Acasă la o calfă călătoare

Una dintre regulile stricte ale calfelor călătoare este că în timpul uceniciei nu au voie să se apropie de casă pe o rază de 50 de kilometri. Timp de trei ani, cât colindă lumea căutând să învețe meserie, calfele sunt tineri hoinari, mutându-și casa oriunde găsesc meșteri vestiți și treabă multă. Și totuși, suntem acum oaspeți în casa unei calfe, a unei foste calfe călătoare mai bine zis, un neamț care după ce și-a încheiat ucenicia a ales să rămână definitiv în România.

Albrecht Köllner a fost printre primele calfe călătoare care ajungeau în 2002 la Sibiu. A cutreierat lumea, s-a întors în Germania natală, dar în final a ales să se stabilească împreună cu familia tocmai în Șomartin/Martinsberg, un sat uitat din Transilvania. A cumpărat o casă săsească ce stătea să cadă, pe care o restaurează acum cu materiale tradiționale și ecologice. Din fericire, cei ca el, români sau străini, sunt tot mai mulți și astfel peisajul cenușiu al satelor pustii parcă prinde timid culoare.

image_2

Pe dealurile din Transilvania, toamna pictează tablori melancolice. Drumul șerpuiește printre poieni acoperite cu brândușe de toamnă și turme molatice de oi. După o cotitură, un câine lățos gonește cu noi de-a lungul drumului prăfos, mânios că motorul mașinii îi alungă liniștea. La o răscruce de drumuri, avem de ales între două sate pierdute, greu de localizat pe hartă: Șomartin și Gherdeal. Cotim spre Șomartin, deloc întâmplător: suntem așteptați la cafea la Albrecht, o fostă calfă călătoare, dintre primele care au ajuns în 2002 în Sibiu. După cei trei ani de ucenicie, după ce bătut lumea în lung și în lat, neamțul Albrecht Koellner și soția lui suedeză, Johanna, au hotărât acum câțiva ani să rămână definitiv în România. Mai exact în Șomartin, județul Sibiu, un sat de care puțini români au auzit, dar care pentru el și familia lui e un colț de rai.

image_1.jpgm

Acum câțiva ani, Albrecht a prins drag de o ruină din Șomartin, umbra unei frumoase case săsești de odinioară, năpădită de bălării până-n streașină. A cumpărat casa și așa a început o nouă viață, departe de Germania lui natală sau de Suedia soției. Atunci a fost un pas ce părea nebunie curată. De trei ani, lucrează zi lumină la casa din Șomartin. Sub mâinile lui, ruina de atunci s-a transfigurat, și-a recapătat treptat demnitatea de odinioară și a devenit pentru el și ai săi acasă.

 

Abrecht Köllner, neamțul stabilit într-un sat uitat din Transilvania

Fără să-l cunoști, știi din prima că Albrecht nu e de pe la noi. Poartă o cămașă albă, ca o tunică fără guler, cu mânecă bufantă, iar cercelul cu un colț de fildeș din ureche e un accesoriu cam excentric pentru cineva de la țară. Altfel, are ochi luminoși, zâmbește mereu, calm și glumeț, are o voce domoală și cumpătată ca un ardelean.

Albrecht Köllner e născut în Leipzig. Are 40 de ani, o soție suedeză pe care a cunoscut-o, culmea, în România și un înger de fetiță, Ada, care tocmai a început grădinița. Ada e o fetiță dulce și cuminte, pentru care părinții săi, doi străini aici, visează o copilărie sănătoasă și fericită în Șomartin. Puteau alege Germania sau Suedia, lumea întreagă. Și totuși, spre surprinderea noastră, a familiilor, chiar și a lor uneori, au ales România. Amândoi vorbesc limba română aproape perfect, dar cu accente simpatice care îi trădează că nu sunt de prin părțile astea. Au început cu câteva cursuri, apoi au învățat de la prieteni, trăind în Sibiu, apoi în Șomartin. Au câțiva prieteni în sat, alții în împrejurimi, oameni care îi ajută și cu care se întâlnesc la sfârșit de săptămână. În rest, viața lor aici înseamnă bucurie, liniște și muncă din zori până seara.

Am întâlnit și străini fericiți în România.

image_4

A venit pentru prima dată în România în 2002, odată cu primele calfe călătoare. A lucrat la restaurarea centrului vechi al Sibiului și așa a început să cunoască oamenii și viața de aici. I-a plăcut atât de mult, încât s-a reîntors în anii următori de mai multe ori, după terminarea uceniciei de calfă. Chiar și după ce s-a întors în Germania, se gândea adesea la locurile astea și în inima lui încolțise deja o idee: să se stabilească definitiv în România. Într-una din călătoriile sale a cunoscut-o pe Johanna, o suedeză care venise aici cu un proiect umanitar, ca voluntar. Și-au dat seama că amândoi vor același lucru: să rămână în România. Mai mult, să-și găsească o căsuță într-un sat liniștit, în mijlocul naturii. Cum era de așteptat, familiile lor din Germania și Suedia nu au primit prea bine vestea, dar acum s-au obișnuit, spune Albrecht. Părinții lor îi vizitează frecvent și le place foarte tare aici. Mai ales zacusca, râd amândoi.

Albrecht a fost la început calfă-zețar. După ce a deprins tainele meseriei, a câștigat bani frumoși în Germania, într-o afacere în industria hârtiei, domeniu la care Albrecht se gândește că ar putea să revină după ce termină lucrul la casă. Ar putea face hârtie manuală, tot așa cum visează să aibă o mică fermă de capre și să producă brânzeturi sănătoase și naturale. Sau ar putea crește tabac, hamei… mai mult pentru consumul propriu. De ce nu? Are tot felul de idei de mici afaceri și îndeletniciri care acum nu știe exact cu ce se mânăncă, dar nu se sperie.

 

Restaurarea casei

Prima dată când l-am văzut, Albrecht era în pod, unde construia hornul pentru sobele din casă. Mai bine de jumătate de oră, până a terminat riguros lucrul ce-l începuse, Albrecht a fost doar vocea ascunsă sus în pod, de unde ne povestea despre sistemul ingenios pe care l-a creat cu ajutorul mai multor prieteni pentru a încălzi încăperile casei. Sobe solide de cărămidă, cu trepte late pe care să poți tolăni în zilele geroase de iarnă. O pisică a apărut mieroasă pe la picioarele noastre, în jurul cărora se prelingea torcând. Pisicile aciuate pe lângă casa lor se cuibăresc de pe acum pe lângă sobele lui Albrecht. Anul viitor pe vremea asta îl vom găsi și pe el lungit pe treptele sobei, citind și savurând un pahar de vin roșu din producția proprie. Râde. Sau poate că-l vom găsi tot la treabă.

Am stabilit să revenim a doua zi de dimineață, când Albrecht a acceptat să-și înceapă ziua la cafea cu noi. Când am ajuns a doua zi dimineață, Albrecht era deja cocoțat pe schelă, vopsind ferestrele de la stradă. Ferestre trainice din lemn masiv pentru care ne arată mândru tablele frumoase făcute de un prieten tâmplar din Sibiu. O minunăție cum nu mai sunt de găsit astăzi! Nici nu îndrăznesc să aduc vorba de eventuale termopane. Ar fi ca și cum aș fluiera în biserică.

E lesne de înțeles că Albrecht iubește sufletul acestei case. Vorbește despre zidurile vechi cu un fel de evlavie, iar ceea ce face aici pare un soi de misionarism. Niciodată nu s-ar de de exemplu, deși respectul cu care vorbește despre munca lui sunt o adevărată lecție. Albrecht e genul de om pe care cel ce-l ascultă povestindu-și viața, munca, pasiunile, se simte norocos că l-a întâlnit. Este atâta măreție în sufletul unor oameni simpli și așezați, care pur și simplu își văd de treabă. Senin, cu bucurie, fără fandoseală și paradă, cu sete de a face un lucru bun și trainic.

Albrecht a transformat o ruină în casa unde fiica sa va crește fericită. Pentru el, casa trebuie să fie frumoasă și trainică. Să aibă personalitate. De aceea, a păstrat tot ce s-a putut și a înlocuit ce era putrezit și de nerecuperat, fără a schimba înfățișarea originală. Casa vorbește nu doar despre îndemânarea lui ca meșter, ci și despre caracterul lui. Fostă calfă, acum meșter în toată regula, Albrecht nu-și permite lucrul de mântuială.

Nu e ușor să construiești cu materiale și după metode tradiționale, ca acum o sută de ani. Costă și durează mai mult, e mare bătaie de cap pentru că nu găsești materiale și nu se mai prea pricepe nimeni. Dar merită, pentru Albrecht refacerea casei cu materiale adecvate și cu soluții cât mai eficiente este singura opțiune. Nu crede în spoieli de mântuială, termopanele sunt false și reci, materialele de acum de-abia țin 10-20 de ani. Casele astea vechi au rezistat sute de ani și încă pe atât de acum înainte trebuie să reziste casa lui. Din curte ne arată acoperișul. Dacă nu mi-ar fi spus, nu mi-aș fi dat seama că e refăcut recent, grindă, laț și cafăr, țiglă cu țiglă. Pare acoperișul unei case vechi, cu țiglele solzi recuperate și cu altele făcute din nou.

Deși a început ca zețar, în pribegia lui prin lume a trebuit să facă tot felul de munci, printre care și zidărie. Așa a învățat să lucreze o casă aproape cap-coadă. Și ce n-a știut, a învățat greșind. Ca mai toți temerarii care se încumetă să se mute la sat și să construiască tradițional, Albrecht se plânge de lipsa meșterilor care să mai știe meserie și pe care să te poți baza. Mai nimeni nu mai știe să facă un acoperiș tradițional, cum se făceau odinioară. Rareori găsești muncitori harnici și serioși, se construiește repede și ieftin, cu gust pentru cârpeală și vremelnic. Totuși, prieteni din Germania și acolo unde s-a putut, oamenii din sat, l-au ajutat la tot felul de reparații.

A scos podelele vechi, iar acum se pregătește să bată altele noi, din scânduri groase. Sobele sunt vor fi gata toamna asta, ferestrele la fel. În curte, un vecin din sat îndreaptă și vopsește feroneria pentru tablele ferestrelor. Albrecht ni le arată în detaliu, ne explică cum funcționează. Din păcate, sătenii au pus pe foc tablele tradiționale ale caselor vechi și le-au înlocuit cu jaluzele moderne. Acum poți colinda mult și bine până să dibuiești o casă cu table tradiționale de lemn.

Albrecht e omul care nu știe ce-i lenea sau lehamitea, are în ochi sclipirea curiozității care nu îi lasă timp de odihnă sau plictiseală. Anul viitor pe vremea asta visează să dormiteze la gura sobei la care lucrează acum. Să se bucure de un pahar de vin, privindu-și fetița jucându-se alături de prietenii din sat. Și totuși, știe că aici nu va fi niciodată prea mult timp de visat în dogoarea focului. În casa lui e mereu ceva de făcut, iar el e omul neliniștit, care-și caută singur provocările. Viața e făcută pentru a învăța.

 

Șomartin, satul care reînvie

Șomartin, Martinsberg după numele german, e un sat de aproximativ 300 de suflete. Ca multe alte sate din Transilvania, ulițele sale principale erau cândva împărțite după locuitori: în centru sașii, în partea de sus românii. Astăzi fiecare uliță e presărată din loc în loc cu câte o casă părăsită, gata să se facă una cu pământul. Surprinzător e însă că în ultimii ani s-au mutat câțiva tineri în sat, care se încăpățânează să aducă un alt suflu vieții de aici.

Ca Albrecht și Johanna, am mai întâlnit o familie de tineri români, care au lăsat agitația din București, serviciul în corporații și claustrarea vieții de la bloc, ca să se mute în Șomartin. Și pentru ei a fost o alegere care a schimbat totul, un restart care i-a costat prieteni și dezaprobul familiei, dar pe care acum nu o regretă deloc. Fetița lor, care doarme în cărucior în curte, la aer curat, va crește mai liber și sănătos în Șomartin. Iar de aici lumea îi este deschisă.

 

De ce România

De multe ori am văzut că străinii apreciază în România exact acele lucruri pe care noi le trecem cu vederea: sălbăticia naturii, autenticitatea oamenilor, simplitatea vieții. Albrecht și Johanna spun că au căutat un loc liniștit, aproape de munți, dar nu complet rupt de lume. Nu au vrut să se stabilească într-un sat unde locuia deja câte o fostă calfă călătoare, din vechii lui camarazi, așa că au colindat dealuri și sate. Așa a ajuns acum câțiva ani, din întâmplare, în Șomartin. Iar de cum a intrat în sat, au zărit casa înaltă, cu patru ferestre largi la stradă, de unde poate scruta depărtările. Peisajul din oricare din camerele casei este într-adevăr o poezie. Nu au avut un motiv anume să aleagă casa asta, au simțit pur și simplu că aici e locul potrivit.

 

Cum se simte un neamț într-un sat din Transilvania

I-am întrebat pe Albrecht și pe Johanna cum îi privesc sătenii, dacă au prieteni, dacă regretă pasul făcut sau le e dor de țările lor, dacă le lipsește ceva. Fără să ezite, amândoi spun că nu regretă deloc decizia de a se muta aici, deși sunt singurii străini din sat. E o mare diferență de mentalitate între ei și localnici, au un alt stil de viață, lucrează altfel, arată altfel, vorbesc altfel, ascultă altă muzică. Sunt și se simt străini. Dar cu bune și cu rele, se străduiesc să meargă mai departe, luând lucrurile așa cum sunt și încercând să schimbe ceva prin puterea exemplului. Și la Șomartin, ca în multe locuri de la noi, e loc de reabilitare.

Albrecht mi-a povestit o pățanie amuzantă de când stă aici. Mi-a spus cum într-o bună zi iarna trecută s-a trezit la poartă cu un prieten care-i adusese în portbagaj un sfert de porc. Mno, încurcată treabă. Știa obiceiul românilor, dar nu tăiase niciodată porc, așa că a apelat la vecini să-i ajute să rezolve sfertul de problemă. Așa a făcut primii cârnați și a afumat prima slănină.

Ca tot românul gospodar, Albrecht ne-a și demonstrat că știe cum să taie slănina – o probă de foc de care nu trece oricine – și ne-a servit-o mândru cu o ceapă și sare pe un dog de lemn șlefuit de el. Slana fragedă se topește în gură, altoită cu un ștampăl de țuică, și povestea merge mai sprinten mai departe.

Toamna asta au făcut și zacuscă, îmi povestește Johanna. Mamei sale i-a plăcut foarte tare anul trecut, când i-a vizitat, încât acum au cumpărat toate cele necesare zacuștei și s-au înțeles cu o vecină din sat să o pregătească împreună, ca Johanna să prindă rețeta. A ieșit o zacuscă delicioasă, din care se bucura și părinții lor din Germania și din Suedia.

image_1

 

Cercelul de aur al calfelor

Presupunând că v-ați întâlnit vreodată cu o calfă călătoare, ați observat sigur cercelul mare din ureche. Sau dacă nu, căutați-i de vă convingeți la Sibiu. Cercelul este unul din accesoriile obligatorii în înfățișarea unei calfe călătoare, dar puțini știu care e rostul și povestea sa.

Mai întâi, ar fi de spus că cercelul ajunge în ureche printr-un ritual deloc delicat, ce implică un piron și un ciocan, cu urechea supusă intervenției pe un butuc de lemn. Doar treaba cu calfele nu-i pentru domnișoare. Cercelul astfel montat, care era musai din aur masiv, era purtat de calfele călătoare ca o garanție. Dacă se întâmpla ca biata calfă să moară în timpul uceniciei, valoarea cercelului acoperea cheltuielile de înmormântare.

Deși nu mai este calfă, Albrecht poartă încă cercelul, dar al lui e de fildeș, nu de aur. Să-l întrebați când îl vedeți de ce.

 

Cine sunt calfele călătoare

Calfele sunt tineri plecați în lume să învețe meșteșug și să-și facă un rost în viață. Există un cod strict de conduită care dictează cine și cum poate deveni calfă. Mai întâi, un tânăr trebuie să îndeplinească niște reguli: să aibă până în 30 de ani, să fie necăsătorit, să nu aibă copii, obligații sau datorii. Mai departe, se angajează să respecte regulile și tradițiile breslei în care intră.

Pornesc de acasă cu o singură monedă în buzunar, pe care trebuie să o aducă înapoi, iar timp de trei ani și o zi nu au voie să se apropie de locul natal, pe o rază de 50 de kilometri. Nu pot folosi telefonul mobil, nici transportul în comun. Nici în același loc nu pot zăbovi mai mult de trei luni, ca să deprindă meseria și lecțiile de viață de la meșteri diferiți. Călătoria lor inițiatică e menită să-i așeze în final în rândul meșterilor pricepuți.

 

Hainele calfelor

Calfele trebuie să poarte “Kluft“, adică costumul tradiţional, croit înainte de începerea călătoriei. Acesta este alcătuit de regulă din pantaloni evazaţi, vestă şi haină de culori diferite, în funcție de breaslă – negru, maro sau albastru- cămașă albă cu guler scrobit tare (“Staude”), pălărie şi bocanci negri. Unele calfe mai poartă și o eșarfă cu însemnele uniunii din care fac parte.

În buzunarele pantalonilor trebuie să poarte un metru de măsurat, din lemn, și moneda cu care au plecat de acasă. Hainele au un număr simbolic de nasturi: vesta are 8 nasturi, câte unul pentru fiecare oră de lucru, haina are 6 nasturi, pentru fiecare zi lucrătoare a săptămânii, iar mânecile au câte 3 nasturi, pentru fiecare an de călătorie.

 

Tradiția meșteșugarilor reînviată la Sibiu

Calfele călătoare mai există încă, mai ales în țări cu tradiție precum Germania, Austria, Elveția, Franța. Tot de acolo vin constant, din 2002 încoace, și la Sibiu. De ce tocmai aici? Pentru că în Evul Mediu, Sibiul a fost, alături de Brașov și Bistrița, un renumit centru meșteșugăresc. În 2002, Biserica Evanghelică a pus aici la dispoziție o clădire, care să le fie casă și atelier tinerilor călători și să reînvie tradiția meșteșugarilor în oraș. Alături de Rügen, Neustadt și Leipzig, Sibiul a intrat astfel în rândul orașelor care oferă adăpost calfelor contemporane. Atât în Evul Mediu, cât și acum, calfele au făcut legătura dintre Sibiu și marile centre meșteșugărești europene.

Calfele călătoresc pentru a învăța meșteșurile de dulgheri, tâmplari, stucatori, zidari, finisori, pietrari, olari, zugravi, aurari, legători de cărţi, zeţari, constructori de instrumente de suflat, bijutieri, fierari, potcovari, lăcătuşi, tinichigii, brutari, pantofari şi croitori. Adică meseriile pe care în România – țară de licențiați și academicieni – nu le mai învață nimeni.

În special în Germania, calfele sunt încă foarte apreciate pentru că păstrează tehnicile tradiționale de lucru. Dincolo de o valoare culturală, calfele sunt o necesitate reală în restaurarea monumentelor, pentru că ei folosesc metodele și mijloacele cu care au fost construite edificiile vechi de secole.

Calfele pot alege să călătorească independent (majoritatea celor de astăzi) sau făcând parte dintr-o organizație recunoscută, majoritatea cu origini în Germania. Astăzi, la nivel mondial, tradiția merge mai departe datorită celor aproximativ 800 de calfe călătoare.

 

Citește și: Povestea calfelor din Sibiu

 

Printre primele calfe din Sibiu

Prietenul nostru din Șomartin, Abrecht Köllner, a fost printre primele calfe care au ajuns în 2002 în Sibiu. Pe atunci, el și mâna de tineri ce au descins în oraș erau o apariție insolită, coborâți din vremuri medievale direct în inima Sibiului. Au fost primul grup care a locuit în Casa Calfelor, cei care au început lucrul la restaurarea centrului vechi al Sibiului. Munca lor este continuată și astăzi de calfele care ajung la Sibiu, dar și în alte locuri din Transilvania, lucrând la restaurarea ca la carte a bisericilor fortificate.

Calfele călătoare sunt printre puținii care învață meserii vechi și știu să lucreze cu materiale și tehnici tradiționale. De cele mai multe ori însă, fiind nevoiți să se mute frecvent dintr-un loc în altul, devin un fel de jack of all trades, un fel de om bun la toate. Așa este și Albrecht, care de trei ani lucrează la restaurarea casei din Șomartin. Acoperișul, sobele, ușile, podelele sunt (re)făcute aproape complet. Și toate arată impecabil, de parcă așa s-au pomenit dintotdeauna aici.

Albrecht nu este singura calfă călătoare care a ales să se stabilească definitiv în România. La Richiș locuiește un tâmplar, fostă calfă călătoare care oferă cursuri de tâmplărie și zidărie pentru tinerii ucenici. În Marpod și în Sibiu s-au stabilit alte foste calfe ce au prins rădăcini aici.

În iunie, i-am întâlnit la Biertan și pe camarazii lor, calfele călătoare care refăceau scările spre intrarea în biserică. Pentru sutele de turiști care ajung aici, calfele sunt o atracție în plus, Transilvania fiind unul dintre puținele locuri din Europa unde mai pot fi văzuți la lucru. Iar pentru câteva foste calfe, Transilvania înseamnă astăzi acasă.

image_1w

 

23 de gânduri despre “Acasă la o calfă călătoare

    • Somartinul sau Gherdealul (si mai „linistit” in sensul ca majoritatea caselor de acolo sunt deocamdata nelocuite, un sat extrem de frumos asezat, despre care o sa mai scriu) pot fi doua alegeri bune. In amandoua satele astea am intalnit oameni care considera decizia de a se muta acolo cel mai inspirat lucru pe care l-au facut. Sunt cativa tineri care au incercat sa-si atraga si prieteni acolo sau oricum sa formeze o comunitate unita si prietenoasa. Natura este splendida in zona, in Gherdeal am vazut pe inserat caprioare chiar in mijlocul satului.

      Sa ne spuneti unde ati gasit locul pe care il cautati. Succes! 🙂

      Apreciază

  1. Daca ar lipsi din vocabularul romanesc contemporan expresii inepte si rudimentare precum ”foarte tare” in loc de ”foarte frumos” si ”a inceput trendul asta” in loc de ”a inceput aceasta tendinta” as putea spera intr-o redresare a tarii acesteia. Din pacate lipsa de cultura, lipsa lecturii mentin aceasta ”foarte tare” imbecilizare a maselor care va opri cu desavarsire revenirea populatiei la un nivel decent de cultura. Articolul este minunat, dar mai degraba intamplarea este minunata. Este un prilej ca cei de la sud de Carpati sa inteleaga de ce strainii prefera Transilvania si de ce pe restul tarii il percep ca Rromania, scris cu doi ”r”.

    Apreciază

    • …si pe mine mă degustă expresii ca;”toată lumea ştie”,”toată lumea vrea” şi aşa mai departe…în loc de a zice „o parte ştiu..,o parte vor…sunt destui care nu ştiu şi care nu vor,de ce se generalizează?.Expresia de „ţăran”atribuită şi asemuită cu ceva de factură mai puţin onorabilă,aceasta folosită de „cei mai mojici indivizi care se cred culţi”şi care nu recunosc faptul că,la originea tuturora se află ţăranul,chiar stră,stră bunicii noştrii şi nu orăşeanul „domnul de astazi”.
      Alte expresii folosite ca, goolchiper,în loc de portar,ca punctul cu var,în loc de punctul de la 16 m….ca aout,în loc de ieşire în afară a mingii,de buturi în loc de stâlpii porţii..iată snobismul, cosmopolitii noştrii care nu folosesc limba romană şi „care la Paris invaţă, la gât cravata cum se leaga nodul”, vorba poetului…

      Apreciază

    • E adevărat că folosim astăzi în mod uzual un fond de cuvinte rudimentar, uniform și banal, că stâlcim limba română în toate mediile. Însă împrumutul este o formă de îmbogățire a limbii, un mod prin care ea evoluează, indiferent că noi vedem evoluția în direcția bună sau nu. Nu numai în limba română avem „problema” asta, în Germania se folosește „sorry” tot mai mult, aproape la fel de mult ca și bătrânul, pedantul „Entschuldigung”. Un exemplu, doar. Indiferent de norme, reticențe, dicționare, limba este făcută de vorbitori și tot ei, nu Academia, dau în final norma. Este în firea lucrurilor să fie așa, fie că ne place sau nu.

      Apreciază

    • Domnule Nicolae,
      o limbă se dezvoltă și este influențată tot timpul din stânga și din dreapta. E un lucru onorabil să încercăm să omitem aceste traduceri din alte limbi. Dar dacă stră – stră – moșii ar fi reușit acest lucru, mă întreb ce vocabular am avea. Și lucrul acesta se poate aplica la orice limbă. Deci fii mai blând, cu judecata pe tema asta.

      Apreciat de 1 persoană

  2. Cinci, 7Buerger – Si eu folosesc uneori „foarte tare”, ba chiar folosesc „cool” in loc de grozav, staşnic sau minunat! Si uneori folosesc „trendul”… Stiu, sunt un distrugator al limbii romane ca nu folosesc mai multe slavisme arhaice sau bonjurisme de sec 19. Si imi plce sa cred ca nu-s un idiot. Recunosc ca sunt influentat si de fata mea de 11 ani si de colegii ei care TOTI vorbesc cu „tare”. Acest limbaj, ff sarac, a fost promovat de mai bine de 10 ani de dublajele tuturor canalelor de desene animate si filme pt copii, care toate, invariabil folosesc serviciile actorilorsi traducatorilor de la Zone Studio, Oradea… Deci din ARDEAL!!!!

    Apreciază

  3. Stimată doamnă Mihaela Kloos-Ilea,

    Bine spus, bine argumentat și bine scris! Articolul este încă unul din seria (celor scrise de dumneavoastră și publicate pe acest blog) ce indică clar tendința de renaștere a satului săsesc, a satului transilvan, și deci, în ansamblu și implicit, a satului românesc.

    Renaștere care se înfaptuiește sub ochii nostri, în timp real, bine și foarte bine, de către oameni moderni, foarte bine educați nu numai în meserii tradiționale și care știu, în același timp, să-și facă o viață nouă, durabilă în locul pe care îl sfințesc. Acești făcători sunt aceiași oameni care propagă binele prin simplul exemplu personal, de valoare autentică.

    Apreciază

  4. Foarte frumos scris articolul, m-a lasat cu o senzatie pozitiva 🙂 Traind in Germania (in cazul meu Dresda) te simti parca mai putin strain decat in alte tari vest-europene, dat fiind ca deseori iti aduce cumva aminte de Ardealul nostru. Sper ca romanii, nemtii, ungurii (si poate si alte natii ce vor vrea si ele sa vina in Transilvania) sa lucreze impreuna ca sa faca acele locuri sa fie iarasi frumoase si dpdv arhitectural, nu doar al naturii! Mi se incalzeste sufletul numai cand ma gandesc la orasele frumoase din Ardeal, construite dupa formula nemteasca dar care au in plus si suflet romanesc 🙂

    Apreciat de 1 persoană

    • Vă mulțumesc! Din fericire, am întâlnit în ultima vreme mulți oameni care apreciază specificul acestor locuri și se străduiesc să îl conserve. Bineînțeles, sunt deocamdată mai degrabă cazuri izolate, având în vedere că tot ceea ce fac este pe cont propriu, sunt inițiative private, dar e ceva, dacă e să privim partea plină a paharului.
      Mulțumesc pentru că urmăriți poveștile săsești!

      Apreciază

  5. Pingback: Calfa călătoare care reînvie la Richiș meșteșuguri uitate | Povești săsești

    • Doamna Haitchi, dacă ar fi german, probabil nu ar scrie în româneşte. Şi nu, îndrăznesc să vă contrazic, ungur sau neamţ nu sunt deloc jigniri. Sunt pur şi simplu cuvinte care desemnează persoane dintr-o populaţie. Eu, oricum, nici vorbă să le folosesc cu un sens peiorativ (pe care, repet, nu consider că îl au), dar asta este o conotaţie pe care o atribuiţi subiectiv, probabil. Sau cine spune că aceste cuvinte sunt jigniri? Să fim serioşi, în discuţia de faţă, german şi maghiar nu ar suna apreciativ, sunt doar sinonime. Prietenii unguri spun despre ei că sunt unguri, fără probleme. A spune maghiar şi german nu e o dovadă de respect, ci cel mult de un politically correctness artificial şi forţat, la care facem apel tot mai frecvent, nejustificat, din păcate.
      Văd că urmăriţi blogul doar de acum, aşa că vă invit, dacă aveţi răgazul, să citiţi mai multe articole înainte de a mă acuza de ceva.

      Apreciază

      • Nu cunoaşteţi etimologia acestor cuvinte. Îmi pare rău. Am făcut această observaţie doar din dorinţa de-a vă face atentă. Documentaţi-vă şi veţi vedea. Şi nu vă urmăresc doar de acum blogul. Am distribuit anul trecut câteva articole de-aici, articole care mi-au plăcut. Numai bine.

        Apreciază

        • Vă mulțumesc! Rămân, totuși, la părerea că ungur și neamț nu sunt cuvinte jignitoare și le voi folosi în continuare ca și până acum, fără intenția de a leza pe cineva.
          Nu știu câți unguri spun despre ei înșiși că sunt maghiari, respingând cuvântul ungur ca pe o ofensă. Cei pe care îi cunosc eu sigur nu. Dar o să insist mai mult pe cuvântul neamț, că suntem pe-aproape.

          Etimologia nu este dovadă suficientă pentru a desemna calitatea apreciativă sau peiorativă a unui cuvânt. Nici dacă normele (Academiei) ar decreta subit că sunt cuvinte peiorative, așa cum susțineți – avem doar precedente -, limba este un organism viu, reglat de vorbitori, după ne învăța chiar prof. Neamțu(!) de la Cluj. Norma este în mod firesc stabilită de vorbitori, de unde ajunge la Academie și nu invers. Când se întâmplă altfel, ajungem la ușoare ipocrizii și exagerări inutile de genul politically correctness de care aminteam. Dar nici măcar despre asta nu este vorba aici.

          Cuvintele neamț-nemțește au conotații clar apreciative, dacă le urmărim în evoluție, nu etimologic (de la sl. cel care tace – e, oare, chiar peiorativ să taci?).Neamț a fost sinonim cu ,,apusean” pur și simplu, ca la Petre Ispirescu sau aläi scriitori (Rebreanu, Slavici) sau chiar cu oraseneste-domneste. Ispirescu zicea „românul, când vede pe câte cineva din neamurile apusene ii zice neamț” – o fi aici peiorativ?
          Pot sa va aduc multe citate din opere literare in care se vede clar intelesul (deloc peiorativ) al cuvântului neamț. Doar în unele cântece populare și zicători mai de secol XX apare cuvântul cu sens peiorativ, dar asta nu ca opus la german și fără legătură cu etimologia, ci ca urmare a unor împrejurări istorice și schimbări ideologice, ca să le spun așa.

          Vă mulțumesc dacă urmăriți blogul și ați găsit chiar articole care să vă placă. Tocmai v-ați abonat la postări, sper să fi meritat.

          Apreciază

          • Ungur , neamţ, jâdov. Echivalentul pentru român nu-l spun. Vă las pe dvs. să-l ghiciţi. Că la şcoală asta a fost ultima preocupare a sistemului, e una, dar faptul că vă încăpăţânaţi să folosiţi aceiaşi termeni, spune deja foarte mult. Sper ca pe viitor să vă reconsideraţi atitudinea şi implicit cunoştinţele. Încă o dată, numai bine.

            Apreciază

            • Doamna Haitchi, din fericire nu trăit sub sistemul care a îmbogățit cuvintele ungur și neamț cu eventuale conotații peiorative. Pot să am o perspectivă obiectivă și de ansamblu, detașată de mentalitățile vremii și neinfluențată, prin urmare, de ele.
              Eu așa folosesc aceste două cuvinte, vă repet.
              Am terminat Literele la Cluj, întâmplător m-a interesat subiectul stereotipurilor și al percepției celuilalt în imagologia românească, de aceea pot chiar să vă trimit la lucrarea lui Klaus Heitmann, la un Oișteanu, Boia sau Levinas, ca să lărgim sfera și să ne scuturăm de blestemății comuniste.
              Și eu vă doresc toate cele bune!

              Apreciază

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s