Legenda spune că, la începuturi, când oamenii și-au croit drum prin aceste părți și au întemeiat Gherdealul (Gürteln), toată suflarea a pus umărul la ridicarea bisericii din inima satului. Ba chiar și femeile, urcând scări lungi până la cer, au cărat țiglele pentru acoperișul bisericii prinse de o parte și de alta, în cosițele lor împletite. Ce imagine extraordinară! De câte ori mă uit la turnul alb al bisericii din Gherdeal, văd scena asta povestită de un prieten, același care m-a chemat să luăm la pas dealurile din jur și să-mi arate pustietatea în care visează să-și crească copiii. Raiul lui. Chiar dacă toată presa titrează că Gherdealul este satul-fantomă, locuit doar de o mână de suflete și multe ruine, satul s-ar putea să fie un nou Phoenix. Timid, aproape pe nevăzute, sub moloz și bălării, încolțește o nouă viață.

Am păstrat fotografiile de mai jos din septembrie 2014, cu gândul de a scrie despre Gherdeal, satul-pustiu, dar așezat în mijlocul unui peisaj nemaipomenit. Zidurile dărăpănate ale Gherdealului au atras însă multă atenție mediatică în ultimii ani, încât orice aș încerca să mai adaug ar oscila între o patetică odă închinată singurătății și o dureroasă zgândărire a rănii.

Chiar dacă practic e aproape în inima țării, Gherdealul pare undeva la marginea lumii și a timpului. Pe turnul fantomatic al bisericii, se cunoaște numai urma cadranului de ceas. Sufletele plăpânde din sat, atâtea câte mai sunt, s-au sustras timpului. Zilele lor curg egale una cu alta, ceasurile și minutele nu-și mai au rostul. E destul că se orientează după soare. Și totuși, chiar dacă numai în ultimul an, de când am fost noi, cele vreo zece suflete ale Gherdealului aproape s-au înjumătățit, nu cred că pentru sat, ca pentru multe alte așezări cu care-și împarte destinul, ar fi aici sfârșitul.

În România, se mistuie nevăzute destule localități abandonate. Depopularea a însemnat doar că oamenii și-au căutat bunăstarea la oraș sau în străinătate, în locuri măcar iluzoriu mai primitoare și mai prospere. Îmi vine în minte acum satul Lindenfeld din Banatul montan, despre care am mai scris aici. În ultimii ani însă, cariile care au mușcat adânc în ziduri se umplu parcă încet-încet cu alte visuri și nostalgii, ale celor care se retrag din lume, căutând rădăcini ascunse și cântece de greieri. Pentru unii e downshifting, pentru alții e întoarcerea acasă sau doar refugiul de vacanță într-un loc mirific.

Urcând pe dealurile domoale din jur, Gherdealul tomnatic, îmbrăcat în nuanțe de șofran, pare adormit, tocit de vremuri și nevoi ca și sufletul celor puțini care-l mai locuiesc. Arămiul cărămizilor ajunse la vedere se asortează acum cu arămiul frunzelor care le îmbracă. E toamna vieții aici, în cer plumburiu și pe pământ ofilit.

Așa arată satul acum, brumat între două vieți, cea de odinioară și cea care va veni. Urmele celei trecute se întrezăresc sub ghirlande de iederă sângerie, sub bălării care au luat înapoi ceea ce omul a abandonat. În centru, silueta bisericii ridicată la 1859, în locul celei medievale. Jos, lângă zidurile de piatră ale bisericii, palida clădire fără geamuri a vechii școli, opera arhitectului Frtiz Balthes, pe ulițele din în jur se înșiră garduri și fațade râzând în lumina apusului ca o gură știrbă. Chiar dacă nu se zărește țipenie de om, câteva semne răzlețe îți spun că nu ești chiar singur prin părțile astea și că viața firavă se căznește să urmeze ritmuri firești: aici câinele dormitând în iarbă, dincolo, în poarta unei case dărăpănate, se zărește o betonieră, la ultima casă, pe o pătură întinsă la poartă, boabe de fasole pistruiată se usucă la soare.

Despre cum era odată, pe vremea sașilor, povestesc cei câțiva oameni în vârstă din sat. Despre viața ce va să vie vorbesc cele câteva case cârpite după puteri sau în construcție acum, geamurile de termopan, pensiunea nouă de sus și curioșii care bat zilnic, pe timp de vară, fotografiind ulițele prăfuite ale satului. De la niște prieteni dragi stabiliți în zonă, primesc mereu vești despre cum ruinele se prefac iar în case primitoare, în cămine pentru oameni tineri.

Acum câțiva ani, una dintre bătrânele satului a izbucnit în plâns când a auzit copii colindând. Pierduse de mult șirul anilor, sau poate erau secole, de când își auzea doar târșâitul pașilor și tânguiala singurătății. Nu mai spera că urechile ei se vor mai bucura vreodată de un glas de copil. Deocamdată doar vremelnic, în vacanțe, pe străzile Gherdealului se aud iar răsete de copii. Și totuși, ce promisiune mai bună?

Citește și: Gherdeal, satul pustiu

Îți recomand Natura rustica, blogul unui gherdelean 🙂