În lagărul memoriei. O mărturie despre deportare

Datele oficiale spun că în ianuarie 1945, 75.000 de sași și șvabi din Transilvania și Banat au fost deportați în lagărele de muncă forțată din Ucraina și Siberia, pentru reconstrucția Uniunii Sovietice. Deportările de atunci s-au făcut pe criterii etnice, în baza unei culpe colective: sașii din Transilvania erau considerați toți naziști, deci trădători care trebuiau să plătească. Pentru comunitatea etnicilor germani din România, acesta a fost începutul sfârșitului lor în Transilvania.

Dintr-un „prisos de memorie aici, un prisos de uitare dincolo”[1], multă vreme, acest fapt istoric a fost o temă tabu, exclusă din cărțile de istorie și rămasă nedeslușită pe de-a-ntregul și în zilele noastre. Orori precum Holocaustul, Gulagul, deportarea, marile crime ale secolului XX nu pot fi înțelese prin intermediul unor statistici – ele constituie numai un pilon al istoriei, după cum între ele nu se poate stabili o ierarhie. Povestea personală, memoria fiecăruia este cea care compune tabloul terifiant, pictat în tușele groase ale terorii istoriei și tragediei umane.

În acea iarnă, ar fi trebuit să fi fost deportați femei între 18 și 30 de ani și bărbați între 17 și 45 de ani, făcând excepție femeile însărcinate sau cu copii sub un an și cei inapți de muncă. Se știe însă că aceste limite de vârstă au fost adesea depășite, după cum și numărul celor deportați variază în funcție de surse. Deși listele cu etnicii germani care urmau să fie deportați s-au întocmit încă din octombrie 1944, totul s-a făcut în secret, existând numai zvonuri care semănau panică în rândul oamenilor. Ceva li se pregătea.

În ianuarie 1945, sașii au fost ridicați în mare grabă de la casele lor, încărcați în vagoane de animale „bou-vagon“, femei și bărbați la un loc, fără apă și hrană, doar cu apucaseră să ia de acasă. Apoi, după zile de călătorie, au fost dați jos, amestecați și din nou urcați în vagoane, până la destinație. Nu știau unde sunt duși, pentru ce sau când se vor întoarce acasă. Sașii au lucrat în mine de cărbuni și de sare, în uzine și fabrici, în agricultură, la tăierea pădurilor și în construcții. Majoritatea deportaților au fost trimiși acasă în 1949, iar unii au ajuns direct în Germania.

Odată aruncați în gurile de iad, oamenii încetau să mai fie oameni, deveneau orice: animale, brute, obiecte, umbre, numere. Mărturiile supraviețuitorilor vorbesc despre condiții atroce, inumane, mai ales până în 1947. Într-un univers concentrațional dominat de frig și foame, fiecare clipă era o luptă surdă, aprigă pentru supraviețuire. Mai mult decât o nevoie, foamea devine în aceste relatări un personaj care domină trupul, sufletul. Oamenii sunt mobilizați de ”Îngerul foamei”, un înger negru, schizoidal, care-i împinge să reacționeze mecanic, instinctual.  

În aceste condiții, în mijlocul ororilor și amenințărilor, cum se poate salva umanul din fiecare? Care au fost cârligele de care s-a agățat viața celor care au reușit să supraviețuiască?

Sub istorie, memoria și uitarea.

Sub memorie și uitare, viața.

Dar a scrie viața e o altă poveste,

Neterminată. (Paul Ricoeur)[2]

Lucrarea Memoria, istoria, uitarea a lui Paul Ricoeur tratează felul în care societățile totalitare ale secolului trecut au impus o abordare problematică a memoriei, atât în teritoriul literaturii, cât și în cel al istoriei. Paul Ricoeur vede încă o lipsă de echitate în tratarea istoriei, un dezechilibru periculos al societății bolnave de maladia mitizărilor și a memoriei patologice. Formele acesteia din urmă ar fi memoria refulată, memoria manipulată demagogic și memoria constrânsă, prin care actualizăm forțat anumite amintiri, în detrimentul altora, fapt care este la fel de periculos ca și amnezia.

Despre deportarea sașilor și șvabilor din România s-a scris mai mult în germană, dar și în limba română avem câteva lucrări de referință și traduceri, de la memorii și jurnale, mărturii, istorii orale, interviuri, la beletristică și studii amănunțite. Dintre cercetările de anvergură se remarcă cele trei volume ale lui Georg Weber (coord.), publicate în limba germană, la Köln, Weimar, Viena, în 2005[3], ce tratează deportarea multifațetat, sociologic, istoric, literar, iar în România, lucrarea semnată de Hannelore Baier, Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică 1945. Culegere de documente de arhivă, Sibiu, 1994.

Memoriile aduc în prim-plan amintiri filtrate după ani, istoria trăită personal, fără analiză amănunțită și artificii literare. Aici ar fi de menționat culegerile de mărturii și amintiri precum cele publicate de Renate Göckler-Timoschenko și Hannelore Baier[4], Hans Zikeli[5], Peter Walter Plajer[6], Mathias Kandler[7], ș.a. La capitolul beletristică se remarcă operele lui Georg Brenndörfer, Das Christi-Geburt Spiel der Siebenbürger Sachsen im Donbass, Mein Freund Wassja de Biemel Rainer, Bestätigt und besiegelt al lui Joachim Wittstock, Habseligkeiten de Richard Wagner și, cel mai recent și de departe cel mai cunoscut roman pe tema deportării etnicilor germani din România, Leagănul respirației (Atemschaukel) al Hertei Müller. Toate aceste lucrări ne introduc, pe porți diferite, în viața lagărului, apoi ne conduc pe drumul pe care el a pătruns în conștiința publică și a locuit, ca o prezență deopotrivă invizibilă și palpabilă, în supraviețuitorii lui.

Literatura deportării de bazează în mare parte pe momorialistică, pe relatări și interviuri ale supraviețuitorilor, fiind mai pregnantă decât în alt tip de scrieri îngemănarea dintre realitate și ficțiune, relatarea și mai puțin esteticul. Este o literatură de graniță, într-un cronotop bine definit – lagărul – la fel cum și destinul personajelor sale face echilibristică pe granița subțire dintre viață și moarte, uman și animalic, realitate și vis sau delir, prezent și trecut. Literatura deportării vorbește despre drama individului prins în capcană, obligat să plătească o vină colectivă, singur în fața monstrului de nestăvilit: istoria.

„Nu mai e loc pentru poezie după Auschwitz” (Theodor Adorno). Și totuși… Leagănul respirației de Herta Müller

Herta Müller mărturisește în ”Cuvântul de încheiere” că romanul său are la bază caietele de însemnări cu mărturii ale deportaților în Rusia, printre care și mama sa. Scriitoarea a făcut și o vizită în Ucraina, în locurile unde au fost cândva lagărele de muncă. Cartea ar fi trebuit să fie scrisă împreună cu poetul Oskar Pastior, născut la Sibiu în 1927, el însuși un supraviețuitor al deportării, însă acesta a decedat în 2006.

Romanul este o rememorare obsesivă, la șase decenii distanță, a traumelor lui Leo Auberg din anii deportării. Ani crânceni, în care i-au răsunat în minte, ca o profeție, vorbele bunicii de la plecare: „știu că te vei întoarce!” Leo Auberg, protagonistul romanului, este un tânăr sas din Sibiu, deportat la numai 17 ani în Ucraina, supraviețuitor după cinci ani de chin inimaginabil. Experiența lui e marcată de la bun început de două „metehne”:  era homosexual și avea o sensibilitate exacerbată, de artist, ce percepe lumea acut, senzorial. În contextul abrutizant de atunci, primul era un handicap suficient pentru a-i aduce pieirea. Însă, ca mulți alții, Leo Auberg găsește resorturile interioare, mecanismele care i-au asigurat supraviețuirea, chiar și acolo unde nu părea să mai existe sens: „Ce mai cauți în această lume, când nu mai ești în stare să spui nimic altceva despre tine decât că ți-e foame?” În lagăr lumea se uniformiza, chiar diferențele de sex se anulau. De foame, epuizare, de boală, femeile și bărbații își pierdeau trăsăturile, deveneau niște umbre neutre, secate de viață.

Întorși acasă, mulți dintre acești oameni s-au trezit nu numai săraci, deposedați de case, de proprietăți și obligați la muncă pe terenurile lor date altora, ci mai ales străini, alienați, prizonieri în continuare ai memoriei lagărului care, într-un fel straniu, devenise acasă. Leo Auberg este chinuit de flash-back-uri din lagăr, ajungând să vadă în jur prelungiri ale experiențelor traumatizante de atunci: „La șapte ani de la reîntoarcerea mea acasă, trăiam de șapte ani fără păduchi. De câte ori la masă am în farfurie conopidă, de șaizeci de ani încoace mănânc păduchii din zorii zilei de pe moțul de pulover.” Deși eliberați, supraviețuitorii constatau că de fapt nu vor mai fi niciodată liberi. „De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagărul să-mi aparţină?” se întreba Leo Auberg.

După zeci de ani, memoria se dovedește mai crâncenă chiar decât trecutul însuși. Trauma deportării i-a urmarit pe cei întorși, halucinant și obsesiv, până la moarte.

Tot ce-i al meu duc cu mine. Mărturia Sarei Römischer

sara-in-traditional-dress-1963

Sara Römischer, 1963
Sursa foto: transylvaniadreaming.eu

La Biertan, pe fosta Kirchgasse, există o casă impunătoare, gălbuie, cu etaj și patru ferestre la stradă, în care bătrânii satului știu că a locuit Sara Römischer. Sara a fost săsoiacă din Biertan, născută în 1919. Avea 26 de ani când a fost deportată în Siberia. Povestea ei, de o simplitate tristă și dureroasă, spusă cu detașare justificată psihologic, descrie o pagină neagră a istoriei sașilor și șvabilor.[9]

O redau aici mai ales pentru că, s-ar putea să mă înșel, dar nu cred că a fost tradusă vreodată în română, deși printre sași este o mărturie cunoscută:

 „Îmi amintesc anul 1945, pentru că mulți sași din Transilvania, între 18 și 35 de ani, am fost duși cu forța să lucrăm în Rusia. Era 16 ianuarie, timp frumos și călduț, fără zăpadă. Atunci am fost luați de lângă cei dragi, copii, părinți, frați și surori. Pentru cine nu a trăit asta, e foarte greu de înțeles. Atunci am încercat să mă ascund undeva pe proprietatea noastră, într-un loc unde puteam sta mai la adăpost de vremea rea. Era cam la 50 de metri de pădure și aveam acolo fân pentru animale. Nu mi-era frică să stau singură, în toiul nopții, pentru că aveam o altă teamă mult mai mare: aceea de a-mi lăsa copiii singuri, fără să știu dacă i-aș mai vedea vreodată. Copiii mei erau încă micuți la vremea aia: unul de șapte, altul de cinci și unul de trei ani. Puteți poate doar să vă închipuiți prin ce trece o mamă în situația mea, și totuși, ca mine au mai fost multe femei.

A treia zi de stat ascunsă, la patru dimineața, socrul meu a venit la mine și mi-a spus că se duce el în locul meu. N-am putut să las să se întâmple asta, așa că am ieșit din ascunzătoare și m-am dus acasă. Am împachetat pe fugă câteva haine groase și ceva de mâncare. Bărbatul meu era atunci încă în armata germană. Era încă în război. Rușii umblau după noi. M-au luat de acasă în aceeași zi. Am plecat de la Biertan pe jos, în șir ca niște sclavi, atât noroc că era încă vremea frumoasă. Ani buni la rând mi-au răsunat în minte bătăile clopotelor care ne petreceau din sat. Nu putea nimeni să scape din șir. Tot la 50 de metri era un soldat rus care ne amenința cu arma. Ne-au ținut în Mediaș două zile, până au adunat oameni din toate localitățile Sibiului. 32 de vagoane s-au umplut cu tinerii noștri, toți în floarea vârstei. Dintre ei, nu aveau să se mai întoarcă toți înapoi acasă.

Pe 24 ianuarie 1945, noi toți, bărbați și femei la un loc, am fost încărcați în vagoanele de vite mizerabile, pline de păduchi. Timp de șapte zile am mers cu trenul, până când în sfârșit s-a oprit. Era noaptea din 2 februarie 1945. Am văzut pe fereastră și prin crăpăturile vagonului că ne dădeau jos și ne amestecau, apoi ne urcau iar în vagoane. Eram vreo 30 de persoane într-un vagon. Tot la zece pași stătea un soldat cu arma, ca să nu fugă nimeni. N-ar fi fost chip să scape cineva.

Konstantinowka – Donbass, era capătul de linie pentru noi. Acolo a fost cândva un mare oraș industrial, dar din cauza războiului era plin de moloz și deșeuri. Am mers în șir indian, unul după altul, și tot ce aveam în gând era să ajungem la un pat sau măcar la un loc ferit de vânt, pentru că era un ger năpraznic și vântul viscolea ca în stepele Rusiei – căci da, acolo am ajuns. Dar am ajuns la o clădire dărăpănată, fără uși și ferestre. Înăuntru era mai frig decât afară. Nici vorbă de somn sau odihnă. Ne-au îngrămădit într-un loc, să ne spele. Asta măcar a fost bine, după două săptămâni în care nu ne-am putut spăla. După aia am fost duși la verificarea medicală, apoi s-a făcut dimineață. Morți de foame și de oboseală, de-abia umblam clătinându-ne. Nici vorbă să vorbim unii cu alții. Era întotdeauna și neliniștea că nu știam ce se va întâmpla cu noi. După aia o vocea a strigat la noi: „Dawai Pa Cusat!” La mâncare! Așa ne chemau la mâncare, dar cine să priceapă? Ne întrebam ce se întâmplă, când niște bărbați au tradus. Ne-au dat zamă de varză, dar fără frunzele de varză; era numai apă sărată; varza, dacă o fi fost, nu ajungea la toată lumea. Eram peste 1500 de oameni acolo. Asta a devenit supa noastră din fiecare zi, ani și ani la rând. Dar eu eram tânără și în putere.

Eram acolo din Mediaș, Brateiu, Richiș, Ațel, Valea Viilor, Dupuș, Biertan și Șoarș – toți tineri între 18 și 35 de ani, toată floarea neamului nostru. Greu de descris cum au trecut primii doi ani: foamete, ger, gândaci, păduci în păr, plin de păduchi și în haine, pe noi. Mulți au murit de foame, inclusiv ruși, că nici ei nu avea ce mânca, exact ca și noi. Am prins câțiva câini și mâțe. Chiar și eu am mâncat carne de mâță. Foamea doare, de foame te dor toate. Timp de trei ani ne-au dat să mâncăm numai și numai aceeași zamă sărată. Mai ales bărbații se îmbolnăveau, pentru că femeile altfel își purtau de grijă și îndurau. Vedeam cum bărbații smulgeau iarbă, ca să-și potolească foamea. Așa era. Și eu am mâncat flori și frunze de nalbă. Întotdeauna mă gândeam că trebuie să am ceva în stomac pentru că ei ne dădeau numai o bucată de pâine uscată, la 4 dimineața, iar până a doua zi dimineața mai primeam numai zama aia chioară de varză.

După trei ani au început să apară ceva bani și pentru ruși. Numai că mulți muriseră deja de foame și ger. Cinci ani la rând am dormit pe scândură goală. Păduchii ne mâncau tot timpul. Mulți dintre noi erau atât de lihniți de foame, că erau supți și aveau brazde adânci pe fețe. Înainte să ne trimită acasă, ne-au lăsat zece zile să ne refacem.

Tot ce am spus aici e adevărat, deși ar mai fi încă atât de multe de spus…” 

Sara Römischer a murit în 2006, acasă, la Biertan.

Deportarea, ca și Gulagul, a rămas fixată nu numai în memoria celor care au scăpat, ci și în cea a familiilor lor, a comunității germane din Transilvania și Banat, teroarea care a amputat vieți și a operat mutații ontologice. Cifrele spun că 15%-20% dintre deportați au murit în lagăr, de inaniție, epuizare, boli sau ger. Printre ei a fost și fratele mai mare al tatălui meu. Următorii doi frați s-au întors acasă, dar au murit amândoi de tifos, la doar câteva luni. Din familia mea a trăit până în 1999 o mătușă a tatălui meu, care după deportare a ajuns direct în Germania. La eliberarea din lagăre, unele din primele transporturi de deportați au fost trimise în Germania. Deși a fost prima din familie care a ajuns în Germania, singură mulți ani apoi, avea să spună că ăsta a fost norocul ei. După ce a primit îngrijiri medicale de urgență, a ales să rămână în Germania. Soțul ei murise în lagăr, iar ea a sperat să-și poată aduce și fiica, rămasă în Transilvania. Asta avea să se întâmple numai după 17 ani.

În familia mea există multe lucruri nespuse, mătușa supraviețuitoare a deportării a fost pentru mine întotdeauna un mister, nu am cunoscut-o niciodată, însă m-au surprins întotdeauna diferențele de atitudine față de ce s-a întâmplat atunci. Tata vorbește acum nu doar cu detașare, ci chiar cu o resemnare cel puțin aparentă față de istoria ce i-a mutilat familia. Verișoara lui însă, cea care a crescut singură timp de cincisprezece ani, fără mamă și tatăl mort în lagăr, nu a putut ierta, nici uita. După mai bine de șaizeci de ani, atunci când vorbește despre asta, deci a povestit iar și iar, de zeci de ori, e copleșită de emoții. Palmele îi transpiră și i se încleștează spasmodic, ochii îi lăcrimează. În vocea ei tremurândă se simte încă neputința în fața nedreptății, resentimentul: De ce? De ce a trebuit să îndur eu toate astea? 

Tot Paul Ricoeur aduce în discuție în cartea despre memorie, uitare și istorie, un alt termen, aproape suspect pentru un cititor cu spirit laic, însă coerent cu opera filozofului: iertarea. Fără a fi un moralist, Ricoeur vorbește despre iertare ca despre un aspect al memoriei consolate, echilibrate. Cel care poate să ierte, ajunge la o împăcare cu sine și cu exteriorul. Chiar dacă faptele nu se prescriu din conștiință, poate numai din cărți, iertarea înseamnă să nu ceri, să nu aștepți pedeapsa. Este o loterie a istoriei faptul că la un moment dat ești bun, de partea bună a foii, în timp ce alții sunt răi, de partea rea. Mâine s-ar putea să fie tocmai invers. Indiferent de atrocitatea faptelor, a oamenilor din spatele lor, iertarea te ridică pe tine, ca individ, deasupra lor, căutând să acorzi considerație. 

599649_224790721016225_2056902385_n

„Totul trebuie măsurat riguros,
Nimic să nu ne scape,
De la fluturii din jurul sufletului
Până la golul unde se pierd privirile.” (Marin Sorescu, Echilibru)
Într-o noapte geroasă din ’45, femeia aceasta cu fața luminoasă a fost despărțită pentru totdeauna de soț, de casă și pentru ani nesfârșiți de copila ei, care a crescut în familia tatălui meu.
O fotografie care spune că omul nu primește mai mult decât poate duce și viața merge mai departe, început cu început, oricâte pietre ai căra în suflet.
Așa arăta un mic magazin alimentar de cartier din Germania, la sfârșitul anilor ’60.

Pentru etnicii germani din România luna ianuarie este luna amintirii acestor triste evenimente, iar în Germania se discută despre stabilirea unei zile oficiale naționale pentru comemorarea victimelor deportării.

Margarete Thalmann și Regina Roth povestesc în înregistrarea de mai jos (în limba germană) cum au trăit iadul deportării:


[1] Paul Ricoeur, Memorie, istorie, uitare, Editura Amarcord, Timisoara, 2001.

[2] Paul Ricoeur, op.cit.

[3] Die Deportation von Siebenbürger Sachsen in die Sowjetunion 1945-1949. Bd 1: Die deportation als historisches Geschehen. Bd. 2: Die Deportation als biographisches Ereigns und literarisches Thema. Bd. 3: Quellen und Bilder. Köln, Weimar, Wien, 1995.

[4] Renate Göckler-Timoschenko, Russland-Deportierte erinnern sich. Schicksale Volksdeutscher aus Rumänien1945-1956, Bukarest, Verlag der Zeitung „Neuer Weg”, 1992; Tief in Russland bei Stalino. Erinnerungen und Dokumente zur Deportation in die Sojetunion 1945, Bukarest, ADZ Verlag 2000.   

[5] Hans Zikeli, Ursula Kaiser-Hochfelst, Hans und Frieda Juchum, Verschleppt in die Sowjetunion 1945-1949, München, Verlag Südostdeutsches Kulturwerk, 1991.

[6] Lebenszeit und Lebensnot. Erlebnisbericht eines Siebenbürger Sachsen über die Verschleppung in die Sowjetunion, München, Verlag SOKW, 1996.

[7] In Donbass Deportiert 1945-1949. Russlanderinnerungen. Vilingen-Schwenningen: Farca Verlag, 2009.

[8] Herta Müller, Leagănul respirației, Ed. Humanitas, 2010, sunt primele cuvinte ale lui Leo Auberg, cele care au dat titlul romanului în limbile engleză și spaniolă.

[9]Sursa foto si mărturia Sarei Römischer, în engleză: transylvaniadreaming.eu. Auf Deutsch: siebenbuerger.de

 

18 gânduri despre “În lagărul memoriei. O mărturie despre deportare

  1. Cum isi pot pastra oamenii sufletul in astfel de conditii; eu am citit cum in cartea lui Victor E. Frankl, Man’s Search for Meaning. Sper ca nimeni n-o sa interpreteze gresit faptul ca Frankl e un dr. german-evreu care a supravietuit la Auschwitz. personal ii consider cel putin la egalitate pe hitler (and comp) si pe Stalin (and comp). Cartea (eu o am sub forma audio de la Audible) e superba si plina de invataminte. inclusiv un raspuns la prima intrebare…

    Apreciază

  2. Pingback: Recomandări de bloguri bilingve de călătorie | Trans - Ferro

  3. Mda, si a trebuit sa vina Lucia Hossu Longin sa demonstreze implicarea statului roman in operatiune… si pana acum nu am auzit scuze oficiale nici de la rusi, nici de la romani vizavi de episodul aceste :S

    Apreciază

    • Oricum, dupa cum vedem situatia, rusii o tin pe-a lor, fara mustrari privind trecutul. La romani, cred ca la un moment dat un atare politician a rostit niste scuze formale, diplomatice, dar… raman doar atat. Un gest formal si tardiv. La ce bun? Pentru cei care au trait asa ceva nu exista din pacate consolare.

      Apreciază

  4. Cind se introduce istoria adevarata in invatamintul din Romania???Noi am fost nevoiti da invatam minciuni in perioada comunismului.Acum dupa 24de ani de democratie aceleasi minciuni se invata mai departe??Cind sint introduse adevaruri istorice,de exemplu deportarea sasior??????

    Apreciază

  5. DA SI EU VA SPUN POVESTEA MAMEI,A VERILOR MAMEI DOAR CA PROVENEAU DINTR-O FAMILIE GERMANA.UNII AU STAT 3 ANI ALTII 5 ANI NU S-AU MAI INTORS TOTI.FRATELE MEU AVEA 3 ANI,VERII MEI LA FEL 5 SI 3 AU RAMAS CU BUNICII.CIND S-A INTORS MAMA NU TU SERVICI,A FOST FOARTE GREU ,NU A PUTUT NICIODATA SA IASA DIN ROMANIA FIINDCA ERA NASCUTA IN GERMANIA SI NU I-AU FACUT PASAPORT,NICI NOI COPII EI NU AM PUTUT MERGE NICI UNDE IN AFARA ROMANIEI.DUPA REVOLUTIE AM SPUS IMPREUNA CU FRATELE MEU SA EMIGRAM ,SURPRIZA NI SE SPUNE DE LA CONSULAT CA DEOARECE MAMA NU MAI TRAIESTE NU PUTEM EMIGRA,DESI AVEAM CERTIFICATUL MAMEI DE NASTERE,MA INTREB PENTRU CINE TREBUIA SA PLATEASCA NEAMURILE MELE,CIND COPII LOR NU SINT BINEVENITI IN TARA PENTRU CARE ACESTI OAMENI NEVINOVATI AU PLATIT ASA DE SCUMP,SAU MACAR SA EXISTE O ZI IN CARE SA SE COMEMOREZE SACRIFICIUL ACESTOR OAMENI

    Apreciază

  6. Nu vreau sa fiu cinic…dar povestea pana la urma este ,,istorie,, s-au istoria este poveste….Romanii au o vorba …Nu zgarma in caca ca incepe sa puta…..Istoria trebuie stiuta in realitate asa cum a fost ea ..nu rastalmacita….nu a trage cenusa fiecare pe turta lui…oare din cei peste 20 de milioane de rusii omorati de germanii..deportati..chinuiti prin lagarile fasciste.etc..nu or avea si ei o poveste a lor….am mai spuso si ma repet..de dragul pupincurismului vom sterge adevarul istoric si vom zice ca rusii s-au omorat intre ei si Germania nici nu a participat la al-2-lea razboi mondial…..Una e Angela Merkel…..si tot este de actualitate ca rusii sant Bau-Baul lumii….Parerea mea….sa invatam din greselile trecutului…sa lasam aratatul cu degetul ca nici noi nu am fost usa de biserica in ultimul razboi…si pana la urma ca tot s-o gasi unul sa ma injure…..Or fi avut si steagul secuiesc la ei?…..scuze…..

    Apreciază

    • Indiferent cât obiectiv ne străduim sau disimulăm că am privi lucrurile, întotdeauna facem selecție și prezentăm doar perspectiva noastră. Asta faceți dvs prin observațiile de mai sus, la fel fac și eu în articol, deși încerc să păstrez un echilibru. Așa cum sugerează numele, poveștile săsești sunt în primul rând despre sași, priviți diacronic și sincronic, în zona de interacțiune cu ceilalți, indiferent cum s-ar defini ei. Prin asta nu exclud că românii, maghiarii, evreii, alte grupuri de etnie germană sau de orice altă etnie de pe teritoriul României de astăzi au bineînțeles specificul, istoria lor. Aici e riscul pe care mi l-am asumat atunci când am ales să vorbesc despre o etnie. Sunt conștientă că oriunde în lume și indiferent de natura grupului, discursul despre o minoritate stă inevitabil pe un fond de conflict. Dar eu nu scriu un blog de istorie universală, nu am orgoliul că scriu exhaustiv sau că dau lecții cuiva..
      Concret, privind articolul, deportarea sașilor este un episod dramatic, despre care multă vreme, ba chiar și azi, nu s-a vorbit deloc sau a fost privit prin filtrul comunismului. Chiar dacă mulți dintre sași au fost simpatizanți ai nazismulului din Germania, privit din punct de vedere uman, cu discernământ moral, nimic nu justifică deportarea lor, nici dezumanizarea, brutalitatea la care s-a ajuns în lagărele nemțești ori în lagărele sau Gulagul rusesc. Sunt expresiile a două forme de extremism politic care, în numele unor idei, au dus răul – așa cum îl considerăm astăzi – la paroxism. De fapt, în contextul de atunci, răul avea o cu totul altă accepție.
      Sunt de acord că nici copiii de astăzi nu învață la școală o istorie echilibrată, matură și onestă față de noi înșine. Cât timp se va păstra situația astfel, vom continua să ne plasăm greșit pe orbita istoriei și vom perpetua imaginea falsă pe care o avem despre noi.
      Ca să închei, vă rog doar să avem în vedere că vorbim despre trauma imensă care, prin puținii supraviețuitori rămași, dar și prin familiile lor, se prelungește până astăzi. În fața suferinței lor, pe care o putem cred doar aproxima, putem face efortul să avem măcar considerație.

      Apreciază

      • Draga doamna Kloos-Ilea, multumesc pentru articol si munca dumneavoastra. Referitor la cartea trecuta la bibliografie la nr. 4 fac urmatoarea mentiune: Eu, Renate Göckler-Timoschenko am calatorit prin tara si am inregistrat marturiile deportatilor. Am publicat articole in Neuer Weg cu aceste marturii si din aceste articole s-a realizat cartea. H. Baier a scris doar cuvintul inainte, nu a contribuit cu altceva la carte. Pacat ca i se atribuie ei! Unii deportati mi-au scris atunci la redactia Neuer Weg din Bucurest unde lucram ca redactoare si o parte din aceste marturii au fost publicate in ziar si pe urma in carte. Asta nu aveati cum sa stiti, dar eu ma lupt ca sa mi se recunoasca „meritul” si munca de atunci. A fost la initiativa mea publicata acea serie in Neuer Weg. Cu stima, Renate Göckler-Timoschenko (Köln)

        Apreciat de 1 persoană

        • Stimată doamna Göckler-Timoschenko, îmi cer scuze, nu am vrut nici un moment să trec cu vederea contribuția dvs. Am creditat informațiile care apar pe care și se pare că am greșit, îmi pare rău, sper sincer că am înțelegerea dvs. Am făcut corectura de rigoare la bibliografie, încercând să îndrept, târziu și măcar în parte, omiterea inițială.
          Vă mulțumesc pentru că urmăriți acest blog, știu că citiți aceste rânduri încă de pe la început și mă simt cu atât mai îndatorată dvs.
          Cu respect și toate gândurile bune,
          Mihaela

          Apreciază

  7. Pingback: Biertan/Birthälm – emblemă a culturii săsești în Transilvania | Povești săsești

  8. Mama mea Klara Brenndorfer de 88 de ani este una dintre supravietuitorii de la Dombass. A fost deportata la virsta de 19 ani,impreuna cu toata familia, din satul Ungra, comuna Rupea, jud Brasov.Nu s-au mai intors toti.Din fericire mama mea inca mai traieste si mi-a povestit toata tragedia pe care au trait-o.Am scris cuvint cu cuvint tot ce mi-a istorisit pentru a nu uita trista lor poveste,atunci cand ea nu va mai fi. Cu stima , Romeo.

    Apreciat de 1 persoană

    • Vă mulțumesc pentru mesaj și vă felicit pentru demersul dvs. Avem nevoie de astfel de mărturii pentru a înțelege în primul rând, nemijlocit, ce s-a întâmplat atunci. Multă sănătate mamei!

      Apreciază

  9. Ma inclin in fata memoriei acestor suflete indurerate.
    Dumnezeu sa le dea pacea celor plecati si celor ce mai sunt printre noi.
    Cu respect si cinste pentru durerea neamului sasesc batjocorit de ticalosia comunista
    +mihai

    Apreciază

  10. Atât poveștile legate de sașii deportați cât și cele legate de evreii de la Auschwitz, Birkenau sau din alte lagăre trebuie cunoscute, pentru a avea o mică șansă să învățăm din greșelile trecutului. De apreciat echidistanța autoarei care, deși implicată sufletește în drama despre care scrie, prezintă cât se poate de obiectiv faptele. Pentru mine e greu de înțeles cum o ființă umană poate fi atât de crudă cu o altă ființă umană, dar asta poate din cauză că nu am suferit de pe urma unor astfel de comportamente ilogice. Poate, după ce ești afectat, gândești altfel…

    Apreciat de 1 persoană

  11. Bunicii mei materne si paterne au fost deportati, pentru 5 ani in Donbass in Rusia sibiricä, pentru muncä grea. Doresc ca aceasta sä nu se mai intimple in nici o tarä europeanä, egal ce fel de popor, s-au etnie ar fi oamenii acestea. Ni wieder darf so etwas passieren……tief in Rußland in Stalino steht ein Lager streng bewacht, drinnen wohnen deutsche Menschen, die man aus Rumänien bracht…..
    Cu drag,
    Dietmar

    Apreciat de 1 persoană

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s