștri, învinse de ignoranță, lipsa banilor și nepăsare. Sunt încă două monumente istorice abandonate, care au obosit să-și aștepte salvarea. Ceea ce nu au doborât asediile, intemperiile, incendiile și alte nenorociri, distrugem acum noi. Ba în ultimii ani, indiferența macină din ziduri parcă mai cu poftă decât neghiobia comunistă.

10649446_1015818048483494_8766257018986500259_n12715785_1015818058483493_1837397793720713229_n12717794_1015818025150163_7233420533232881229_n

12742394_1015818071816825_2236166525721607098_n

Imaginea degradării noastre. Biserica fortificată din Rotbav după prăbușirea din 19 februarie 2016. Sursa fotografii: Catean George

 

v. mai multe imagini aici.

Biserica fortificată din Rotbav datează din jurul anului 1300 și a fost fortificată în secolul al XV-lea. Orologiul adus din Leipzig și orga făcută în Pécs au fost montate în anul 1908. Ca și satul, biserica a trecut prin mai multe asedii și incendii, fiind avariată și reconstruită parțial în mai multe rânduri.

Se spune că, la începuturile satului, după o năvălire nimicitoare, locuitorii s-au spălat în apele pârâului, iar acestea s-au făcut pe îndată roșii de sânge. De acolo și-ar fi primit satul numele de Rotbach – pârâul roșu, atestat în documente în anul 1371.

12705765_978037735565711_1163073176891876306_n

12741895_978152362220915_5977853489570431930_n

Turnul bisericii din Roadeș, după prăbușirea din 12 februarie 2016.                                            Sursa fotografii: Monica Popovici

Biserica din Roadeș a fost construită în secolul al XIV-lea, ca o bazilică romanică. În secolul următor a fost transformată pentru a rezista atacurilor. Altarul datat 1533, făcând trecerea dintre gotic și Renaștere a stat în biserică până în 1998, când a fost mutat în biserica Sf. Johannis din Sibiu. Ușa sacristiei datează din 1526.

 

Patrimoniul orfan din România 

Și iată, bisericile
Pornesc să alunece pe asfalt
Ca niște corăbii
Încărcate de spaimă,
Cu turnul catarg
Și pânze umflate
De vântul
Bătând mereu din altă direcție,
Încât,
Dacă mergi neatent pe stradă,
Poți fi oricând călcat de o biserică
Înnebunită,
Grăbită să se ascundă.

(De-a v-ați ascunselea, Ana Blandiana)

Bisericile fortificate din Transilvania, bisericile șvabilor din Banat, ale germanilor din Dobrogea, sinagogile formează patrimoniul orfan al edificiilor religioase din România, alături de alte monumente istorice care ar putea fi incluse aici fără să fi aparținut minorităților etnice. Monumente rămase fără enoriași și preoți, fără o utilitate concretă, condamnate la pierire. Nevoia acută de restaurare a acestor biserici e veche și cunoscută.

Cel puțin teoretic însă, bisericile sașilor nu sunt orfane și de cei care poartă răspunderea pentru starea lor. Ca și cea de la Roadeș sau Rotbav, bisericile fortificate se află în proprietatea Bisericii Evanghelice C.A. din România. Alături de Biserică, Statul român, organizații, asociații s-au implicat local pentru reabilitare. Dar totuși, niciunul din aceste eforturi nu este suficient în sine și cu siguranță în momentul de față nu există resurse pentru a acoperi toate lucrările care ar fi absolut urgente.

În anul 2015 au fost reabilitate 18 biserici fortificate din Transilvania, cu ajutorul fondurilor europene. La alte câteva sunt planificate lucrări anul acesta, biserica din Roadeș se afla printre ele. Dar în Transilvania sunt undeva la 150 de astfel de biserici, dintre care unele s-au prăbușit parțial deja, multe se află în stare avansată de degradare și majoritatea zac în uitare și nepăsare.

Treziți din hămeseala like-urilor pe Facebook și a paradei turistice cu bisericile fortificate, ne rămâne doar să privim în gol peste maldăre de moloz. Odată cu praful dărâmăturilor se ridică o ceață densă de indignare, neînțelegeri, întrebări la care am eșuat de atâtea ori să găsim un răspuns.

Care sunt motivele care au dus la așa un dezastru? de la dezinteres, lipsa banilor, lipsa comunităților, disprețul față de istorie, nerecunoașterea valorilor ori birocrația stufoasă, putem înșira nenumărate, deja cunoscute până la exasperare de toată lumea.

Cu cine și pentru cine să se mai renoveze aceste biserici? mă întreba cineva pe Facebook. Cele două întrebări mi-au amintit de copiii orfani din comunism, un alt episod abominabil din istoria recentă a României, despre care în Germania se vorbește chiar și astăzi. Probabil că și în cazul copiilor orfani, ca și în cazul bisericilor rămase fără comunitate, cei responsabili nu au găsit un răspuns concret la cele două întrebări, așa că i-au tratat pe copii sub considerația acordată animalelor, iar monumentele nu primesc acum mai multă atenție decât niște grajduri.

Maltratarea copiilor înseamnă mutilarea viitorului, iar distrugerea monumentelor înseamnă amputarea istoriei. Ambele atitudini grotești sunt simptomele unei societăți profund bolnave.

Ce rămâne de făcut? devine tot mai des un refren inutil și patetic planând peste ruine, o banală întrebare pe care am obosit să o rostim în România. Cu cât cineva se grăbește să enunțe răspicat soluții scorțoase, cu atât ne spunem în sinea noastră că sunt doar promisiuni mediatice, ce curând vor fi date uitării.

Ce pot face eu, ca simplu om căruia-i pasă de soarta acestor monumente? e cea mai sănătoasă atitudine a acestor zile. Aici într-adevăr s-ar putea face multe lucruri poate mărunte, dar concrete, de la voluntariat la donații sau organizare de evenimente pentru o cauză anume. Însă din păcate nu există încă un sistem organizat, o platformă credibilă unde contribuțiile materiale, financiare sau de voluntariat de pildă să poată fi contorizate în mod transparent. În lipsa unui plan amplu de conservare a patrimoniului din România, astfel de inițiative rămân de multe ori fără ecou și șanse reale de a ajuta la rezolvarea problemei.

Iar peste toate astea, cel mai crâncen rămâne sentimentul de neputință și descumpănire. Oricât de optimiști am fi, în condițiile de față nu cred că mai găsește cineva argumente de care să-și agate speranța că lucrurile se vor urni în sfârșit măcar pentru a se salva ce mai e de salvat.

 

Iubire, credință, speranță 

Am mai vorbit despre starea generală a patrimoniului de la noi, cu exemple concrete, unele triste, altele admirabile (Dobârca, Filitelnic, Cincșor), despre faptul că ar trebui să ne educăm copiii încă din școli pentru prețuirea patrimoniului cultural și astfel să dăm o șansă de supraviețuire acestei moșteniri.

În general, ne e greu să acceptăm că lumea, așa cum o știm, se poate nărui într-o clipită în jurul nostru. Că ceea ce iubim – oameni, locuri, copaci, biserici – nu vor ajunge să se întâlnească cu veșnicia, ba mai mult, că noi vom privi pasivi cum se fac praf și pulbere. Cum vom putea povesti copiilor noștri că au căzut aceste biserici, cum le explicăm nepăsarea, ignoranța? Cine ne va absolvi de vină?

Coa_Romania_Town_Szászveresmart_svgPe ușa bisericii din Rotbav stau trei inele, simbolizând Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cele trei inele, împreunate și pe stema satului, pot fi traduse în limbaj metaforic prin iubire, credință, speranță. Singura triadă în care sufletele noastre pustiite se pot ancora pentru a reașeza în matcă o lume ieșită din țâțâni.

Când turnurile bisericilor cad unul câte unul, ce stâlpi vor mai sprijini cerul să nu se prăvălească peste noi?

 

Epilog. Florile de piatră (*)

Se spune că erau odată, pe lângă pârâul de astăzi îi spune Hotarul (Hattertbach), între Rotbav și Măieruș, mai multe pietre mari, cu forme care mai de care mai ciudate. Din cauza asta, oamenii le-au spus florile de piatră.

O dată pe an, întotdeauna în iunie și într-o anumită zi pe care nimeni nu și-o mai aduce precis aminte, florile de piatră înfloreau ca prin minune. Să fi durat ca la un ceas până când ele se făceau tot mai roșii, timp în care, printr-o crăpătură mare în pământ ieșea un fum alb și des.

Nu era om de prin părțile astea să nu fi văzut de departe minunea nemaipomenită. Dar nimeni nu se încumetă vreodată să se apropie ca să cerceteze cum se puteau petrece așa o grozăvie.

Pe vremea aia, lumea se mulțumea să spună: florile de piatră sunt aici încă de când s-a făcut Cerul și Pământul.

Dar într-o bună zi, florile de piatră au dispărut ca și cum n-ar fi fost niciodată, iar crăpătura din pământ s-a închis tot așa, fără urmă.

Nici florile de piatră nu înfloresc veșnic,

cândva, cândva trece și vremea lor – cam așa a rămas vorba de atunci încolo.

12717708_583936951780598_4205158821137984544_n

Biserica din Rotbav, acuarelă de Erhard Wachter. Sursa foto: pagina de Facebook a satului Rotbav

 

 

 


(*) Legendă pe care am tradus-o din vol. Die Steinernen Blumen de Claus Stephani, Editura Ion Creangă, București, 1977. Este legenda care dă și titlul volumului, culeasă de autor de la Johann Kraus din Măieruș.

32 de gânduri despre “Moștenirea pe care o furăm copiilor noștri

    • Actele Unirii au fost bine gândite. În ele era specificat foarte clar faptul că Transilvania are autonomie şi aşa a fost doi ani. Începând cu 4 aprilie 1920 Bucureştiul a schimbat macazul. Însuşi Maniu era revoltat, unul dintre artizanii Unirii şi Preşedinte al Consiliului Dirigent, funcţie echivalentă cu cea de guvernator. Şi până la urmă a avut un sfârşit pe măsura răzbunării comuniştilor: nici azi nu se ştie unde îi este trupul îngropat. Adică, să fie ca şi cum n-ar fi fost. Ei bine, tot aşa şi aici, doar că instrumentele sunt altele, mai “dichisite”.

      Apreciat de 1 persoană

      • Gresit. A gresit Maniu pt. can n-a ascultat de alte voci de ardeleni.Un cretin, care can’t traverseaza carpatii cu rezolutia de la Alba Julia, a sous memorabilia expresie: „Pai noi cu astia ne-am unit?”
        Dar fiind un on farã suficient sânge in pxxxwla, i-ati nenorocit pe toti: români, unguri, sasi.
        De ce n-a participat la încoronarea lui Ferdinand?

        Apreciază

        • majoritatea actorilor cheie implicati in aceste proiecte semiesuate sunt sasi (unii chiar originari din acele zone, cum ar fi Michael Schmidt – Crit; Karl Hellwig – Rupea; Peter Maffay – Brasov), putem spune ca prabusirea turnului de la Roades simbolizeaza esecul drastic al acestui tip de implicare pseudo-filantropica al actualelor elite ecleziastice, politice si economice sasesti.

          Apreciat de 1 persoană

              • faptul că numele pe care insistați sunt într-adevăr legate de anumite proiecte discutate îndelung în presă, nu ne îndreptățește să concluzionăm că „majoritatea actorilor cheie implicati in aceste proiecte semiesuate sunt sasi”. Nu putem arunca vina a mia oară atât de ușor și părtinitor asupra unei întregi comunități. Discuția e lungă și complicată, și adevărul e undeva la mijloc, ca mai întotdeauna. Haideți să dovedim măcar în teorie că suntem mai buni decât mulți dinaintea noastră și să lăsăm la o parte frustrările istorice.

                Eu cred că e mai legitim să vorbim de un eșec al tuturor celor direct responsabili de soarta acestor monumente, un eșec al Bisericii, al Ministerului Culturii și al Statului român, al nostru tuturor, ca societate. Aici vorbim despre bisericile fortificate, dar, în fond, uitați-vă la starea patrimoniului construit din toată țară: la clădirile istorice din București și din multe alte orașe, la conace, castele, palate, la case memoriale, la culele din Oltenia, cetăți, etc, etc, etc.

                Apreciat de 2 persoane

      • DESPRE CARE AUTONOMIE VORBIȚI SUSȚINUTĂ DE IULIU MANIU?! Într-o cuvântare rostită în Adunarea Deputaților la 22 decembrie 1919, referindu-se la același aspect, I. Maniu a declarat printre altele: „atunci când am decretat unirea, am decretat-o necondiționat, și nerezervând drepturi speciale provinciale, pentru că am fost și sînt de credința nestrămutată că România întregită trebuie să fie una în corpurile legiuitoare, trebuie să fie un în guvernământul său, trebuie să fie una în sufletul său, în gândirea sa și în toate instituțiunile publice de stat. Maniu Iuliu, Testament moral politic, 1991, pag. 164 (Cuvântare la Vințu de Jos în ziua de 28 iunie 1936).Sântem martorii unor serii de conferințe ce se țin în străinătate împotriva noastră. Însuși contele Bethlen nu a avut îndrăzneala a cere mai mult decât autonomia Ardealului, căci chiar și lor li se pare absurdă ideea că Ardealul și Banatul să mai poată fi alipite vreodată Ungariei. Când azi lumea tinde spre mari unități culturale și economice, contele Bethlen, în loc a se gândi la o mare confederație a statelor din Europa centrală, păstrându-și suveranitatea și hotarele lor cu drepturi stabilite, pentru a salva statele dunărene de situația lor economică atât de grea, dovedește că ungurii nu au învățat nimic din trecut, căci a cere autonomia Ardealului este o idee atât de imposibilă încât chiar lumea serioasă din Apus trebuie să se mire de felul de gândire răms în urmă. Atacurile care se îndreaptă împotriva drepturilor imprescriptibile ale națiunii noastre trebuiesc imediat respinse, pentru ca nici o întârziere să nu fie interpretată în detrimentul nostru.” Pag. 187. Declarație în ultimul Consiliu de Coroană: august 1940. „Mă simt în drept a afirma că reprezint Transilvania îndeosebi cănd iau cuvântul în problema dezlipirii ei de la Patria Mamă. Adunarea de la Alba Iulia care a decretat Unirea, m-a însărcinat pe mine să pun în aplicare, în calitatea mea de prezidnt al Consiliului Dirigent, hotărârile de la Alba Iulia și în special realizarea alipirii Transilvaniei la Vechiul Regat. Pot să afirm că m-am silit totdeauna să satisfac cu conștinciozitate jurământul ce am depus înaintea celor patru arhierei de apăstra integritatea Ardealului încorporat la România și drepturile poporului român.” Arimia Vasile, Ardeleanu Ion, Cebuc Alexandru, Istoria Partidului Național Țărănesc. Documente 1926 – 1927, 1994, pag. 186, 191.După Iuliu Maniu: (…) „dezmit categoric zvonurile că ași agita ideia autonomiei Ardealului. Astăzi când ne amenință foarte serios pericolul ciuntirii patriei, ar fi o crimă națională să agit astfel de chestiuni. Eu nu cer decât revenirea la constituționalism, și se înțelege, la vechea Constituție (vechea Constiuție din anul 1923, care stabilea că România este un stat unitar, național, indivizibil și țara este împărțită în județe și comune – n.n.), căci aceasta nu o recunosc, nu numai în Ardeal ci în întreaga țară.” S-au publicat și toate programele Partidului Național Român, cartea mi s epare că are tiitlul Doctrina țărănistă și niciodată nu s-a făcut referire la o Transilvanie autonomă. Descentralizarea a fost văzută prin acordarea unor atribuții mai multe la entitățile administrative care existau, adică județe, plase și comune.

        Apreciază

  1. “Desigur, saşii, doar ei sunt de vină pentru că au plecat şi n-au mai rămas decât vreo nouă şi cu Erwin zece. Erwin este de vină pentru că e bătrân şi nu-l mai ţin picioarele să urce în turn şi să tragă ceasu’. Ce dacă orga a fost adusă în 1907 de la Pecs şi ceasul de la Leipzig ? Da’ ce ne interesează pe noi de bisericile lor ? Ce dacă biserica fortificată are o istorie de la 1300 ? De ce-au venit aici ? Cine i-a pus ?
    ………………..
    Ce contează că mii de palate din Ardeal au fost lăsate să se dărâme ? Nimeni nu a învăţat la şcoală despre ele. Erau ale cotropitorilor. Se doreşte din răsputeri ca urmele civilizaţiei, altele decât cele româneşti, să dispară, ca să rămână, ce ? Transilvania fără cultura şi civilizaţia maghiară şi germană, aproape că nu există.”
    Aşa am scris ieri pe Facebook şi n-am greşit şi mai spun că statul cunoaşte la perfecţiune poporul pe care îl stăpâneşte (doar el l-a setat !), pentru că aici despre stăpânire e vorba, nu despre o relaţie amicală dintre cetăţean şi reprezentanţii statului. Din punctul meu de vedere există două soluţii: ori angajarea unor proiecte europene de restaurare, ori donaţii. Pentru prima variantă ar trebui muncit, scris un proiect şi decontat uniunii fiecare cent. De menţionat faptul că sunt puţini restauratori şi dacă monumentul restaurat nu se află într-o zonă turistică, nu poţi să asiguri mentenanţa proiectul. Aşadar, un asemenea proiect ar trebui să fie legat de alte proiecte care să le introducă într-un circuit turistic. Şi mergând şi mai departe, toate aceste proiecte trebuie susţinute de infrastructură, adică de cel puţin un drum asfaltat. Ca să aduci la Rotbav un turist, trebuie să existe măcar un motel cu condiţii decente de cazare, usw.
    A doua cale, cea a simplelor donaţii e pur teoretică. Dacă au mai rămas doar 10 oameni inimoşi într-un loc uitat de lume, loc ce este pregătit a se transforma într-o fantomă, cine să investească ?

    Apreciat de 1 persoană

    • da, bine observați, e o problemă foarte complexă, pentru rezolvarea căreia e nevoie de o întreagă infrastructură și de un plan amplu, care să implice foarte mulți agenți. De-asta îmi pare rău să spun că în România nu am ajuns încă la un astfel de grad de cooperare, că nu s-a gândit niciodată strategic și în ansamblu și că nu cred că problema bisericilor fortificate sau a altor astfel de monumente istorice lăsate în paragină își va găsi rezolvarea curând. Se fac doar spoieli de ochii mediei și cârpeli provizorii, pentru a amâna rezolvarea problemei încă o vreme.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Regretabil, regretabilă ruina morală ce ne sufocă și ne destramă conștiințele. E o vină pe care o purtăm cu toții, fie din ignoranță, fie din indiferență, fie din rea voință. Totuși, ruina morală cade pe ambii versanți ai Carpaților. A învinui, direct sau indirect, regățenii de situația actuală a monumentelor din Ardeal mi se pare mai mult decât deplasat. Diferențe în mod cert au fost, mai sunt și probabil, o perioadă vor mai fi. Aceeași ruină morală mănâncă și temeliile conacelor Bucureștilor, Iașilor și palatele din prejurul lor, poate mai puține la număr și ceva mai noi decât ce se află în frumoasa Transilvanie.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Asa cum am väzut este o discutie foarte fierbinte pe tema aceasta. Sänt stiri foarte triste si ar trebui intr-un fel, rezolvate. Desigur este räu situatia, cä s-a äntämplat aceasta, dar se poate rezolva, dacä ar fi bani. Si situatia cetätii de bisericä in Mercheasa in zona Rupei este foarte fragilä, dar lipsesc bani, fonduri, pentru ar putea reface unele lucruri necesare.
    Bisericiile din Rotbav si Roades au fäcut inceputul in zonele aceastea. O sä mai urmeze incä unele cetäti de bisericä in Transilvania. Este päcat, chiiar si dacä unele biserici sänt la UNESCO figurate.
    Biserica din Bistrita este un exemplu, cä s-ar putea ceva reface, pentru viitor.

    Bisericiile evanghelice C.A. din Transilvania ar trebui salvate!!!!!!!!!
    Rettet die evangelischen Kirchenburgen A. B. aus Siebenbürgen!!!!!!!
    Help for the forstries in Transilvania!!!!!

    Apreciat de 1 persoană

    • M-am născut la Năsăud şi am copilărit în Bistriţa. În 1979 m-am mutat cu familia la Cluj, dar merg destul de des în Bistriţa şi vă pot spune că biserica evanghelică, respectiv turnul bisericii evanghelice a fost restaurat în bună parte datorită donaţiilor pe care le-au făcut saşii plecaţi şi datorită primăriei care a fost presată de cetăţenii Bistriţei prin donaţiile lor şi nu numai. Oamenii s-au unit, indiferent că au fost saşi sau nu, deoarece au considerat biserica evanghelică un monument important, o istorie ce trebuie să rămână prezentă. Ei bine, în satele unde nu mai există un asemenea interes e aproape imposibil. Am explicat mai sus, de ce. Pentru un sistem deficitar de administrare, înscrierea unui monument în patrimoniul UNESCO poate fi un handicap.

      Apreciază

      • Dragä Mihaela,
        am väzut ieri searä filmul in emisiunea AKZENTE. Situatia in Mercheasa este foarte tristä si nu mä mirä. Sänt cu un suflet bun totusi, fiindcä am putut sä salvez unele obiecte istorice din interiorul biserici cu ajutorul domnului Dr. Wolfram Theilemann, care era in Sibiu la Teutsch-Haus. Orga se aflä in Vulcan/Brasov, Altarul din Mercheasa se aflä in Teutsch-Haus in Sibiu, frumos restaurat si cristelnita de botez este in biserica din Rupea. Asta am obtinut numai cu ajutorul domnului Theilemann. Acuma sänt cu sufletul inpäcat, cä este foarte greu, dacä nu ai ajutor de la nimeni si nu ai ajutor financiar prin fonduri. Dacä nu s-ar mai face nimica in Mercheasa, atunci se präbuseste totul si este foarte päcat. Prin filmul acesta, sper sä ajung observatia de la multi oameni. MULTUMESC, totusi, pentru observatia ta si ajutorul täu. MERSI – MULTUMESC – DANKESCHÖN
        De multi ani, mä chinui sä fac observatie la multi oameni si nu mä aude, s-au imi ajutä nimeni…..päcat…..

        Apreciază

  4. Pingback: Romania: Transylvanian Religious Heritage in Danger | Future for Religious Heritage (FRH)

  5. O recent găsită și tradusă relatare a domnului Csinta Samu (https://www.facebook.com/csinta.samu/posts/942763342466496); despre turnul dispărut al Rotbavului (și acesta, o nălucă doar), despre ceas și cerberul său blând și inimos, Herr Erwin Schall. Merită împărtășită.

    „A căzut turnul bisericii din Rotbav. Acum începe haosul… Acum 10 ani am urcat și eu acolo, așa s-a născut cronica de mai jos; dar nu asta mă doare, ci ceasul…
    Gâfâind ușor, fără opriri lungi, a urcat pe treptele scării. Palmele erau albe de la găitanul uscat. Turnul era vizitat mai mult de bătrân și, mai puțin regulat, tot de bătrân… și de păsări.
    Cândva, demult, număra treptele până sus… când a încercat să le mai numere din nou, s-au rupt două trepe, iar după aceea nu a mai încercat. Duceau într-un singur loc, la ceas! Celebrul ceas, care în 108 ani s-a oprit doar de 4 ori, din care de 2 ori în timpul unor cutremure; și atunci doar pentru câteva secunde, după care a pornit mai departe, ca timpul, nicio forță nu a mai putut să-l oprească.
    În fața coliviei ceasului bătrân spunea mereu o rugăciune, doar atunci mai vorbea nemțește, mai ales de când a plecat soția de lângă el. Restul sașilor au plecat de mult în Germania. Au încercat să îl convingă și pe el să plece, însă a fost doar în vizită. A rămas singurul sas în tot satul. Doar el și turnul și ceasul.
    A botezat ceasul Hanzi, nici el nu știa de ce, doar un singur Hans a fost în sat și ăla a vrut să distrugă orga bisericii, doar ca să îi facă bătrânului în ciudă. Hanzi era ca o bijuterie, axele luceau întunecat, pinioanele de alamă luceau ca aurul. Era în stare să privească cu orele, minutarul sărea făcându-i loc următorului minut. Așa îl și trata, ca pe o bijuterie: îl ungea, îl șlefuia, îl ștergea. Odată chiar a vrut să îi șlefuiască axul principal pentru că avea pete negre…
    În fața bisericii a oprit un microbuz cu numere nemțești. Din el a coborât un bărbat cu barbă. Altceva nu a vrut să vadă, decât ceasul. Bătrânul i-a zis că este mult de urcat, dar pentru bărbos nu a contat… a urcat. Când a ajung sus, bătrânul l-a găsit în fața ceasului, plângea. L-a lăsat să plângă… Când s-a mai liniștit, bătrânul l-a întrebat de ce a plâns. Atunci bărbosul i-a spus că ceasul a fost făcut de stră-stră-străbunicul, au găsit și denumirea firmei pe mecanismul ceasului: BODE UND SOHN. JENA. Atunci să vezi plânsete. Au mai urcat de câteva ori în turn, se putea face un cor de bocitoare nemțești.
    L-au sfătuit să nu mai șlefuiască piesele pentru că s-ar putea să deregleze mecanismul. În schimb, i-au promis că vor trimite ei pe cineva pentru a curăța ceasul. Bătrânul nu i-a crezut pe nemți și-a zis că n-o să- i mai vadă niciodată, dar s-a înșelat. Vara următoare au venit să curețe ceasul. Au lucrat o jumătate de zi la mecanism. Bătrânul stătea și se uita la ei, poate-poate fura și el puțină meserie. Mai întreba el, îi mai spuneau și nemții. Până la urmă mai că s-ar fi descurcat și el cu reparațiile. Dar, din fericire, ceasul mergea bine, mai trebuia doar puțin ulei, din când în când…
    Doar trebuie să stai lângă el, să-l privești cum sare minutarul și pornește următorul minut. Să te uiți pe fanta de tragere a turnului, parcă așa au fost construite, să vezi prin fiecare o parte a satului. „Uite, acolo e casa judecătorului Schuster. Acolo acum stau țiganii în ea. S-au întors moștenitorii, dar nu au venit cu noroc… Mai încolo, casa învățătorului; mai încolo, a gospodarului Schuleck, cel care lucra la stația de relee, se spune că a fost securist, cine știe… Dumnezeu să-l ierte.”
    Sunetul clopotului îl trezește pe bătrân din amintiri. A mai mângâiat cu privirea ceasul și a coborât treptele. În drum spre ieșire, s-a jucat puțin cu orga și până și ecoul lui Bach s-a întors din arcadele gotice și și-a ridicat privirea la literele șterse: GOTT IN DER HÖHE…”

    Apreciază

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s