Spre Paradais. O săsoaică în America

Prin tunel, zăpada aspră îi scârțâia sub tălpile de lemn. Tata îi șlefuise schiuri. În ultima săptămână, zăpada a ajuns până la streașină, iar oamenii au croit cu lopețile drumul de-i ziceau tunel. Așa puteau umbla de la unii la alții și copiii la școală. Era pustiu, încă întuneric și o liniște de-i țiuiau urechile. Din pădure se auzea din când un când câte-un lemn trosnind prelung. Umbra prelingându-se pe pereții albăstrui îi mergea înainte și-i ținea de urât. La răsărit, cerul era deja luminat. Așa începea fiecare zi a ei, pe drumul spre școală. În Gergeschdorf, iernile erau întotdeauna lungi și grele.

Nu era câinele lui Mischi

Imediat trecea din nou prin locul acela. Mergea cu pași tremurați, obrajii o înțepau și urechile-i ardeau sub căciulă. Îl vădea de fiecare dată. Apărea de undeva de după cotitura drumului, se apropia molcom, cu pași egali. Ochii oblici, sticloși, o ținteau fix. La început a clipit des, mijindu-și ochii în beznă, încercând să vadă de n-o fi scăpat iar câinele lui Mischi. Credea că i se pare, deși știa de la alți copii și de la tata că trebuie să nu arate că i-i frică. Era la un metru în fața ei, dintr-un salt ar fi înghițit-o ca pe bunicuța din poveste. Aburii din gura lui i se topeau pe haine. Dacă ar fi întins mâna, putea să îl atingă. Și-a ascuns fața în gulerul aspru care-i zgâria obrajii. Strângea din ochi cât putea de tare. Ca un ultim gând de spaimă, se gândi la frații ei. Johann și Kathi erau acasă, se băteau iar care să adune ouăle din cuibar. Dacă mai stătea și ea, l-ar fi dovedit, cu ea Johann nu îndrăznea să se pună.  O dureau urechile, cu ochii lipiți de ger, ameți și mai să se clatine. Deschise ochii. Lupul nu mai era. Din spate, pașii lui egali se auzeau depărtându-se, triști și nepăsători, în același ritm cum venise.

 Nici nu mai știe cum a înghițit aerul până la școală. A ajuns gâfâind și roșie ca focul. Seara, la masă, le-a povestit părinților ce pățise.“Păi vezi tu copilă, dacă ești așa sfrijită, nici lupul nu avea ce apuca din tine. Mai ai multă mămăligă de mâncat până să te-nhațe lupu. Hai, gată de-acolo!” îi spuse tatăl privind-o scurt, cu îngăduință. Maria termină de mâncat, deși nu prea avea poftă. Laptele se răcise, mămăliga era tare. 

Tata pleacă în America

Tot așa se uscă mâncarea-n blid și în seara aceea, când tatăl îi adună pe toți și le spuse vestea: găsise și el de lucru tocmai departe, peste ocean, în America. În ultima vreme, acolo plecau toți. Ce o fi America, ce-i ăla ocean? Săptămâna viitoare tatăl se va îmbarca pe vapor și vor merge toți să-l petreacă în port.  Trebuie că o fi departe, pe la ei sunt numai dealuri și pârăul ce trece jos, în valea de lângă Biserică. Cică pe lumea asta, ar fi apă mai mult decât este pământ. Cum stau la Ungurei viile aliniate pe dealuri, așa ar fi în alte părți vapoarele parcate pe apă, ca într-o gară. Acolo e marea și după aceea oceanul, o mare și mai mare. America e cealaltă lume, unde-i numai bine, peste lumea de apă.  Tata zicea că nu poți să mergi mai departe de America, fără să cazi de pe hartă… Ungureiul era în centrul hărții.

Gergelyfaja or Gergersdorf

Tata aluneca lin, într-o ceață deasă care îl înghițea pe nesimțite, cu tot cu acel monstru de fier.  În urlet de motoare și valuri înspumate, puzderie de oameni implorau felurite nume și își făceau de zor cu mânile. Numai Johann, înțepenise înciudat în ghetele sale scorojite și nu schița niciun gest. Kathi dădea din mânuță în brațele mamei. Unul câte unul, toți acei oameni agitați din jur amuțeau deznădăjduiți, cu privirea pierdută în zare. Doar Maria făcea continuu cu mâna, chiar după ce vaporul dispăruse de mult pe marea cea mare.

Mariei nu-i era clar unde pleacă tatăl, nici nu avea să știe pentru cât de mult timp…

Înapoi la Ungurei, zilele veneau la fel, chemate de cântatul cocoșului. Maria grijea de animale, de Kathi cea mică până mama vedea de casă. Johann mulgea vacile, curăța caii, căra cu căruța pe la oameni și ajuta la lucru prin sat, să facă un ban. Cu primăvara venise și prima scrisoare de la tata. Își căuta încă de lucru și nu știa când vine acasă.

Începutul aventurii, Insula Ellis, New York

Într-o bună zi veni mătușa să-i anunțe că pleacă și ea în America, la New York. Cineva de-acolo îi găsese de lucru și era rost să facă mulți bani. Nu mai stă pe gânduri, unde se porniseră atâția, trebuia să încerce și ea. Maria o rugă pe mama să o lase să plece cu mătușa. Avea 15 ani, dar era mare și voinică, știa să facă de toate și să se descurce singură. Poate găsește și ea acolo ceva de făcut. Kathi trebuia purtată la școală, tatăl încă nu trimise niciun ban. Johann va griji de curte și doar nici ea nu va sta mult. Îl va găsi pe tata și va veni cu el înapoi. După multe stăruințe, nefiind rost să-i scoată gândul ăsta din cap, mama îngădui. I-au scris tatălui că ajung în America și i-au dat întâlnire în portul de pe Insula Ellis, la primirea imigranților.

De sus, de pe puntea vaporului, Maria se gândea că așa i-a văzut și tata pe ei, făcându-se mici ca niște furnici. Mama, Kathi și Johann s-au făcut din chipuri, dungi și puncte, umbre, apoi doar nume, parcă fără chip.

Nici acum nu-i era clar Mariei unde pleacă, nici nu avea să știe că va fi pentru totdeauna…

Photo-37-SS-MoltkeAndBlucher-500

Nava SS Molke, pe care a ajuns Maria Federicka Fising în America

Trecuseră două săptămâni de când înaintau tânguit tot pe lumea de apă, când zăriră în sfârșit lumea cea de pământ, cum era și Ungureiul ei. De departe e drept că nu prea semnănau, aici nu erau dealuri și vii. Mătușa îi spunea că America e raiul, toată lumea visa acum să ajungă în „Paradais”, cum ziceau americanii. Mna, asta-i bună, și la noi în grădină e plin de paradaisuri. E drept că și ei se băteau care să apuce mai multe paradaisuri, așa goale, de pe vreg.

Când vaporul tuna greoi și tremura din burduhanul ruginit, un alt gigant aluneca pe lângă el, aproape să se atingă. Păreau doi monștri înfricoșători, cum îi povestea mătușa că ar înota în oceanul învolburat. Oamenii erau pe punți și își făceau cu mâna, bucuroși că unii pleacă de unde veniseră ceilalți, iar alții vin să le umple locul. Pe insulă – încâlceală de oameni și limbi din care nu înțelegea nimic. Mătușa o trăgea repede de mână și îi spuse să se țină de ea, că aici nu s-ar mai găsi în veci. Dar pe tata cum să-l găsească atunci?

Pe tata nici nu l-au mai întâlnit niciodată.

La biroul de imigrări, Maria a trebuit să mintă că are 18 ani, deși de-abia împlinise 15. Altfel nu ar fi avut voie să intre în America neînsoțită de părinți. Tot acolo, mătușa nu se lăsa până nu află că cineva cu numele lor, un Fising, se îmbarcase pe vaporul ce tocmai plecase. Dar nu, nu se putea să fie el…

Mătușa a fost așteptată de un agent îmbrăcat elegant, ce pufăia calm o pipă. Vorbiră scurt și neînțeles, o priviră scurt pe Maria, mătușa îl ruga, el dădeau scurt din cap, apoi parcă se deciseră. El se depărtă câțiva metri. Mătușa o privi direct în ochi, și-i spuse: „Eu mă duc cu el, are să-mi dea de lucru în casa unui om bogat. Nu te putem lua cu noi, dar mă întorc după tine, să știi! Aici, la biroul de imigrări, poți să dormi. Am ajuns până aici, de-acum are să fie bine! Nu-ți fie frică, oameni sunt și-aci! Și vin după tine înapoi. Este aici de lucru cât vrei. Îți găsesc eu ceva. Vin înapoi, să știi!”

Maria Fredericka Fising (Kay Wertmans Grandmother)

1905, biletul de călătorie al Mariei Fredericka Fising pe nava Moltke, de la Hamburg, cu destinația Insula Ellis

Timp de cinci zile lungi, cele mai lungi din viața ei. Trebuie că în America zilele erau mai lungi ca oamenii să lucreze mai mult. Maria se plimba pierdută, în jurul clădirii îngălbenite. În fiecare zi mergea tot mai departe, până unde aproape că nu mai vedea acoperișul coșcovit al biroului, apoi se întorcea. Mâncare mai avea, din ce îi cumpărase acel domn mare de o luaseră pe mătușa. Cinci zile cât a stat în port, Maria nu a schimbat o vorbă cu nimeni, doar asculta vorbe ne-nțelese din strania lume nouă. Dacă mătușa nu se mai întoarce?

Când îi era mai frică, închidea ochii și se vedea acasă. Johann iar a găsit rost să facă nazuri ca să înfulece mai mult. Mânca prima dată tot covăsâtul și mai cerea o țâră, chipurile că mama nu i-ar fi pus destul. Apoi mânca mămăliga și trebuia să mai primească, că doar cum să mănânce covăsât gol? Și de-aici se stârnea tot tărăboiul. Fetele protestau, Johann le făcea pârâcioase, mama-i îmbuna cu glasul ei molcom, până tatăl dădea cu pumnu-n masă de le tresăreau blidele de pleu. Gura, doară aveți ce mânca. io pentru ce mă zdrobesc? Ăsta-i ficior, az mâne mere la coasă!  Sfada se potolea, Johann plescăia mustăcind, iar fetele adresau mutre și strâmbăciuni înciudate, pe când părinții nu băgau de seamă. Du, prostule!

Deschise ochii. Mătușa era lângă ea. Când o văzu, ochii mătușii se umpluseră de lacrimi. Și Maria a plâns, mai mult pentru că în sfârșit avea cu cine schimba o vorbă, pe săsește, cum știa ea. S-ar fi bucurat și să-l vadă pe Johann.

Good day! Maria întâlnește mașina electrică de gătit

Mătușa o duse la familia unde lucra, unde Maria trebuia să grijească copiii. Băieții erau mai mari decât ea și nu vorbeau săsește. Se înțelegeau din semne, vorbeau până îi dureau mâinile, se strâmbau, căscau ochii mari unii la alții, se-nholbau ca găinile în curtea din Ungurei,  apoi dădeau resemnați din umeri și în cea mai mare parte a timpului Maria îi lăsa în lumea lor, iar ea visa în a ei. Casa ei se construia în amintire. Povestea în gând celor de acasă tot ce nu avea cum și cui spune aici. Era atât de singură, dar totuși avea unde să stea, ce să mănânce, o avea pe mătușa. Era destul. Curând mătușa va câștiga cât să se întoarcă amândouă acasă. După puțin timp, băieții familiei au plecat la internat, într-un alt oraș, departe. Tocmai când învățase să trebăluiască la mașina electrică de gătit, mormăind în săsește pe lângă mătușa, Maria era în plus în casă.  

Mătușa a trimis-o la niște cunoștințe din New Castle, Pennsylvania. Îi găsiseră fetei de lucru într-o casă unde erau cazați mineri și muncitorii din oțelării. Trebuia să gătească, să spele, să facă curat. Lui Johann, fratele ei, i-a umplut capul de bobârnace, dar aici… ce sa facă ea singură, într-o casă mare, plină de bărbați murdari și obosiți, cu care nu se poate înțelege? Dar Maria și-a văzut de treabă, lucra zi lumină și nu schimba un cuvânt cu nimeni. Munca era pentru Maria un exercițiu de dor. Simțea că truda o apropie de casă și gândul acesta îi dădea putere. Unul dintre muncitori i-a spus într-o seară că el era Mike, că fata lui ar avea vârsta ei și că ar vrea să o învețe engleză. De atunci, pe veranda din fața casei, când toată lumea-și termina treaba, Maria lua engleza la buchisit. Încet, fata a prins încredere și a început să rupă câte un “Good day! How are you? My name is Mary”.

photo

Numărul 17 de pe listă este Maria Fredericka Fising, în registrele Oficiului pentru Imigranți, SUA

În lumea bună. Titanicul îi strică socotelile

Într-o bună zi, un bărbat apăru în ușa casei, întrebând de fată. Era tocmai vărul ei din Ungurei care ajunse și el în America. Maria l-a primit în culmea fericirii, bucuroasă să afle vești de acasă. Mama și tata încercau să strângă bani să o aducă acasă, dar tatăl nu câștigase mare lucru. Mureau de necaz că fata le plecase singură, în lume străină. Maria însă suspina, dar nu mai era atât de tristă. Începea să  se descurce, ba parcă îi plăcea noua ei viață și se gândea să rămână aici.

Încă o vreme…

Vărul ei era în drum spre Youngstown Ohio unde avea de lucru în oțelărie. El insista să-l însoțească, auzise că acolo ar fi mult de lucru și că ar găsi un-doi ceva la una dintre familiile bogate. Așa că Mary lăsă pensiunea cu muncitori murdari și plecă în lumea bună.

În 1910, ajunsă în Youngstown, își găsi de lucru la familia Wick, niște milionari cunoscuți de toată lumea bună. „Masion-ul” lor părea un palat din povești, totul strălucea, mai ales bijuteriile elegantei doamne Mollie Wick. Pe pajiștea din spatele vilei, petrecerile se țineau lanț, cu invitați din rândul celor mai cunoscuți industriași și bancheri. Într-o bună zi, soții Wicks au plecat în călătorie grozavă pe lumea de apă, pe un vapor mare, cum ziceau că nu se mai văzuse vreodată. Dar din călătorie a venit numai Mrs Mollie. Mr Wick o strânse în brațe, îi spuse că o iubește și că totul va fi bine și o împinse cu forța pe o barcă de salvare. L-a auzit strigând că se vor vedea acasă. Mr Wick a murit pe Titanic, iar Mrs Mollie care s-a întors era ursuză și absentă, vorbea singură și își petrecea zile întregi jelind în camera sa încuiată. Nu mai semăna deloc cu cea care plecase. Într-o zi îi spuse rece Mariei că nu mai are nevoie de serviciile ei și o trimise la niște prieteni, cu o scrisoare de recomandare generoasă.

Love, love, love…

Așa a ajuns Maria la casa Strauss, o altă familie bogată și cunoscută din Youngstown. Cât era menajeră și dădacă aici, vărul ei i-a făcut cunoștință cu un prieten de-al lui, Frederich-Freddy, tot sas din Transilvania, venit și el la lucru. S-au plăcut și s-au căsătorit. Era un om calm și muncitor. Și mai ales, era un om din lumea ei. S-au cununat în Biserica Luterană din Niles, unde el lucra ca tâmplar și zidar. Cu toate greutățile, în 1924, bărbatul a început să înalțe o casă. Le-a construit o casă frumoasă, în stil colonial olandez, la care a lucrat zi lumină și noaptea, când și cum putea, singur, cărămidă cu cărămidă, lemn cu lemn. În 1928 s-au mutat în casa nouă, iar fetele au crescut în casa lor cu acoperiș arcuit, ca din povești, de pe deal.

Maria și Friedrich au avut trei fete: pe Carolyn, Frieda și Katherine. Când a venit Marea Criză, și familia lor a fost lovită din greu, deși “bursa“, acel diavol care-i nenorocise pe toți nu avea nimic de-a face cu ei. Erau oameni simpli, toată averea lor era casa, dar necazul era că nimeni nu mai avea bani să-i plătească, unele familii de vază sărăciseră peste noapte, iar muncitorii de rând, ca și ei, se luptau zilnic să o scoată la capăt. Frederich lucra orice găsea, numai să-și poată hrăni copiii.

Dar, ca de fiecare dată, cumva au trecut și peste asta. Ei erau dedați cu greul și sperau că vor răzbi. Muncă, speranță, muncă. În lumea altfel aranjată după criză, familia din vila frumoasă de pe deal era invidiată, lumea vorbea, îi credea înstăriți. Erau cetățeni americani în Paradais, visul pe care-l urmaseră venind aici se împlinise. Și totuși, lumea nu știa povestea, o știam doar eu…

Maria Fredericka Fising (Kay Wertman) 4

Maria Federicka Fising

Între visul american și amintirile copilăriei în Siebenbürgen

Soarta Mariei a fost să se mute dintr-un loc în altul, purtând mereu în suflet locul copilăriei, acel misterios Siebenbürgen pe care, atunci când îmi povestea, mi-l desenam în închipuire. Îi savuram poveștile cu aceeași poftă cu care-i mâncam prăjiturile. Când închidea ochii, Maria vedea întotdeauna lupul, cu ochii lui sticloși, dealurile scăldate de soare, viile nesfârșite ale Ungureiului, dar nu mai știa bine cum arătau frații ei. Oameni în toată firea…. Oare i-ar mai cunoaște?  

Maria a trăit 86 de ani, cu gândul la frații ei din Ungurei și la locurile de acasă. Tatăl Mariei a murit în Primul Război Mondial.  

Maria Fredericka Fising și Frederich Michael Andree au fost bunicii mei.  După ce mama a murit, când eu aveam doar 9 ani, ei m-au crescut ca pe copilul lor. Au fost singurii părinți pe care eu i-am avut vreodată…

eu, Kay Wertman.

Fising family (Kay Wertman)

Membri ai familiei Fising rămași în Ungurei/Gergeschdorf/Gergelyfája,

Ca în filmele bune, această poveste este insiprată din una reală. Mi-am imaginat-o și am scris-o pentru Kay și Tom, pornind de la câteva date de familie și de la aceste poze din arhiva lor. Orice asemănare cu oameni adevărați nu este așadar deloc întâmplătoare. În ea se rostesc amintirile și visul mai multor generații, pe un drum ce nu s-a terminat încă. Nu cred că se va termina vreodată…

Thank you very much Kay and Tom for such a wonderful story! I am happy and honoured to share it here. I hope we have the chance to meet someday, in the land of our parents and grandparents. All my love and best wishes! 🙂

3 gânduri despre “Spre Paradais. O săsoaică în America

  1. I love my Grandmothers story and am so proud of my heritage. I wish I had learned more from her about her homeland and family. I have a hunger to know more about her family and their home. Thank you for printing her story. Kay Wertman

    Apreciază

    • Dear Kay, I thank you for sharing it! It’s such a wonderful story and I tried my best to render it as deserves. I wish you could understand it, as it is written here. Maybe we’ll meet someday! 🙂

      Apreciază

  2. Pingback: În căutarea fericirii. Visul american al sașilor din Transilvania | Povești săsești

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s