De cum înfloresc pomii, în grădinile sașilor răsare și răbarbărul – o plantă parfumată, tonică și mai puțin cunoscută în afara Transilvaniei.

Răbarbărul (germ. Rhabarber, reg. rubarbura, revent, răbarbă, rabarbură, lat. Rheum rhabarbarum) este o plantă ierboasă, perenă, legumicolă, atestată încă din anul 2700 î.Hr, originară probabil din zona Tibet-China. A fost folosită inițial în scop terapeutic datorită efectului laxativ și antibacterian.

La noi a apărut acum sute de ani, probabil odată cu sașii. Astăzi este folosită în continuare în bucătăria din Transilvania, atât pentru deserturi, dulceață sau compot, dar și în ciorbe, garnituri pentru friptură și sosuri.

Nelipsit din grădina sașilor, răbarbărul crește sub formă de tufă bogată și înaltă de aprox. 1m, cu frunze mari și tulpini groase. La sfârșit de primăvară-început de vară, răbarbărul este în cea mai bună formă pentru a fi savurat. Mai târziu tulpina devine fibroasă, ațoasă. În scop alimentar, se folosește doar tulpina, frunzele fiind toxice din cauza conținutului ridicat de acid oxalic. Dar frunzele sunt bune în joacă pe post de umbrelă sau ascunzătoare. 🙂

Răbarbărul are un gust tonic, acrișor, asemănător cu cel al agrișelor. Mie îmi place combinația de gusturi dulce-acrișor, așa că întotdeauna prefer compotul sau prăjitura cu rărbarbăr foarte puțin îndulcite. În zilele toride de vară, desertul, limonada sau compotul de răbarbăr sunt un răsfăț răcoritor. Prăjitura sau limonada cu răbarbăr sunt delicioase și în combinație cu căpșune.

Planta este bogată în vitamina C, minerale și proteine și săracă în calorii (aprox 16kcal/100 gr tulpină). Deci numai bună pentru detoxifiere și o siluetă de invidiat, la începutul zilelor toride.

Îmi amintesc ce senzație făcea în cămin, printre colegele din alte părți ale țării, prăjitura cu răbarbăr a mamei. E amuzant întotdeauna să întreb pe cineva dacă știe ce este răbarbărul, ca să aflu dacă în zona de unde vine au locuit sași. Funcționează de fiecare dată!