Joi am vorbit cu Herr Theil. Scurt, dar amabil, ușor ceremonios, cu obișnuitul său ton glumeț. I-am trimis un link cu imagini din Sebeșul de altădată, continuând un mai vechi schimb de poze și idei despre orașul nostru. Mi-a răspuns plonjând în mijlocul unor scene de demult, divagând în detalii pe care puțini și le mai aduc aminte, dacă le-or fi știut vreodată. Undeva departe, dincolo de ecranul laptopului, se întindea Sebeșul său natal, într-o împletire de griuri și sepia căreia amintirile sale îi dădeau culoare.

Cu Herr Theil vorbeam emotiv, dar și luând în răspăr ușor distant un orășel ce ni se înfățișa total diferit, în funcție de vremuri și de dioptriile fiecăruia. Eu vin dintr-un Sebeș variabil și efemer, Herr Theil dintr-un Mühlbach ieșit în afara timpului. Același loc, situat la ani lumină distanță. Din tărâmul lui Herr Theil mă străduiam întotdeauna să pescuiesc câte un nume care-mi suna vag cunoscut, câte un cârlig răzleț de care să agăț prezentul, de altfel singurele probe că totuși vorbim despre același loc.

Horst Theil era omul celuilalt Sebeș, pe care ni-l prezenta și nouă, celor mai tineri sau mai amnezici. Prin blogul pe care-l scria din Germania, Horst Theil a înviat multe personaje ale Sebeșului vechi, ademenindu-ne pe ulițele tinereții sale sau a celor de dinaintea lui. De ce? Ca să nu uităm, pentru că uitarea șterge și identitatea noastră, și reperele de acum. Ca să știm ce era mai bine decât acum, dar și ca să nu idealizăm naivi viața de altădată. Ca să învățăm. Poate și ca să evadeze nostalgic într-o lume unde nu cunoștea sentimentul alienării. Horst Theil era foarte activ pe Facebook, unde a creat grupuri în care regăsea o parte din comunitatea de altădată, adunată acum în jurul poveștilor sale și al interesului pentru același loc de suflet. Deloc întâplător, în poza sa de la profil, purta o insignă pe care scria History.

Luni am aflat că Horst Theil nu mai este printre noi.

Un anunț ca un fulger, întotdeauna sec, patetic și nemilos.

Ne-a dăruit poveștile din Sebeșul vechi, iar pe cele pe care nu a mai apucat să ni le scrie, așteptă de-acum să ni le spună când ne-om întâlni toți. Mereu cu sufletul deschis, cu ochi zâmbitori și curioși, cu țigara care se consuma ascultându-l, singurul semn că timpul totuși trecea chiar și atunci când poveștile sale îl suspendau.

Mühlbach-ul său se reîntregește încet-încet în cer. I-a plăcut mult să își vadă de sus orașul, de unde îl va veghea mereu de acum înainte. Sebeșul/Mühlbach, orașul din care Horst Theil nu a plecat de fapt niciodată.

Mulțumim, mulțumesc, Herr Theil!