Ceaiul de la ora cinci în Sebeșul Săsesc, 1917

 

Dacă Mallarmé spunea că totul în lume există pentru a sfârși într-o carte, astăzi cred că putem spune că totul există pentru a sfârși într-o fotografie. Iar fotografia, ca și cartea, există pentru a ajunge la lume. Primele fotografii erau imagini idealizate, de unde subiectele prelucrate și punerea în scenă ușor artificială alese, în încercarea fotografului de a conferi importanță și nemurire unei secunde de viață.

Pentru amintire/Zur Erinnerung stă pe spatele acestei imagini. Fotografia – o felie subțire de spațiu și timp – care va ajunge peste aproape 100 de ani în Germania, purtată în cine știe câte bagaje și în amintirile de familie. În ea, marile teme ale lumii, călătoria, dragostea, frica, dorințele se developează pe rând, dezvălunind în final teama de a muri și dovada trecerii noastre prin lume.

Sebeș/Mühlbach, 1917

Sebeș/Mühlbach, 1917

În Sebeșul săsesc/Mühlbach, anul 1917, într-un colț de curte umbroasă, o întâlnire de familie sau Kaffeekränzchen[1], cum spun sașii. Fotograful echilibrează atent scena, aranjează delicatele domnițe în ordinea vârstei, de la stânga la dreapta, doamna gospodăriei șade în capul mesei, lângă cei doi băieți. Masa simplu împodobită, florile proaspăt culese din grădină, cozonacul, tarta, ceaiul, paharele, mâinile, privirile, hainele. Îmbiată de arome, Muschi toarce pofticioasă sub masă.

La un semn, fiecare servește grațios desertul sau ridică ceașca de ceai, privirea la aparat, un zâmbet discret. Se aude declanșatorul. O clipă opintindu-se în nemurire, ca și cum ar pune bețe-n roate timpului.

În scrisul caligrafic, dar cam șters de pe verso, descifrăm numele: Ida Wegmet, Hans Wegmet, Lotte Wegmet, Hermine u. Mädi Csallner, Hildegard Wirtl, Mitzi (?) Csallner, Pepo Fleps, Hilder Wegmet, Ida Wegmet, Hilder Wagner. Din cât am putut afla, în Sebeș nu mai există nimeni cu aceste nume. În anii 40 exista un învățător cu numele Csallner, cei din fotografie ar putea fi din familia sa.

În timp ce o descriere în proză nu este decât o interpretare restrâns selectivă, fotografia este o transparență restrâns selectivă, spunea Susan Sontag[2]. Având doar niște indicii, pentru noi imaginea este astăzi o invitație la speculație, pe șinele unei lungi reverii. Chiar dacă fotografii impun adesea standarde subiecților, reflectându-și astfel conștiința și gustul propriu, în fotografie putem citi în același timp și realitatea, și o interpretare a ei.  O fotografie veche ne apropie și ne aproprie un trecut inefabil, însă toate fotografiile sunt un fragil memento mori și toate certifică trecerea continuă a timpului. După ce subiecții au ieșit din cadru, ne rămâne să culegem doar indiciile trecerii lor, ca pe o mărturie postumă, întrebându-ne detașați: care a fost viața dincolo de fotografie?

[1] Kaffeekränzchen – este o întâlnire regulată a unui frup de femei, la cafea

[2] Susan Sontag, Despre fotografie, Editura Vellant, 2014

2 gânduri despre “Ceaiul de la ora cinci în Sebeșul Săsesc, 1917

  1. Traditia de a bea ceaiul de dimineatä, la ora 10.00 ca in Imperiul englez, dupä masa la ora 15.00 si seara la sasii transilväneni se mai practicä si in zilele noastre.
    Reteta de la präjitura „Englischer Teekuchen – Präjitura de ceai englezesc” provine din tipuriile Tärii Mari Romäne, adicä din Monarhia Romänä.
    Aceastä präjiturä se mänca la nobili bogati germani in Transilvania. Prin M.S. Regina Maria a Romäniei (näscutä Principesä englezä Maria de Saxa-Coburg si Gotha) . Ea sa considerat mai mult ca principesä englezä. Prin ea venea si reteta acestei präjituri in Transilvania. Traditia la sasii Transilväneni era sä meargä fetele tinere la bucuresti s-au la Sibiu si Brasov la familiile nobili sä invete cum este la ei in gospodärie si sä aibe grije de copii lor. (Kindermädchen; Zimmermädchen in den Patrizierfamilien). Ambele bunicute de ale mele miau povestit asta din viata lor. Una din bunicute avea noroc sä aibe grijä de un principe in Bucuresti. La ora 10.00 dimineata se bäuserä ceaiul cu präjiturä englezeascä. Dacä zice englezul „Its tea time…” – Este ora ceaiului mä gändesc la bunica mea cum ajunseserä retea a acestei präjituri in familia noasträ. Bunica mai zicea cä trebuia sä aranjeze masa frumos cu flori afarä pe Sommergartenlaube – adicä o constructie unei case mici din lemn cu un peisaj natural frumos. Bunica vroia reteta acestei präjituri. Ea ii fäcuserä ochi frumoasi bucätarului si asa ajunseserä si reteta präjiturii engleze in familia noasträ.
    Asta este o poveste adeväratä despre präjitura engleze pentru ceai din familia mea.

    Servus, Pa, Dietmar

    Apreciat de 1 persoană

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s