Câlnic. Sufletul satului, din cer văzut, cu-minte rânduit

Când spun cuvântul „cetate“ ce imagine vă vine în minte? Pentru mine, cetatea prin excelență e la Câlnic, pentru că e prima în care am pășit cu mirare, unde m-am pierdut în fiecare ungher de când eram copil (despre cetatea Câlnicului, monument UNESCO, istoria, poveștile și sașii ei, v-am mai povestit aici). În iarnă m-am întors, ca să văd Câlnicul cu totul altfel.

Nu m-am născut la sat, deși Sebeșul nu-i nici tocmai o metropolă. În drumurile mele zilnice prin oraș, treceam pe lângă mai multe case pe care scria “Aici a locuit Lucian Blaga, poet, filosof, dramaturg…”. Am învățat în liceul care-i poartă numele, am zburdat ca mieii pe Râpa Roșie, am căutat comori la Gaura Hoților, am mers călare și-am înnoptat în corturi pe Valea Frumoasei. Din autobuzul înalt ce mă purta spre Clujul studenției, gândurile mi se risipeau în văzduh odată cu fumul caselor din Lancrămul lui Blaga. În drum spre Sibiu, dacă nu o luam la stânga, spre Bozul între livezi de meri, ne abăteam la dreapta, spre Câlnicul cetății. Pentru că satul aparține cetății, tot așa cum spiritul acestor locuri e al oamenilor care le-au rânduit.

Orizonturile unui loc de suflet

Saşii, vechi colonişti, neam de o dârză, statornică şi înceată voinţă, şi-au ales raţional pământul, unde aveau să-şi ridice casele şi să-şi sape mormintele, ei au gustat precauţi apa, au cântărit lumina şi au măsurat cu grijă grosimea humei, ei s-au ferit de înălţimi accidentate şi au încercat cu nările direcţia vânturilor. Rostul acesta chibzuit şi l-au păstrat satele săseşti până astăzi.

Străvechile, masivele sate săseşti şi au studiat – cel puţin aşa pare – foarte mult locul unde aveau să fie clădite. Din felul cum ele se aliniază, potrivit unor exigenţe geometrice, se desprinde impresia de calcul.

Saşii sunt ingineri înnăscuţi, ei impun naturii ordinea din sufletul lor, ei îşi aliniază casele, ca şi ideile, în luptă cu tainele înconjurătoare.

Copilăria petrecută la sat mi se pare singura copilãrie. Cine nu privește în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieții (cer scuze tuturor citadinilor de fațã, pentru aceastã afirmație!).

Copilăria și satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză, datorită căreia, fiecare din părți se alege cu un câștig. Cãci, pe cât de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de adevărat e că și satul la rândul lui îsi gãsește suprema înflorire în sufletul copilului.

Pentru a-ți tãia drum spre plenitudinea vieții de sat trebuie sã cobori în sufletul copilului. Copilăria e, de altfel, vârsta sensibilității metafizice prin excelență. Și satul, ca zariște integrală, are nevoie de aceastã sensibilitate, pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este.

Copilãria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, stranie și firească în același timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat sub acoperișurile de paie și oglindită în fețele bântuite de soartã, dar cu ochii atârnați de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morților. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ținea oarecum isonul întregii vieți ce se desfășura în preajma mea.

Topografia satului era plinã, de altfel, de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adânceau și se înălțau. Tinda vecinului, totdeauna fiind întunecoasã, era, fără doar si poate, un loc în care, cel puțin din când în când, și, mai ales, duminica, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alți douăzeci de copii, toți pătrunși de fiorul unui sfânt rãzboiu, să-l izgonim stârnind cu fel de fel de unelte niște sgomote ca de trib african? – Undeva, lângã sat, era un sorb; convingerea noastrã era că acel noroi fără fund rãspunde de-a-dreptul în iad, de unde ieșeau și clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului și-și imaginează acea dimensiune “fără fund”, ca sã ghicești ce poate însemna, pentru om, o geografie mitologicã. Iar în Râpa Roșie, prăpăstioasã din Dealul Viilor, sălășluia aievea un căpcăun. Satul era, astfel, situat în centrul existenței și se prelungea, prin geografia sa, de-a-dreptul în mitologie și în metafizică.

Satul există în conștiința copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită și cu alte zări, mai vaste decât le poate avea un mare oraș sau metropolă pentru copiii săi. Atingem, cu aceasta, deosebirea esențialã dintre “sat” și “oraș”. Satul nu este situat într-o geografie pur materialã și în rețeaua determinantelor mecanice ale spatiului ca orașul; pentru propria sa conștiință, satul este situat în centrul lumii și se prelungește în mit.

A trãi la sat, înseamnã a trãi în zariște cosmicã și în conștiința unui destin emanat de veșnicie…

Fiecare sat se simte, în conștiinta colectivã a fiilor sãi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plaseazã pe sine de asemeni în centrul lumii.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.