Cine au fost precursorii avangardei? Ce au în comun doi artiști precum Karl Wilhelm Diefenbach (1851-1913) și Jörg Immendorff (1945-2007)? Cum circulă timp de un secol un flux de idei revoluționare trecând de la artiștii-profeți, considerați adesea niște paria ai societății, la nume consacrate ale artei moderne? Expoziția Artiști și profeți, deschisă în 6 martie la Galeria de Artă Schirn din Frankfurt am Main, promite să răspundă la aceste întrebări, dezvăluindu-ne o istorie secretă a modernității.

În urma muncii de documentare pe parcursul a mai mulți ani, istoricul de artă american Pamela Kort a conceput expoziția care reunește peste 400 de exponate provenind din colecții private sau ale unor muzee prestigioase și semnează catalogul expoziției, o lucrare de proporții (512 pagini). Demersul său își propune să aducă împreună pentru prima dată, într-un discurs coerent, vizionari, naturaliști, lideri spirituali și figuri mesianice, rebeli controversați și nume consacrate, explorând fațete necunoscute ale unui secol de artă modernă (1872-1972) europeană, în speță germană.

Expoziția este deschisă în perioada 6 martie – 14 iunie și, dacă vă nimeriți prin preajmă, merită să o vizitați, fie și numai pentru a-l întâlni (probabil pentru prima dată, rarisimă oportunitate!) pe Gusto Gräser, artist fascinant și necunoscut la noi, născut în Transilvania.

Profeții desculți, precursorii hipioților

Galeria Schirn găzduiește o expoziție inedită care, conform organizatorilor, vine să prezinte în premieră o pagină ignorată cu bună știință, oricum necunoscută a artei moderne. O sută de ani trecuți doar în notele de subsol ale istoriei modernității europene, care narează ideile revoluționare despre viață și artă ale unor artiști precum Karl Wilhelm Diefenbach (1851-1913), Gusto Gräser (1879-1958), Gustav Nagel (1874-1952), Friedrich Muck-Lamberty (1891-1984), Ludwig Christian Haeusser (1881-1927), Egon Schiele (1890-1918), Frantisek Kupka (1871-1957), Johannes Baader (1876-1955), Friedrich Schröder-Sonnenstern (1892-1982), Friedensreich Hundertwasser (1928-2000), Joseph Beuys (1921-1986), Jorg Immendorf (1945-2007).

Toți acești artiști au fost până acum mai degrabă izolați de spiritul vremii, decupați din contextul socio-istoric și cultural. Astfel, expoziția își propune să-i reașeze într-un șir firesc al devenirii, ca precursori ai avangardei. Diefenbach, Gräser, Nagel au fost apostolii rătăcitori, care prin ideile lor revoluționare despre viață și menirea artistului (vegetarism – o noutate la sfârșitul secolului XIX, ocultism, anarhism, nudism, homeopatie, libertate absolută, întoarcerea în natură, viața în comunitate, despărțirea de legile și constrângerile societății, condamnarea războiului, eliberare de orice convenții, cultul soarelui, idei teosofice, etc.) au coagulat adepți și influențat generații de artiști. Ei nu urmăreau doar o revoluție în artă, un program estetic, ci schimbarea din temelii a societății, printr-o schimbare radicală a stilului de viață al individului. Experimentele, ideile și soluțiile lor alternative, ale primilor hipioți, aveau să fie parțial resuscitate decenii mai târziu, în anii ‘60-‘70, prin pacifism, protestul împotriva societății materialiste occidentale, revoluția sexuală, make love not war, ecologism, drepturile femeilor, toleranță.

Care este deci secretul acestei falii a istoriei artei moderne? Expoziția de la Schirn ne invită să parcurgem un traseu uluitor, încă virgin. Vizitatorul este ademenit în spațiul expoziției ca într-un labirint. Lucrările sunt expuse într-o arhitectură întortocheată, care conduce printre încăperi înguste, nișe, se deschide apoi spre spații generoase pentru a se restânge brusc la cămăruțe întunecate. Un puzzle de documente, decupaje de ziar, cărți, fluturași și scrisori, fotografii, schițe, litografii, picturi, documentare menite să întregească tabloul complex al unei epoci a iraționalului german, rămasă până acum în penumbră: cea a artiștilor naturaliști, profeților desculți, apostolilor sau a unor Mesia (auto)proclamați.

 

Interferențe

Prin charisma lor extraordinară, primii cinci – Diefenbach, Gräser, Nagel, Muck-Lamberty, Haeusser – aveau să influențeze nu numai mase de oameni, ci și mediul artistic, în interiorul unei rețele de conexiuni nebănuite.

Tânărul Gusto Gräser din Transilvania intra în 1898 în colonia Himmelhof a lui Diefenbach, înainte de a refuza stilul autoritar al maestrului și a porni în pelegrinajul propriu spre întemeierea coloniei de la Monte Verita. Din anii ’20 până când nazismul a preluat frâiele istoriei, Muck-Lamberty și Haeusser, amândoi discipolii lui Gustav Gräser, au reușit să adune în jurul lor un public numeros, adepți în adevăratul sens al cuvântului. Cei doi erau văzuți ca niște noi Mesia. Colajele dadaiste ale lui Johannes Baaders erau legate de credința sa că este un nou Isus, ce își avea modelul în “apostolul” Gustav Nagel. Și mingea trece mereu mai departe, chiar dacă, în 1937, “religia” nazistă scoate toate aceste mișcări considerate oculte și pe ai lor lideri în afara legii.

 

Per Aspera ad Astra

Primul personaj al istoriei secrete este pictorul și reformistul Karl Wilhelm Diefenbach (1851-1913), arhetipul profetului desculț, apostolul vegetarian, cel care a creat coloniile de lângă München (Höllriegelskreuth) și Viena (în Himmelhof, Ober Sankt Veit), refugii unde artiștii erau chemați să îmbrățișeze un nou stil de viață, eliberându-se de balastul convențiilor burgheze, purificându-se, conectându-se la natură. Misiunea lor era de a găsi noi soluții existențiale, de a da un alt răspuns problemelor unei societăți viciate, în agonie. Coloniile lui Diefenbach erau spații ale meditației, revelației, culturii și izolării de toate stereotipurile ființei umane.

22 din seria de 34 de panouri din opera monumentală Per Aspera ad Astra (1892, 68 m lungime) deschid expoziția din Frankfurt. Vizitatorul intră astfel în templul artiștilor profeți, alăturându-se caravanei egiptene a lui Diefenbach: o procesiune exuberantă de siluete de copii inocenți, maimuțe, păsări măiestre, cămile, elefanți se înlănțuie armonios, aleargă liberi, fac giumbușlucuri, cântă. Întreaga serie este o expresie a libertății totale, a bucuriei pure, a naturii în echilibru paradisiac, în care om și natură formează un tot primordial. Ca o curiozitate, la un moment dat apar și personaje pe bicicletă, chiar dacă la sfârșitul secolului XIX bicicleta nu era încă un mijloc de transport obișnuit.

Ne aflăm într-o mare familie, vârsta fericirii și ingenuității, în care dicton este “să nu ucizi!” (v. opera lui Diefenbach, Du sollst nicht töten!, 1902) și „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” (v. scrisoarea lui Gräser către mama sa, Grossika, 1898: „…ființa umană trebuie să stea departe de ceilalți. Niciodată nu ar trebui ca oamenii să locuiască în asemenea aglomerații ca în orașele noastre. O viață firească ființei, în natură, este imposibilă acolo… În colonia pe care o fondăm, singura lege va fi: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”, Himmelhof, Hermann Müller, 2012, pp 94-96, traducere proprie).

Diefenbach a fost un model, o întâlnire decisivă și sursă de inspirație pentru artiști precum Gusto Gräser, Kupka, pionierul abstractizării, Arthur Roessler, Egon Schiele (a preluat de la Diefenbach tema artistului ca profet, vizibilă în întreaga sa operă), pe care expoziția îi reunește lăsând la vedere interferențele și urmărind fluxul ideilor.

 

Gusto Gräser, un Francisc de Assisi din Transilvania

Ioan Botezătorul pe străzile din Stuttgart, așa îl descria jurnalistul Alfred Daniel în 1913. Gusto Gräser purta sandale romane; o tunică lejeră croită de el însuși îi acoperea trupul statuar, dându-i alura unui apostol. Părul lung, răvășit, era prins cu o bentiță ce se va regăsi la hipioții anilor 60-70. Sfidând frigul, foamea, refuzând ideea de a avea orice proprietăți și bani, Gusto Gräser a fost adesea luat de poliție drept vagabond, iar de către trecători ca cerșetor, un ciudat. Pentru alții, precum scriitorul Hermann Hesse, a fost însă profetul exemplar, un adevărat guru. Gräser, eremitul de la Monte Verita.

Trecând prin universul artistic al lui Diefenbach și al discipolului său, Fidus (Hugo Hoeppner), cu ale sale temple utopice, intrăm într-o nișă a expoziției în care îl întâlnim pe Gusto Gräser, profetul desculț, filosoful, artistul nonconformist născut la Brașov, cel care în toamna lui 1900 era unul dintre întemeietorii coloniei artistice de la Monte Verita.

Despre Gusto Gräser (Gustav Arthur Graeser sau Arthur Siebenbuerger, cum semna uneori, amintind de originile sale) am scris mai mult aici.

Piesa centrală a secțiunii dedicate la Galeria Schirn lui Gusto Gräser este pictura Die Liebe Macht (Puterea iubirii),1898/99, operă-program a viitoarei sale activități, pe care Gräser a creat-o sub influența învățăturilor lui Diefenbach și a expus-o în februarie 1899 în holul Școlii evanghelice de băieți din Sibiu (Pempflingergasse/azi Liceul de Artă pe strada Al. Odobescu). Pictura lui Gräser opune două lumi: în partea dreaptă viziunea apocaliptică a lumii mic-burgheze, a industrializării din care irupe violent criza umanității, sortită disoluției, în cealaltă peisajul edenic al grădinii fericite, scăldată în lumină feerică, în care omul se reîntoarce gol ca la adevărata patrie pierdută. Între cele două se întrevăd coloanele unei structuri tronând din adâncul pădurii, ca un templu pentru o nouă religie închinată naturii.

Impresionează apoi fotografiile supradimensionate ale lui Gräser, din care te fixează cu ochi pătrunzători, înțelepți, profetul aflat în perpetuu periplu în lumea germană (Germania, Austria, Elveția) în preajma Primului Război Mondial, propovăduind pacea, iubirea, întoarcerea la natură, desprinderea de toate convențiile lumii moderne, industrializate. Spre deosebire de Diefenbach, Gräser nu a căutat niciodată să aibă discipoli, să fie urmat și a renunțat în timp la ideea trăirii într-o comunitate/colonie ideală. A crezut însă cu stăruință în misiunea sa de a salva ființa umană și a sperat într-o primăvară a umanității.

În 1901 a părăsit colonia de pe Monte Verita, despărțindu-se de ideile lui Oedenkoven și s-a retras într-o grotă din apropiere (Pagangrott) unde a primit în repetate rânduri vizita lui Hermann Hesse. A străbătut Germania la pas sau în căruța cu coviltir pe care a făcut-o chiar el. În timpul pelegrinărilor sale, din cauza discursurilor și adunărilor ad-hoc care atrăgeau mase numeroase de tineri anarhiști, Gusto Gräser a fost în repetate rânduri reținut, condamnat, expulzat din mai multe landuri, condamnat la moarte pentru că a refuzat să facă stagiul militar, apoi internat într-un spital de boli mintale. Aparițiile sale insolite și toate aceste evenimente care nu au trecut neobservate în presa vremii l-au transformat într-o legendă.

Nu a avut orgoliul de a-și vedea opera publicată sau de a atrage discipoli, deși a fost urmat și idolatrizat – uneori în secret sau doar timid declarat – de către artiști, scriitori și personalități ale vremii, dintre care cel mai de seamă a fost Hermann Hesse. Gräser a murit retras și singur, locuind în mansarda pusă la dispoziție de niște prieteni din München.

În timpul vieții a preferat să-și expună ideile și să recite liber, la diverse adunări sau evenimente. A vândut cărți poștale sau fluturași cu versurile și meditațiile sale doar pentru a face bani ca să tipărească altele, reușind să supraviețuiască practic din mila sau bunăvoința altora, fără nici o sursă de venit. Mare parte din opera sa este și astăzi nepublicată, fiind găzduită de arhivele bibliotecii din München și Freudenstein. Toate operele publicate până acum i se datorează editorului Hermann Müller, cel care cunoaște opera și personalitatea lui Gusto Gräser mai bine decât oricine altcineva.

Câteva dintre aceste bilete volante sunt expuse și în cadrul expoziției de la Galeria Schirn, dar lasă doar o vagă impresie despre crezul, mesajul și stilul lui Gräser. Pe lângă exponate, poate fi văzut integral documentarul Der Eremit vom Mont Verita. Gusto Gräser, Naturmensch und Philosoph, realizat de Christoph Kühn în 2006, (Eremitul de la Monte Verita. Gusto Gräser, naturalist și filosof, 2006), aș zice singurul material din expoziție care oferă o idee despre complexitatea personalității lui Gusto Gräser.

După părerea mea, (și) în cazul lui Gräser expoziția de la Schirn își trădează misiunea, mai degrabă izolându-l în economia expoziției decât integrându-l contextului acestui capitol al istoriei modernității. Nici “secretul“ său nu se lasă descoperit decât poate pentru cei puțini deja familiarizați cu opera sa. Dar pentru aceștia, exponatele reunite aici dezamăgesc, căci au în mare parte un caracter marginal, pe când pentru ceilalți riscă să lase multe aspecte nelămurite sau să formeze o imagine distorsionată. Publicul neinițiat rămâne la suprafața lucrurilor, având la dispoziție multe informații despre viața acestui excentric personaj și foarte puține despre opera sa. Universul ideilor sale rămâne undeva în fundal, pentru a-l aduce în prim-plan pe nudistul, nonconformistul, hoinarul Gräser. Capitole întregi, esențiale pentru înțelegerea lui Gusto Gräser sunt complet ignorate: opera sa filosofică, rescrierea versurilor din TAO, prietenia cu Hermann Hesse și influența complexă pe care Gräser a avut-o asupra scriitorului Hesse, care găsește în Gräser inspirație și model pentru personajele sale din Der Weltverbesserer, Demian, Siddharta, Morgenlandfahrt, Jocul cu mărgelele de sticlă.

Văzut în prespectiva arhitecturii expoziției de la Galeria Schirn, rolul în acest capitol de istorie a artei rezervat lui Gräser este identic cu cel al spațiului alocat: unul de nișă. Ca și în timpul vieții, Gräser rămâne o apariție insolită, de senzație. Or, din nou, contrar misiunii de pionierat asumată de expoziția-eveniment, istoria lui Gräser rămâne secretă.

Prin prezentări mai degrabă sumar biografice ale „artiștilor și profeților” de la Schirn, nu se întrevăd nici izvoarele, nici proporțiile reale ale acestei istorii secrete a modernității. Începuturile, circumstanțele socio-culturale ale apariției unui artist atât de exotic în epocă precum Diefenbach rămân neelucidate, multe piste sunt ignorate în expoziție (grupările și mișcările sociale precum Wandervogel, legăturile cu teosofia, antroposofia), piste care, într-un demers mai aprofundat, ar putea trimite la dadaism, la muzică, literatură, în artă la nume precum Kandinsky, Franz Marc, Mondrian, Gaugain, Paul Klee, etc.

Îndepărtându-ne de analiza sub lupă impusă de expoziție, rămân deschise întrebări și subiecte precum tentația recurentă în istorie a bunului sălbatic, a vieții comunitare pure, utopice, cu punct de pornire în agonia societății și revolta împotriva răului pe care se întemeiază, urmată negreșit de eșec, trecerea de la comunitarismul fericit la totalitarism – câmpuri fertile cercetării pe care vizitarea expoziției de la Schirn le întinde ca niște puncte de suspensie.

 

Artiști și profeți, o istorie secretă a modernității/Kunstler und Propheten, eine Geheime Geschichte der Moderne, 1872-1972, Schirn Kunsthalle, Frankfurt am Main, 6 martie – 14 iunie 2015.

Expoziția va fi găzduită și de Galeria Națională din Praga, în perioada 30 iunie – 4 octombrie 2015.

---

 

Citește mai multe despre Gusto Gräser: Gusto Gräser, profetul nomad din Transilvania

 

---