3. Povestea Omulețului de turtă dulce

A fost odată ca niciodată, într-un tărâm minunat, un orășel în care toată lumea se pregătea cum știa mai bine pentru Crăciun. Bărbații probau vinul și țuicile și cântăreau din ochi porcii de anul acesta: treaba-i bună, va ieși o slănină faină! Pentru femei s-a dat de veste că, în frunte cu preoteasa cea ocoșă, să se adune la casa parohială ca să pregătească turtele dulci pentru copii. Săsoaicele lucrau cu drag mai la o poveste din tinerețe, mai la o veste de la neamurile din Germania, mai la o bârfă de prin oraș. Mâinile harnice modelau cu sutele de bucăți de minunății, care vor fi împărțite negreșit fiecărui copil la slujba de Crăciun. Kile întregi de aluat parfumat cu miere și scorțisoară luau formă de brăduți, inimioare, steluțe, Nikolauși și Moși Crăciuni cu ochi și nasturi de spumă de albuș de ou și zahăr pudră.

16122012-siebenbuergen-108~_v-varm

sursa foto

Toate femeile lucrau cu spor, dar Marianne Tante era mai pricepută ca toate. Die Marianne Tante îl avea numai pe moșneagul ei acasă, că nu se îndurase Domnul să le dea și lor un copil, așa că lucra parcă și mai cu drag câte o turtă specială pentru fiecare copil în parte, ca și cum ar fi copilul ei. Sfioasă, scumpă la vorbă, dar senină ca o zi cu soare, ea nu era ca toate femeile din orășel. Nici turtele ei nu semănau cu celelalte. Marianne Tante făcea numai omuleți de turtă dulce, cu ochi de stafide, gură de lictar și bumbi de miez de nucă. Fiecare turtă dulce de-a ei parcă era un copil în miniatură, frumos de ziceai că era viu.

Lucrau femeile și mai lălăiau cânte-un Lied, povesteau și nici nu simțeau cum trece vremea. Iată că se făcu seară și turtele se aliniau cu sutele, ca soldații încolonați în fața cuptorului, așteptându-și vremea la rumenit. Toată lumea era obosită, numai Marianne Tante era tot hodinită și voioasă ghiocel. Către seară, toate femeile au plecat tiptil acasă, cu gândul că doar n-au intrat zilele în sac, Adventul numai ce începuse. Numai Marianne Tante nu se dădea dusă. Tăvile intrau și ieșeau ca pe bandă rulantă și mâinile ei nu oboseau deloc. Și așa iată că ajunse și la ultima tavă. Era tava cu un singur omuleț, că numai el se făcuse să nu mai încapă la un rând cu restul turtelor. Marianne Tante băgă și tava cu omulețul la cuptor și-și văzu de treabă să adune din bucătărie șă rămână curat după ea. Dar iată că la un moment dat, auzi o voce strigând cât o ținea gura:

– Lasă-mă să ieeeees! Dă-mi drumul de aiiiiiiiiici! Tante Marianne, lasă-mă, n-auzi?! Deschide odată ușaaaa!christmas-cookies-clip-artchristmas-gingerbread-man---free-clip-art-bpr3sjis

Femeia încremeni, căci nu știa să mai fie cineva cu ea în bucătărie. Cine strigă? Nu… parcă vocea ar fi venit… mnooo, doar așa ceva nu se poa… Și totuși, femeia deschise cuptorul și ce să vezi? De îndată țâșni de acolo Omulețul de turtă dulce și o luă la fugă cât îl ținu picioarele. Văzând asta, Tante Marianne se luă iute după el. Și fugea Omulețul de turtă dulce, și fugea și Marianne Tante prin oraș după el, pe la colț pe după biserică către școală și prin părculeț și de acolo pe lângă zidul cetății și pe părău Morii și dus a fost. Dar ohoooo, să te ții tu babă Marianne, că nici vorbă să-l ajungi! Omulețul alerga și striga:

„Fugi, fugi, fugi,

Oricât ai vrea

Eu sunt Omulețul de turtă dulce

Să mă prinzi nu vei putea.“

Die Marianne Tante rămase mult în urmă, tot asudând și gâfâind, de ți-era mai mare mila. Dar Omulețul nici că se oprea. Tot alergând ca vântul, se crăpă de ziuă și iată că se întâlni cu o văcuță ieșită în hotar:

– Hm… Da ce fain și rumen mai ești! Parcă-ai fi numai bun de mâncat, spuse văcuța.

Dar Omulețul de turtă dulce o luă la fugă cântând:

„Fugi, fugi, fugi,

Oricât ai vrea

Eu sunt Omulețul de turtă dulce

Să mă prinzi nu vei putea.“

Vaca încercă să-l prindă, dar Omulețul de turtă dulce era mult prea rapid.

Iată că se întâlni cu un cal, care și el îi spuse:

– Hm… rotofeiule, ce dulce ești, pari numai bun de mâncat! și o luă la galop după el.

Dar Omulețul alerga cu picioarele-n spinare și striga:

„Fugi, fugi, fugi,

Oricât ai vrea

Eu sunt Omulețul de turtă dulce

Să mă prinzi nu vei putea.“

Și calul rămase mult în urmă. Văzând asta, Omulețul de turtă dulce era plin de el și-și spunea în gând:

– Ha! Sunt cel mai rapid! Nimeni nu mă va putea prinde vreodată!

Tot alergând, iată că se întâlni cu o vulpe. Iar vulpea-i spuse:

– Ia stai, Omulețule de turtă dulce, am ceva să-ți spun.

Dar Omulețul nu se opri și fugea cântând:

„Fugi, fugi, fugi,

Oricât ai vrea

Eu sunt Omulețul de turtă dulce

Să mă prinzi nu vei putea.“

Dar și coana vulpe era tare iute de picior. Tot urmărindu-l, iată că cei doi au ajuns la marginea râului.

– Lasă-mă să te ajut să treci râul, spuse vulpea. Sari pe coada mea, ca să nu te uzi!

Văzând că nu are încotro, Omulețul de turtă dulce făcu întocmai și trecură râul amândoi. Dar imediat vulpea și spuse:

– N-ai vrea tu să te dai mai spre spatele meu? Mi-ești prea greu să te duc pe coadă.

Și Omulețul de turtă dulce se urcă pe spatele vulpii. Atunci vulpea spuse:

– Poți să sari pe nasul meu?

Și Omulețul de turtă dulce veni pe nasul ei. Și dintr-o dată, iată că vulpea îl aruncă în aer și pe-ndată se repezi să-l înhațe dintr-o gură. Hap! Daaar….

Omulețul de turtă dulce se prinse de gândurile vulpii. Când îl aruncă vulpea în aer, se prinse repede de o creangă înghețată de brad, îi scutură vulpii toată zăpada în cap și cu asta dus a fost.

untitledVăzânde-se scăpat ca prin urechile acului din atâtea primejdii, Omulețul de turtă dulce căzu puțin pe gânduri. Prea era singur și neajutorat în lumea asta mare, doar un boț de aluat cu bumbi de miez de nucă. Și Marianne Tante a lui îl modelase cu atâta grijă și-și dădu sufletul alergând după el… Curând va fi Crăciunul și un copil va rămâne cu punga goală dacă el nu se întoarce. Parcă ce rost și-ar găsi el mic pe lumea asta mare? Și zicând asta, alergă înapoi într-un suflet, spre orășelul unde Marianne Tante îl aștepta privind pe uliță în fiecare seară.

Și iată că se făcu cu o zi înainte de Ajun. Era în ajunul ajunului cum se zicea și la casa parohială era agitație mare. Toată lumea părea nedumerită: tot numărau și tot o luau de la capăt și nu le ieșea nicicum socoteala la turtele dulci.

– Nuuu, apăi asta nu se poate, tu! 151 copii avem în parohie și numa 150 de turte coapte. Dară cum se poate? Noa, păi nu, așe nu se poate, tu! Săsoaice suntem noi sau ce? Ia mai numărați o dată, zicea preoteasa ocoșă. Și iar o luau bietele femei de la capăt și iar le ieșea o turtă lipsă și iar sărea preoteasa cu gura.

16122012-siebenbuergen-110~_v-varl_c108a7sursa foto

Numai Marianne Tante nu zicea nimic, ci tot privea nedumerită pe geam. Și tot ciondănându-se, nu o scoaseră la cap cu aritmetica, și iar se făcu toiul nopții și femeile se împrăștiară gândite fiecare către casă, după ce le mai servi preoteasa o predică de somn ușor. Auzi tu, să le lipsească o turtă! Păi cum, săsoaice sunt ele sau ce?

Numai Marianne Tante rămase iar singură să mai facă o turtă și să completeze ultima pungă, să nu rămână un copil necăjit de Crăciun, că doar atâta bucurie aveau și ei! Bieții părinți ce să le deie de Crăciun?! Și în timp ce-și pregătea ea aluatul fraged, i se păru că cineva ciocănea agitat în geam.

– Heiiii, Tante Marianneeee, am venit, deschide! Doamne că rău mai auzi, cred că ai făină și-n urechi! Deschide, că îngheț aici! Hallooo, Tante Marianne, sunt eu, Omulețul tău de turtă dulce!

Ce se mai bucură Marianne Tante când îl văzu! Și ce-l mai pupă, mai că era să-l mănânce de drag! Vai, nu, să-l mănânce nu! Omulețul îi povesti pățaniile lui, apoi îi spuse cum știa el, deștept ca un om mare:

– Eu mi-am învățat lecția, acum mă bag în pungă, să mă culeagă un copil cuminte de sub brad și să se bucure când m-o vedea. Lui am să-i povestesc toate câte am pățit și-o să-l învăț să-i fie drag de casă și de rostul lui pe lume. Să știi tu, Marianne Tante, că nu este suflet și lucru fără rost pe lume.

Și iată că veni seara minunată de Crăciun, când clopotele răsunau peste tot orașul și toată suflarea se adunase gătită de cea mai fericită sărbătoare. Biserica mare era totuși neîncăpătoare. Și acolo eram și eu, cu tata de mână, mică în biserica mare și rece ca un palat de cleștar, „biserica lui“. Îmi plăcea la biserica lu‘ tata, că aici glasul preotului suna limpede și frumos, într-o limbă ce n-o auzeam altfel prea des. În liniște și întuneric, cu nasul ascuns în pumni, îi spuneam lui Lieber Gott toate câte-am mai isprăvit și câte mai vreau de Crăciun. Din toată biserica, probabil numai eu îi spuneam în românește. Tata zicea că nu-i bai, Lieber Gott vorbește și românește.

Așteptam cuminte să ne cheme Herr Pfarrer să ne luăm punguțele de sub brad. Mi-am luat punguța, târâind-o după mine, dar n-am mai așteptat să ajung la tata că am și tras cu ochiul să văd repede ce e în ea. Și ce să vezi?! Din pungă mă privea un Omuleț de turtă dulce, cu ochi de stafide și gură de lictar și bumbi de miez de nucă. Niciodată n-am primit așa o turtă! De-abia am așteptat să mă duc acasă să-o agăț în brad. Căci așa făceam: niciodată nu mă înduram să le mănânc, doar le agățam în pom, de la an la an – colecția de turte dulci – până-și scuturau glazura și se făceau fârâmituri. Fârâmiturile mele de copilărie frumoasă!

Și în noaptea aceea fermecată de Crăciun am visat că Omulețul de turtă dulce a prins viață și stătea la taifas cu Moș Crăciun, sub bradul cu luminițe din camera mea… Și-i povestea cum evadase el viteaz din cuptorul lui Marianne Tante…

Marianne Tante? Păi o știu! Marianne Tante-i vecina noastră de după grădini!

gingerman pov sasesti

 

7 gânduri despre “3. Povestea Omulețului de turtă dulce

    • Aveți dreptate, povestea nu este nici pe departe originală, e o adaptare pe care am scris-o anul trecut și am reluat-o acum.

      Există un celebru “The Gingerbreadman”, omulețul de turtă dulce care este de mai multe ori la un pas de a fi mâncat de mai multe animale, până când sfârșește trist. Povestea a fost publicată în mai 1875, în revista pentru copii „St. Nicholas” din SUA. Se pare că variante populare ale poveștii unei prăjituri care evadează de pe masă, de teama de a fi mâncată de oameni, este semnalată în mai multe literaturi din jurul lumii (ex. Povestea clătitei în Germania, „Vom dicken fetten Pfannkuchen”, care are o acțiune similară).

      Nu știu varianta românească, dar turtele dulci au pentru mine gustul Crăciunului și al copilăriei, așa că m-am gândit să dau povestii o notă săsească și cu un final mai fericit.

      Apreciat de 3 persoane

  1. „Tata zicea că nu-i bai, Lieber Gott vorbește și românește.”

    Așa este, Domnul vorbește toate limbiile Pământului, omenești sau păsărești, deopotrivă.

    Moș Nicolae, Advent, Moș Crăciun, Crăciun și An Nou fericit pentru toți cei care sunt pe Povești Săsești și pentru toți, deopotrivă !!!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Pingback: Rețetă: Turtă dulce ca la sași | Povești săsești

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s