Artă și meșteșug: cojoacele de iarnă ale sașilor

2%20-%20Cojoc%20Femeisc%20Sasesc%201899%20Satu%20Nou%20Bistrita„Haina îl face pe om” spune o vorbă din bătrâni. Un principiu respectat de comunitatea tradițională săsească, care are reguli și rânduieli vechi, bine stabilite în ce privește portul popular, Tracht-ul.

Zona etnografică, ritmurile naturii, sărbătorile și evenimentele de peste an, vârsta purtătorului dictează cine și ce fel de veșminte se cuvine să poarte.

Costumul tradițional săsesc este o puternică marcă identitară, felul în care oamenii își mărturisesc apartenența la comunitate și se diferențiază implicit de ceilalți. Frumos cusut, minuțios împodobit, croit din materiale lucrate în casă sau de meșteri vestiți de la Sibiu sau Brașov, costumul tradițional este o operă de artă și o transpunere a sufletului săsesc pe pânză. Tracht-ul se transmite din generație în generație, ca un patrimoniu sfânt. Când îmbraci costumul părinților și bunicilor, te îmbraci cu toată moștenirea spirituală a lor și a neamului tău.

409943

Iarna, în zilele de sărbătoare, sașii aveau cojoace speciale, demne parcă de fețe împărătești. Unele dintre acestea erau scumpe cât o pereche de boi, așa că nu și le permitea oricine. Cu atât mai mult, se păstrau ca o comoară și se transmiteau mai departe.

E lucru știut că în bisericile evanghelice, fie mai mici, fie mari și înalte ca niște catedrale, era frig iarna ca într-un palat de cleștar. Lipsa mijloacelor de încălzire a spațiului obliga oamenii să poarte cojoace groase și bine argăsite, ca să le țină de cald în timpul slujbei. Iar unde e funcționalitate, în arta populară e și frumos și multă simbolistică.

Hainele de blană de oaie, Kirchenpelz/Kirchenpoilz pe săsește (cojoc de biserică), erau purtate deopotrivă de femei și bărbați. Există mai multe feluri de cojoace săsești, diferite în funcție de zonă, deși ele se aseamănă între ele.  Cea mai răspândită este haina făcută și la femei, și la bărbați, din piele de oaie albă, cu partea de blană la interior, având broderii cu roșu, albastru, negru, uneori galben sau maro în partea din față și pe spate, uneori și pe mâneci. Motivele cusute cu migală pe Kirchenpelz sunt în general vegetale – flori stilizate și cusute în detaliu. Și la bărbați, și la femei, haina putea avea la gulere și pe margini inserții de blană de nurcă, vidră, veveriță.

IMG_0006

Săsoaice din Tărpiu/Treppen, jud. Bistrița-Năsăud, carte poștală necirculată, Hans Retzlaff. Colectie personala.

Mai exista și un pieptar, Brustlatz, asemnător cojocului, tot din piele albă sau crem cu broderii colorate, închis la gât,  mai scurt decât cojocul, cambrat pe talie și fără mâneci, purtat de fete și femei.

Femeile din familiile înstărite purtau Kürschen, o haină de blană extrem de prețioasă din piele de oaie albă ca laptele, croită cu forma unei pelerine circulare, fără mâneci, largă jos și încrețită la guler. Marca distinctă a acestei haine, ce astăzi îi conferă un aer extravagant, este o întăritură de lemn inserată la spate, îmbrăcată în piele, catifea sau blană și brodată la rândul ei. Gulerul acesta tare, prelungit, avea blană de jder, nurcă pe dos și pe margini, în continuarea marginilor de pe haină.  Pe partea care venea la ceafă avea aplicate alte broderii și ornamente. Kürschen-ul se purta grațios peste umeri, pe deasupra costumului de sărbătoare.

Pentru un cojocar – Kürschner, realizarea unui astfel de cojoc dura săptămâni întregi. Numai argăsirea pieilor de oaie ce presupne o sumedenie de procese complicate durează după metodele tradiționale trei săptămâni. Prin procedee chimice recente, pielea este gata de folosit în două zile. După săptămânile în care piele era prelucrată și pregătită de croit, urmau alte săptămâni în care se croia, se tăia, se aplicau inserții de blană, apoi se cosea cu ace speciale, pentru că pielea tare este greu de brodat. Drumul final până la piesa minunată pe care sașii o îmbrăcau cu mândrie dura săptămâni bune.

Din câte știu, nu mai există astăzi meșteșugari care să confecționeze cojoace tradiționale săsești. În Transilvania, pe Valea Hâtibaciului, în Mărginimea Sibiului și Gură Râului se mai lucrează pieptare, haine, căciuli românești, însă și aici meșteșugul este pe cale de dispariție, neavând cine să continue arta bătrânilor cojocari.

Costumul tradițional oglindește starea materială, statutul social și vârsta celui care îl îmbracă. Cojocul săsesc este piesa principală în costumul de sărbătoare în timpul iernilor aspre, fiind purtat cu eleganță și demnitate, ca o piesă unică și originală. Dincolo de funcționalitate, el este un document identitar ce apare sporadic și acum la paradele costumelor tradiționale săsești, cum este cea de la Dinkelsbühl, fiind astăzi deopotrivă vestigiu al unei realități apuse și totuși o permanență a spiritualității săsești.

Cojoace de iarnă uitate în podul unei case săsești din Șelimbăr, scoase la lumină acum de către noii proprietari. Judecând după alte imagini impreună cu care au fost găsite, probabil hainele sunt de pe la începutul secolului XX. Povestea lor impresionantă v-am spus-o aici. Mai multe fotografii ale aceleiași familii, găsiți aici, prin amabilitatea noilor proprietari.

Este interesant că în a doua fotografie de la stânga la dreapta, puteți identifica tocmai cojoacele de mai sus, purtate odinioară în zi de mare sărbătoare, chiar de frumoșii lor proprietari.

 

image_2

La Dinkelsbühl, cojocul de iarnă se poate purta și la aproape 40 de grade. De drag

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s