Sau de ce nu mai este slănină în Turnul slăninii

 

Cetatea Rupea este în prezent printre cele mai vizitate atracții turistice din județul Brașov. Un cuib singuratic la intersecția vechilor drumuri comerciale, o fortăreață spectaculoasă, deși timpurile i-au măcinat zidurile până aproape în temelii. Spre deosebire de alte monumente istorice care zac în uitare, aici avem o cetate medievală care a trecut în ultimii ani de la paragină la obiectiv asaltat de turiști. După restaurare, Cetatea Rupea a fost redeschisă în iunie 2013, iar fața fortăreței s-a schimbat radical.

– Mult prea radical, spun unii.

– Ei bravo, parc-a fost mai bine înainte! La noi nicicum nu e bine, sar alții.

 

Eu nu am o imagine clară a Cetății Rupea înainte de restaurare, dar imaginile de la fața locului sau de pe internet spun tot despre transformare. Prima dată am văzut cetatea prin anul 1999, într-o excursie cu clasa. Atunci am zărit-o doar fugitiv prin geamul autocarului care ne ducea de la Sighișoara la Brașov. Din detaliata prelegere de istorie a profului nostru a ajuns până în spatele autocarului un zvon șoptit că nu oprim pentru că era ruină la care se ajunge greu și ar fi fost periculos. O cetate abandonată în vârful unui deal, loc periculos… era destul cât să facă un autocar de puștani să strige în cor: ba să oprim! Vrem să vedem cetatea! Haaaideți, vă rugăăăăm!!! Profu’ n-avea spirit de aventură, așa c-am sfârșit încolonați docili la intrarea în Muzeul de Artă din Brașov. De atunci, mulți ani la rând, Cetatea Rupea a rămas și pentru mine, ca pentru mulți trecători, o ruină inaccesibilă, năpădită de bălării. Restaurarea a fost mult așteptată, contestată în timpul lucrărilor și îndelung dezbătută după noua deschidere.

Recent, am ajuns la Rupea dinspre Viscri, la capătul unui drum ce șerpuiește domol printre dealuri deja ruginii. De-abia am așteptat să văd cetatea, mai ales din cauza restaurării despre care am citit atâtea păreri împărțite. Am ajuns cum s-ar zice cam la spartul târgului, discuția e oricum epuizată și eu nu-mi permit să dau verdicte, dar o părere de simplu turist tot pot risca. Cum nu sunt expert în restaurare, las pozele, alături de câteva informații sumare, să vă convingă să vizitați cetatea. Dincolo de discuții, este un monument valoros, pe care merită să îl descoperiți pe îndelete.

În urmă cu ceva timp, un prieten bun mi-a trimis câteva fotografii din timpul lucrărilor, alături de amintirile sale nostalgice din Rupea copilăriei, aceeași Rupea multiculturală, idilică, evocată duios în romanul Vârstele jocului. Strada Cetății a lui Claudiu M. Florian, scriitor care a copilărit chiar pe ulița de la baza cetății:

Privite de sus, de pe cetate, casa noastră, curtea și grădina, la fel ca întreaga stradă a Cetății, se înșiră pe coasta dealului precum o țesătură de verdeață și piatră. Pe strada noastră se poate ajunge de sus, de pe cetate, mult mai des însă de jos, de pe Republicii. Pentru că de sus cine mai vine? Cel mult câte-un plimbăreț, ori bătrânul Jekeli, paznicul cetății, cu fața sa colțuroasă, la braț cu minuscula lui soție. În rest cetatea stă goală și părăsită precum jucăria abandonată a unui copil de uriaș care de mult a crescut și a plecat.

Între timp, cetatea a fost salvată din paragină, a câștigat o parcare întinsă cât un teren de fotbal, de unde nu mai coboară zilnic doar paznicul Jekeli, ci șiruri de autocare și mașini. Pe zidurile cetății se zăresc mai mereu ciorchine de turiști mărunți ca furnicile, iar turnurilor le-au crescut acoperișuri stacojii, care se văd de departe, ca niște pălării de ciuperci. Pe Strada Cetății, câteva case mai jos de cea a scriitorului Claudiu Florian, un puștan stă pe o bordură în fața porții și butonează plictisit telefonul. Alte vremuri, altă copilărie. Și cetatea e, din fericire, alta.

 

Mulți văd, puțini cunosc

Restaurarea Cetății Rupea s-a încheiat în iunie 2013, fiind posibilă printr-un amplu proiect de reabilitare cofinanțat din fonduri europene. Rebilitarea cetății rămâne un subiect aprins, despre care nu se poate vorbi fără să se formeze două tabere: cei care admiră noua față ordonată și cosmetizată, demnă de o atracție turistică europeană și cei care acuză că s-a lucrat prost și scump, fără respect pentru specificul monumentului. Ca în multe astfel de cazuri de pe la noi, depinde prin ai cui ochi (și buzunare) privim realizarea (și comentariile la o poză pe care am postat-o pe pagina de Facebook când eram încă în Rupea, arată exact scânteile pe care le iscă încă subiectul).

Unii văd aici o cetate medievală renăscută din propria cenușă, o Păsăre Phoenix, alții un monument istoric îngropat iresponsabil în beton și alterat irmediabil. De partea nemulțumiților sunt mai ales localnicii (nu toți, se-nțelege), familiari cu situația, cu numele implicate în restaurare, cei sub ochii cărora s-a produs transformarea. Ei acuză că aici s-a făcut mai degrabă o reconstrucție, decât restaurare autentică. Alături de ei, au existat și voci avizate – arhitectul Jan Huelsemann, de exemplu – care în timpul lucrărilor au atras atenția asupra metodelor și materialelor folosite (de exemplu, în art. în limba germană, pe siebenbuerger.de).

De partea cealaltă, cei mulțumiți sunt în general turiștii care găsesc acum un drum accesibil, o parcare mai mult decât generoasă, ca la mall, niscaiva suveniruri, panouri informative, alei curate, spații refăcute. Față de starea jalnică în care se afla cetatea în ultimii ani, degradarea monumentului a fost oprită și schimbarea este majoră. Dacă în bine sau în rău… Binele și răul sunt astăzi atât de relative. Deși, când vorbim de restaurarea monumentelor istorice, specialiștii (istorici, arhitecți, restauratori, ONG-uri) au niște parametri care pot fi discutați obiectiv. Oricum, la lucru gata, comentariile sunt deja obișnuite, tardive și inutile. Nouă ne rămâne să asediem cetatea înarmați cu aparatele foto și să ne bucurăm de priveliștea spre care urcăm ca-ntr-o spirală a timpului.

 

 

Cetatea de-a lungul timpului

Orașul Rupea a fost localitatea de reședință a Scaunului Rupea, de care aparțineau 17 sate. Cu o așezare strategică la intersecția drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească, localitatea a avut un important rol comercial, fiind și unul dintre marile centre meșteșugărești.

Prima atestare documentară a cetății de pe deal datează din anul 1324, când sașii aflați sub conducerea greavului Henning s-au răsculat împotriva regelui Carol Robert al Ungariei s-au refugiat în interiorul cetății. În caz de pericol, cetatea a fost folosită de locuitori ca refugiu. Până la resturarea recentă, Cetatea Rupea a trecut de-a lungul timpului prin multe încercări care și-au pus amprenta asupra înfățișării sale. În anii 1432 și 1437, Rupea a fost jefuită de turci. În 1643 a fost pradă unui incendiu devastator. Trei secole mai târziu, în 1716, a izbucnit o epidemie de ciumă care a provocat moartea unei bune părți a populației. În 1790, o furtună puternică a distrus acoperișul cetății și de atunci aceasta a fost lăsată în paragină. În comunism, se spune că Ceaușescu a avut un plan de sistematizare a orașului, prin care cetatea urma să fie dărâmată, iar bazaltul de sub ea să fie exploatat.

 

De văzut în cetate

Cetatea Rupea înseamnă ziduri, turnuri și curți interioare dispuse ca o cochilie de melc urcând spre căsuța din vârful colinei. După structură și perioada de construcție, Cetatea Rupea are trei părți, înconjurate de ziduri de incintă și întărite cu numeroase turnuri: cetatea de sus, cetatea de mijloc și cetatea de jos.

Cetatea de sus: a fost construită pe urmele fostei dave dacice. Sistemul de apărare al cetății are la bază zidurile acestei incinte, cele mai vechi, perfect îmbinate cu rocile naturale. Aici se află căsuța din vârf, punctul cel mai înalt al fortăreței, vizibil din depărtare.

Cetatea de mijloc a fost construită în secolul al XV-lea și modificată, pentru a fi mărită, în secolul al XVII-lea. În această perioadă, cetatea a fost mărită prin adăugarea unei curți interioare, în care în anul 1623 este săpată fântâna. Tot în cetatea de mijloc se pot observa turnul și poarta principală de jos care datează din secolul al XVII-lea.

Cetatea de jos a fost construită începând cu secolul al XVIII-lea. Din această perioadă datează locuința paznicului cetății, din 1850, și magazia militară, construită la începutul secolului al XIX-lea.

În cetate puteți vizita: Turnul porții, Turnul Slăninii, Turnul Slujitorilor, Magazia militară, Casa paznicului, fântâna, Capela, Turnul Ungrei, Turnul de Poartă de jos,Turnul Pentagonal, Portița Cercetașilor cu Turnul Cercetașilor, Camera judelui regal, Camera judelui scaunal, Turnul Scribilor, etc.

La intrarea în fiecare dintre aceste obiective există panouri explicative în română, engleză și germană. Zidurile fortăreței cuprindeau și aproximativ 100 de case, la care parterul era folosit ca ateliere și depozite, iar etajul era destinat locuirii. Dintre acestea se mai păstrează astăzi numai Căsuțele B, C, D. Se spune că fântâna a fost săpată în 1623, adâncă de 59 de metri și nu a secat niciodată până în prezent.

 

În loc de suvenir

Deși este o cetate impresionantă prin labirintul de ziduri, turnulețe și căsuțe prin care ești purtat, am plecat de acolo cu impresia de vastă pustietate. Pe arșită, în lipsa unui petic de umbră sau a oricărei surse de apă potabilă în cetate sau în împrejurimi pe tot dealul, ajungi să te refugiezi din turn în turn ca să-ți mai tragi sufletul. Iar înăuntru? Toate încăperile sunt goale, nu afli un crâmpei de viață interesant, o poveste, o legendă, nu ai în față nici un obiect care să te conducă spre tainele locului pe un drum mai molcom decât abruptul datelor istorice de pe panouri. Nu invoc aici kitschul și parodia medievală din recuzita turistică de entertainment prizată în alte locuri, spun doar că este un obiectiv care se vizitează mutându-te dintr-un turn gol în altul – după primele două-trei toate arată la fel – și trecând molatic de la un panou la altul. E deocamdată un monument opac și auster, care nu comunică nimic, care nu-și spune povestea, nu-ți zgândăre curiozitatea, nu te îndeamnă nici la reflecție, nici la mirare, decât poate prin platitudine sau zelul restaurării. Dincolo de acoperișurile roșu-oranj, infinită monocronie. În afară de panorama splendidă asupra orașului, ai reținut în cel mai bun caz câteva date istorice spicuite de pe panouri. O cetate frumoasă, copleșitoare prin dimensiuni, dar… atât.

 

Panouri cu informații sub semnul „??”

Probabil după ce în emisiunea Germana de la 1, Alex Mihăilescu a inventariat aberațiile de pe panourile de informații, acestea au fost din fericire înlocuite. (Vedeți emisiunea aici, o să vă distrați. Dacă aveai (ne-)norocul să vorbești germană, aflai de pe panourile cu informații dubioase și traduceri hilare de pildă despre Turnul căpos sau că cetatea, denumită „oraș” este formată din „trei odăi” (părți, cum s-ar veni), despărțite – surpriză – de „porturi fluviale”. Neamțul era informat că a ajuns într-o adevărată Arcadia, cu „străzi de frișcă”, unde recentele lucrări de restaurare au refăcut magistral „circuitul electronic turistic”. Și multe asemenea grozăvii. Epice.)

Între timp – Gott sei Dank! – mare parte din panourile cu pricina au dispărut. Nu toate însă. Pe panoul de la intrare, cetatea rămâne un „oraș” așezat în „orașul propriu-zis” printr-o traducere buclucașă care face ca „în dreptul orașului” să treacă în engleză drept „in the right city” și în germană „in der richtigen Stadt”. Și suprafața cetății-oraș este incertă, pusă insistent și fățiș sub semnul întrebării ,,??”

 

Veți spune că am trecut de partea cârcotașilor arțăgoși. Dacă ați urmărit poveștile de pe blog, v-ați convins deja că, de cele mai multe ori, prefer să-mi țin părerile negative pentru mine. În definitiv, privind în jur, ajungi să te întrebi sec, la ce bun? Totuși, critica e constructivă, dacă e argumentată și înțeleasă de cei în măsură să îmbunătățească lucrurile, ceea ce sper cu naivitate. În turism e nevoie de atenție care să transforme vizitarea unui obiectiv într-o experiență empatică, memorabilă, de relatat apoi în superlative. O preocupare pentru ceea ce le oferi oamenilor care bat drumul până acolo, dincolo de ziduri spilcuite și panouri derutante. Acel ceva care pune în valoare un loc și te face să aștepți cu nerăbdare să revii, care la noi fie e tradus prin superficialitate și exces de prost gust, fie lipsește cu desăvârșire. E vorba în primul rând de respect pentru turist și pentru patrimoniul care ar trebui conservat, valorificat, promovat responsabil.

Amuzant, dar cumva în logica celor deja spuse, închei cu mesajul pe care l-am găsit în cartea de oaspeți. Cu puțină imaginație, poate fi înțeles turistic mai înțelept decât ca o nedumerire cretinuț-ingenuă de american: