Articol scris de doamna Nicky Moldovan, dintre prietenii cărora poveștile noastre le-au stârnit
amintiri plăcute, pe care au plăcerea să ni le împărtășească. Așa cum am mai spus, poveștile 
săsești ne aparțin tuturor în egală măsură, așa că mă bucur când comunicarea nu e 
unidirecționată și ne încredințați frânturi de memorie. Vă mulțumim!

Sursa foto: backbube.com

Sâmbătă dimineața.

Frau Christa, cu pălăria de paie pe cap, asortată cu șorțul de lucru, cu săpăliga, grebla și stropitoarea uriașă din tablă zincată, intră în grădina de zarzavat.

Christa Tante avea un ritual pe care îl făcea în fiecare sâmbătă dimineata, pe nemâncate: curăța grădina de buruieni, grebla, stropea, apoi strângea într-un coș vechi de răchită cu gura largă (coșul acela veșnic agățat în cuiul de pe șopru) , mănunchiuri din  zarvaturile proaspete pentru bucătărie.

În liniștea dimineții, îi auzeam doar săpăliga din când în când și un zgomot unic când rupea cu nădejde rabarbura și frunzele ei. Tot ce era în plus arunca alături, rațelor și orătăniilor din împrejmuirea cu gard de sârmă ce avea ochiuri mari, hexagonale, tocmai potrivite să băgăm câte un băț ca sa mai întărâtăm cocoșul care ne trezea cu goarna lui zilnic, dis-de-dimineată, mult, mult prea dimineață.

Din grădina lui Frau Christa orătăniile mâncau cam de toate de primăvara până toamna târziu.

Pe palma aia de grădina, aranjate cu socoteală, erau straturi cu salată, ceapă verde, ridichi, morcovi, mărar, tarhon, pătrunjel, varză, conopidă, iar la marginea răzorului de-a lungul gardului, cam pe unde creșteau tufele de soc, ribizli și agrișe, creștea o plantă, un fel de legumă-fruct pe care nu-l vedeam niciodată la piață, ci doar în gradinile sașilor: măreața RABARBURĂ !

Creștea atât de mare, încât câteodată când ne jucam de-a v-ați ascunselea, mă strecuram prin gardul din șipci de lemn așezate transversal și cam răzleț, exact cât să încap printre ele, și mă ascundeam în acel loc sigur, pe care nu l-am divulgat toata viața. Nici chiar Helmuth și Kurt, baietii lui Christa Tante, care alergau să mă caute nu bănuiau unde sunt ascunsă, cu toate că treceau mereu prin preajma mea. Singura mea grijă era să nu mi se vadă funda, reperul ce mă definea, funda aceea veșnic pusă în vârful capului, la coada mea de cal.

Datorită sașilor am învățat să mănânc rabarbura în tot felul de compoturi, jeleuri, gemuri, tarte, prăjituri de primăvară. Prăjitura simplă cu fructe sau cea cu albuș spumă bătut deasupra pe care, când o mâncam, eram mereu lipicioasă și cu mustăți albe sau cea ca un tort care avea deasupra jeleu parfumat făcut în casă sau cea cu un rând intercalat de brânză dulce, tăiată în pătrate, sau cea pudrată deasupra cu un strat alb de zahăr de-mi intra în nas când mă pufnea râsul că trebuia să deschid o gură maaare, ca să cuprind bunătatea de îmbucătură.

Gustul acrișor de rabarbă nu se poate compara cu nimic. Poate câteodată prea acru, puțin metalic, mai ales când Christa Tante, scotea din buzunarul șorțului un briceag vechi, îl ștergea de o frunză de rabarbă și tăia câteva bucăți din tije spre capătul acela roșu și ne îndemna să mancăm așa crud, nu atât pentru vitamine, cât ne spunea că face „obraji roșii”.

Ce mă mai strâmbam! Parcă și acum mi se strepezesc dinții!

Când soarele se ridica sus, de după deal, Christa Tante încheia grădinăritul, iar la sfârșit venea la fereastra noastră și ne oferea un coșcogeamite mănunchi de rabarbă, de umpleam masa cu el. Eu primeam deseori un bonus separat, când Frau Christa, îi striga pe Kurt și Helmuth să-și întrerupă joaca pentru pauza de dimineața, aducând pe o farfurie niște bucăți de prăjitură cu rabarbă acrișoară.

Și acum, peste ani și ani, primăvara de-abia aștept să apară rabarba, să-mi încep răsfățul de compot și primele prăjituri cu fructe proaspete: tarta simplă cu rabarba sau cea cu albuș deasupra.

O bunătate, vă zic eu!

Nicky

LUMEA mea e plină de culori, de natură, de amintiri din excursii, de amintiri cu oameni plecați din lumea pământenilor sau cu oameni plecați departe în lumea largă, vecini, prieteni duși de valul emigrărilor din anii 1960-70, pe care nu i-am mai întâlnit, pentru că scrisorile lor nu mai ajungeau niciodata la destinațiile din România.

Treptat amintirile devin frânturi, pentru că nu mai am poze cu bunii mei vecini și prieteni, iar evenimentele pe care încerc să le povestesc erau cam din acea perioadă, din lumea aceea, care parcă s-a rupt brusc după ce au plecat atâția oameni care m-au răsfățat, m-au luat deseori  prin preajma lor, lumea sașilor de odinioară.

Dacă sunt binevenite aceste amintiri, le voi scrie cu drag,

 

Nicky Moldovan