Rețetele Herminei – dichisul bucătăriei săsești de acum un secol

O după-amiază oarecare a vacanței de vară, în orășelul în care nu se întâmplă niciodată nimic. În curtea unei case vechi din centru, timpul s-a retras leneș la umbră. Tudor e plictisit de moarte. Își târâie bascheții prin curtea prăfuită, dând bobârnace musculițelor ce-i intersectau privirea adormită. Ocupat cu inventarul drosofilelor din curte, mai să-și strivească gingașul căpșor de ușa scorojită a magaziei. Văzându-și liniștea sabotată, Tudor trântește ușa în ciudă. Cu efect de recul, ușa se izbește de toc și tocul o pasează direct în fruntea puștanului. În impact, clanța plonjează trăscărind prelung pe treptele casei. Lui Tudor îi sare plicitseala instantaneu. Din magazie îi înțeapă nările un aer răcoros și umed. De când mama îl anunță serioasă că în magazie se instală bătrânul bau-bau-mâncătorul-de-copii, Tudor ocolea magazia ca pe o gură de monstru gata să-l înghită. Dar poate o fi murit moșul de-atunci… 

Printre razele ce perforau acoperișul scund ca niște lasere, într-un colț întunecat, Tudor zărește un teanc de cărți prăfuite și îngălbenite. Între ele, marginile roase ale unui caiet cu scoarţe de piele maro se desprind ca un evantai dantelat. Coperțile sunt atât de uzate, încât modelul frumos stanţat abia se mai desluşeşte. Căptuşeala decolorată, de mătase, cusută cu panglici fine pe margini de învelitoare e roasă şi desprinsă. Pare un obiect prețios. Mâinile curioase ale băiatului cercetează pagină cu pagină, încercând să descifreze limbajul codificat. Își presează degetele peste petele unsuroase de pe margini, în care s-au imprimat labirinturile miserioase ale unor amprente. În compunerea lui despre „cum mi-am petrecut o vacanță de vară trăznet”, rândurile astea ar fi indicațiile spre o comoară ascunsă.

Pe cât de entuziasmat a zbughit-o prin curte bucuros că a făcut descoperirea secolului, pe atât de rapid i-a dezumflat mama elanul, decretând surprinsă că misteriosul lui cod e un vechi caiet cu rețete de bucătărie. Caietul cu foile îngălbenite păstrează secretele bucătăriei unei familii înstărite din Sebeș, ce a locuit în casa lor acum mai bine de 100 de ani.

Oh, ce banal! Cum era de așteptat, la începutul școlii, compunerea despre rețetele pierdute în magazie nu i-a impresionat deloc colegii. În schimb, în următorii doisprezece ani, mama lui Tudor, doamna Marinela Porumb, și-a făcut o misiune din a buchisi literă cu literă, apoi să anunțe publicarea volumului. Pentru ea, Tudor chiar găsise o comoară: Rețetele Herminei.5f7dd1_0cc58417e2074d8c82dfe126d351970a_jpg_srz_170_250_75_22_0_50_1_20_0

 

Povestea Herminei Leonhard

Hermina Leonhard s-a născut la Sebeș/Mühlbach în Ajunul Crăciunului 1868, chiar în casa unde Tudor i-a descoperit rețetele, în „Casa cu lei”. Frumoasa Hermina era fiica unui ilustru primar al oraşului, Albert Leonhard. În 1890, tot burgul a luat parte la o nuntă ca în povești: căsătoria fiicei primarului cu dr. Gustav Krasser, avocat ce mai apoi şi-a deschis birou de avocatură la parterul casei.

Cum îi stătea bine unei fete educate și pedante, tânăra şi-a început pregătirea căsătoriei cu întocmirea unui caiet de reţete, cu scris caligrafic buclat și elegant. Era nu numai frumoasă, dintr-o familie bună, ci şi foarte bine educată şi o pianistă talentată. Din căsătoria lor s-au născut șase copii.

Peste ani, caietul de rețete a fost continuat de cele două fiice ale Herminei, Minka (Hermine Krasser) și Tante Nepo (Hedwig Krasser).

3-c565ce3d8aCasa cu lei din cetatea Sebeșului, 450 de ani de istorie

Casa cu lei este astăzi una dintre clădirile vechi din centrul oraşului Sebeş, ale cărei ziduri mărturisesc trecerea vremurilor. A fost construită în anul 1567, înainte de ultimul atac al turcilor, când oraşul a fost devastat. În urma lor a rămas din casă doar faţada cu un cat, ancadramente de piatră la ferestre şi o inscripţie veche, peste care s-au spoit o sută de ani de uitare. Inscripția, pe care sebeșenii o cunoșteau prea bine, a fost scoasă la iveală recent. Casa poartă stema breslei croitorilor, una dintre cele 22 de bresle de meșteșugari ale vechiului Mühlbach.

După atac, casa a fost reconstruită, i s-a adăugat încă o cameră peste curte şi una la stradă, deasupra porţii masive de stejar. Intrat în curte pătrunzi într-o altă cetate. Odată închisă poarta greoaie şi tras ivărul, orice legătură cu lumea exterioară se rupe. Păşeşti mai departe pe culoarul de sub cele două camere, floştărit cu piatră mare de râu bătută în toată curtea. Curtea lungă se închide spre grădina frumoasă din spatele ei cu o poartă din fier forjat, încadrând ochiuri de sticlă verde. La parter, în dreapta e o „prăvălie” care de-a lungul timpului a fost croitorie, han, ceasornicărie, cabinet de avocatură, cofetărie și cine mai știe câte. Astăzi șirul comercianților de la parter e continuat destoinic, după spiritul timpurilor: un magazin de telefoane mobile.

În stânga, peretele înalt al casei vecine e îmbrăcat cu iederă, iar în dreapta, scările ce duc la etaj unde străjuiesc uşile mari, duble, cu ochiuri de sticlă pătrate. Din holul lung se deschid uşi scunde din lemn masiv, cu clanţe cu rătez, ce se închid solid pe dinăuntru, lucrate manual în sec. al XVII- lea. Despre încuietorile acestea se spune că nu pot fi niciodată sparte. În capătul holului se deschide sufrageria spațioasă, de 50 mp, podită cu foastăne maro, cu mobilier de lemn păstrat din generaţie în generaţie. Și piesa de rezistență, între cele două ferestre: pianul, pianul Herminei.

Tavanul casetat cu multă precizie e decorat cu triunghiuri şi forme geometrice colorate în negru, roşu, verde muştar. Pe jos se întind preşuri ţesute în casă. Teracota din cahle smălţuite, reprezentând lebede şi nuferi de un verde închis, avea deasupra uşii cuptorul închis cu o uşă măiestrit dantelată în fier, de unde mirosul merelor coapte aromau încăperea în nopţile reci de iarnă.

Stema breslei croitorilor, leii si anul construcției casei, 1567. Sebeș/Muehlbach, Alba. 
Foto: povești săsești, ianuarie 2014

 

În bucătăria Herminei – eticheta și savoarea meselor de odinioară

Bischofsbrot (pâinea episcopului), vin de rozinchine, tort pandișpan a la Hertatante, ștrudel Kapuziner sau „ștrudel de războiu“, pulpă de porc Steyer, jeleu de agrișe, budinca Schraum, tort Schiller

…bunătăți din bucătăria săsoaicei

MENIU, marți 11 noiembrie 1913

Supă cu laște

Carne de vită, cartofi cu boia

Griș berlinez

Seara: cârnăciori cu mazăre

MENIU, luni, 19 ianuarie 1914

Supă de țelină

Friptură de porc înăbușită cu cartofi natur

Seara: sufleu de orez

Cea mai importantă odaie a casei era bucătăria. Aşezată lângă intrare, mare, luminoasă, aici îşi petrecea Hermine cea mai mare parte a zilei, gătind pentru soţ, copii, prieteni și nenumărate rubedenii, pentru că familiile erau numeroase şi într-o casă înstărită sindrofiile erau dese. De toate se ocupa stăpâna casei, ajutată de o slujnică, o fată de la ţară. Chiar dacă slujnică ajuta la prepararea bucatelor, „dichisurile” prăjiturilor, murăturilor, preparatelor în casă, le știa doar stăpâna casei.

Mesele care se întindeau invitaţilor erau aranjate milimetric, reflectând statutul și înfățișarea spilcuită a stăpânilor. Era în joc prestigiul casei și al gospodinei: feţe de masă din damasc alb, apretată să te tai în ea, ”tischläufer” brodat cu flori pe mijloc ori de etamină cusută cu „muscuţe”. Pe ele se desfătau delicatese culinare, făcute după reţete din caietele nepreţuite ale bunicilor, învăţate în renumita Kochschule de la Braşov ori aduse de la Viena şi Paris. Se serveau lichioruri de fructe preparate în casă, vinuri vechi din pivniţă, cozonaci pufoși cu nucă, torturi cu alune şi migdale, „keksuri” cu vanilie şi anason, îngheţate, creme fine.

Întocmirea meniurilor de zi cu zi cerea mută pricepere, pentru că fiecare ocazie, perioadă a anului și moment al zilei avea felurile sale potrivite de mâncăruri. La prânz se impunea obligatoriu două-trei feluri, iar ca desert se obişnuia o prăjitură. Seara se servea din nou mâncare gătită, rar se întâmpla să fie doar platou rece. Se gătea în fiecare zi mai multe feluri de mâncare, ceea ce astăzi pare foarte complicat. Se mânca mult şi bine. Mai ales bine.

Rețetele redescoperite ale Herminei

Au mai trecut 12 ani până a venit vremea să le deschidem, să ne aplecăm asupra lor cu respect şi îngăduinţă, pentru a le da o viaţă nouă, ca să nu se piardă obiceiurile veacurilor trecute, cunoştinţele culinare din acea epocă, pentru o eventuală aplicare sau îmbunătăţire actuală.

Marinela Porumb

Fiecare rețetă din caietul Herminei are înscrisă, în dreapta sus, data la care au fost notate: anii 1888, 1889,1890, dar mai găsim câteva reţete până în anul 1922. Minka (Hermine Krasser) s-a născut în anul 1894, ca fiică a Herminei şi a avocatului Gustav Krasser. Ea a urmat la Braşov un curs pregătitor la Kochschule (şcoală de menaj) şi a întocmit cel de al doilea caiet de reţete în anii 1913-1914. A mai completat şi în anul 1915 câteva reţete. Frumoasă, sensibilă şi delicată, se stinge prea timpuriu din viaţă, în 1924. Hedwiga Krasser (1899-1989), a fost cea de a doua fiică a Herminei, cunoscută cu porecla „Tante Nepo”. Ea a completat mai târziu în caietul pe care l-a scris Minka, reţete apărute ulterior, aduse în familie din Germania, între anii 1942-1947.

Odinioară, reţetele erau păstrate cu grijă, în familie, sau circulau doar între rude şi prietenele apropiate. Caietul de reţete era una din grijile fiecărei fete care se pregătea de încheierea căsătoriei promise. Nu era suficient să fie frumoasă și să deţină o zestre corespunzătoare, obligatoriu trebuia să treacă printr-o perioadă în care să fie instruită pentru viaţa de familie, care impunea femeii casnice multe responsabilităţi în casă.

Caietele cu foile îngălbenite de trecerea vremurilor, poartă pe marginea filelor amprentele celor trei femei care le-au scris şi răsfoit, aroma bunătăților pregătite pentru cei dragi. Ele ne dezvăluie ceva din personalitatea fiecăreia, pornind de la acurateţea stilului, lizibilitatea textului, la preferinţele culinare şi nu mai puţin conturează grija şi respectul cu care a trecut caietul din generaţie în generaţie, timp de 125 de ani. Sunt totodată amprentele vieţii de zi cu zi din Sebeşul de altădată, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, ale spiritului timpului, reflectat în rafinament, belşug, dar şi cumpătare, în aromele cuprinse în această carte.

Marinela Porumb, Rețetele Herminei, traducere din limba germană de Gerda si Friedrich Mauksch, Editura Honterus, Sibiu, 2007, 125p.

Cei interesați de carte o pot contacta pe doamna Marinela Porumb la numărul de tel. 0740 137813.

O parte din volum poate fi răsfoită aici.

 

 

2 gânduri despre “Rețetele Herminei – dichisul bucătăriei săsești de acum un secol

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s