A fost odată ca niciodată, într-un tărâm minunat, un orășel în care toată lumea se pregătea cum știa mai bine pentru Crăciun. Bărbații probau vinul și țuicile și cântăreau mândri din ochi purcelușii de anul ăsta. Treaba-i bună, porcii erau durdulii de sclipea pielea pe ei, acuși le venea vremea! Pentru femei s-a dat de veste că, în frunte cu preoteasa cea ocoșă, să se adune la casa parohială ca să pregătească turtele dulci pentru copii. Ba anul ăsta se gândiră să facă și “Plätzchen”, niște fursecuri mici și migăloase care le vor da de cap. Dar nu-i bai, lucrau cu drag mai la o poveste, mai la o bârfă de prin oraș. Mâinile harnice modelau cu sutele de bucăți de minunății, care erau împărțite negreșit fiecărui copil la slujba de Crăciun. Kile întregi de aluat parfumat cu miere și scorțisoară deveneau brăduți, inimioare, steluțe, Moși Crăciuni decorați cu spumă de albuș de ou și zahăr pudră. O minune!
Săsoaică din Mălâncrav/Malmkrog, pregătind din inimă inimi de turtă dulce
Toate femeile lucrau cu spor, dar Marianne Tante era mai pricepută ca toate. Die Marianne Tante îl avea numai pe moșneagul ei acasă, că nu se îndurase Domnul să le dea și lor un copil, așa că lucra parcă și mai cu drag câte o turtă specială pentru fiecare copil în parte, ca și cum ar fi copilul ei. Sfioasă, scumpă la vorbă, dar senină ca o zi cu soare, ea nu era ca toate femeile din orășel. Nici turtele ei nu semănau cu celelalte. Marianne Tante făcea numai omuleți de turtă dulce, cu ochi de stafide, gură de lictar și bumbi de miez de nucă. Fiecare turtă dulce de-a ei parcă era un copil în miniatură, frumos de ziceai că era viu.
Și lucrau femeile și mai cântau cânte-un lied și mai povesteau și nici nu simțeau cum trece vremea. Iată că se făcu seară și turtele încă se aliniau cu sutele, ca soldații încolonați în fața cuptorului, așteptându-și vremea la rumenit. Toată lumea era obosită, numai Marianne Tante era sprintenă și nu se plângea de nimic. După ce au plecat toate istovite acasă, cu gândul că doar n-au intrat zilele în sac, numai ce începuse Adventul și or mai lăsa și pe zilele ce vin. Numai Marianne Tante rămase. Tăvile intrau și ieșeau ca pe bandă rulantă și mâinile ei nu oboseau deloc. Și așa iată că ajunse și la ultima tavă. Era tava cu un singur omuleț, că numai el se făcuse să nu mai încapă la un rând cu restul turtelor. Marianne Tante băgă și tava cu omulețul la cuptor și-și văzu de treabă să adune din bucătărie șă rămână curat după ea. Dar iată că la un moment dat, auzi o voce strigând cât o ținea gura:
– Lasă-mă să ieeeees! Dă-mi drumul de aiiiiiiiiici! Lasă-mă, n-auzi?! Deschide odată ușaaaa!
Femeia încremeni, căci nu știa să mai fie cineva cu ea în bucătărie. Cine strigă? Nu… parcă vocea ar fi venit… mnooo, doar așa ceva nu se poa… Și totuși, femeia deschise cuptorul și ce să vezi? De îndată țâșni de acolo Omulețul de turtă dulce și o luă la fugă cât îl ținu picioarele. Văzând asta, Tante Marianne se luă iute după el. Și fugea Omulețul de turtă dulce, și fugea și Marianne Tante prin oraș după el, pe la colț pe după biserică către școală și prin părculeț și de acolo pe lângă zidul cetății și pe părău Morii și dus a fost. Dar ohoooo, să te ții tu babă Marianne, că nici vorbă să-l ajungi! Omulețul alerga și striga:
„Fugi, fugi, fugi,
Oricât ai vrea
Eu sunt Omulețul de turtă dulce
Să mă prinzi nu vei putea.“
Die Marianne Tante rămase mult în urmă, tot asudând și gâfâind, de ți-era mai mare mila. Dar Omulețul nici că se oprea. Tot alergând ca vântul, se crăpă de ziuă și iată că se întâlni cu o văcuță ieșită în hotar:
– Hm… Da ce fain și rumen mai ești! Parcă-ai fi numai bun de mâncat, spuse văcuța.
Dar Omulețul de turtă dulce o luă la fugă cântând:
„Fugi, fugi, fugi,
Oricât ai vrea
Eu sunt Omulețul de turtă dulce
Să mă prinzi nu vei putea.“
Vaca încercă să-l prindă, dar Omulețul de turtă dulce era mult prea rapid.
Iată că se întâlni cu un cal, care și el îi spuse:
– Hm… tu micuțule, ce dulce ești, pari numai bun de mâncat! și o luă la galop după el.
Dar Omulețul alerga cu picioarele-n spinare și striga:
„Fugi, fugi, fugi,
Oricât ai vrea
Eu sunt Omulețul de turtă dulce
Să mă prinzi nu vei putea.“
Și calul rămase mult în urmă. Văzând asta, Omulețul de turtă dulce era plin de el și-și spunea în gând:
– Ha! Sunt cel mai rapid! Nimeni nu mă va putea prinde vreodată!
Tot alergând, iată că se întâlni cu o vulpe. Iar vulpea-i spuse:
– Ia stai, Omulețule de turtă dulce, am ceva să-ți spun.
Dar Omulețul nu se opri și fugea cântând:
„Fugi, fugi, fugi,
Oricât ai vrea
Eu sunt Omulețul de turtă dulce
Să mă prinzi nu vei putea.“
Dar și coana vulpe era tare iute de picior. Tot urmărindu-l, iată că cei doi au ajuns la marginea râului.
– Lasă-mă să te ajut să treci râul, spuse vulpea. Sari pe coada mea, ca să nu te uzi!
Văzând că nu are încotro, Omulețul de turtă dulce făcu întocmai și trecură râul amândoi. Dar imediat vulpea și spuse:
– N-ai vrea tu să te dai mai spre spatele meu? Mi-ești prea greu să te duc pe coadă.
Și Omulețul de turtă dulce se urcă pe spatele vulpii. Atunci vulpea spuse:
– Poți să sari pe nasul meu?
Și Omulețul de turtă dulce veni pe nasul ei. Și dintr-o dată, iată că vulpea îl aruncă în aer și pe-ndată se repezi să-l înhațe dintr-o gură. Hap! Daaar….
Omulețul de turtă dulce se prinse de gândurile vulpii. Când îl aruncă vulpea în aer, se prinse repede de o creangă înghețată de brad, îi scutură vulpii toată zăpada în cap și cu asta dus a fost. Nici că i-a mai dat vulpea de urmă.
Văzânde-se scăpat ca prin urechile acului din atâtea primejdii, Omulețul de turtă dulce căzu puțin pe gânduri. Prea era singur și neajutorat în lumea asta mare, doar un boț de aluat cu bumbi de miez de nucă. Și Marianne Tante a lui îl modelase cu atâta grijă și-și dădu sufletul alergând după el… Curând va fi Crăciunul și un copil va rămâne cu punga goală dacă el nu se întoarce. Parcă ce rost și-ar găsi el mic pe lumea asta mare? Și zicând asta, alergă înapoi într-un suflet, spre orășelul unde Marianne Tante îl aștepta privind pe uliță în fiecare seară.
Și iată că se făcu cu o zi înainte de Ajun. Era în ajunul ajunului cum se zicea și la casa parohială era agitație mare. Toată lumea părea nedumerită: tot numărau și tot o luau de la capăt și nu le ieșea nicicum socoteala la turtele dulci.
– Nuuu, apăi asta nu se poate, tu! Pentru bradul din biserică am făcut 40 de turte! 40 avem! Apoi 151 copii avem în parohie și numa 150 de turte coapte. Dară cum se poate? Noa, păi nu, așe nu se poate, tu! Săsoaice suntem noi sau ce? Ia mai numărați o dată, zicea preoteasa ocoșă. Și iar o luau bietele femei de la capăt și iar le ieșea o turtă lipsă și iar sărea preoteasa cu gura.
Numai Marianne Tante nu zicea nimic, ci tot privea nedumerită pe geam. Și tot ciondănându-se, nu o scoaseră la cap cu aritmetica, și iar se făcu toiul nopții și femeile se împrăștiară gândite fiecare către casă, după ce le mai servi preoteasa o predică de somn ușor. Auzi tu, să le lipsească o turtă! Păi cum, săsoaice sunt ele sau ce?
Numai Marianne Tante rămase iar singură să mai facă o turtă și să completeze ultima pungă, să nu rămână un copil necăjit de Crăciun, că doar atâta bucurie aveau și ei! Bieții părinți ce să le deie de Crăciun?! Și în timp ce-și pregătea ea aluatul fraged, i se păru că cineva ciocănea agitat în geam.
– Heiiii, deschide, n-auzi? Tante Marianneeee! Doamne că rău mai auzi, cred că ai făină și în urechi! Deschide, că îngheț aici! Hallooo, Tante Marianne, sunt eu, Omulețul tău de turtă dulce!
Ce se mai bucură Marianne Tante când îl văzu! Și ce-l mai pupă, mai că era să-l mănânce de drag! Vai, nu, să-l mănânce nu! Omulețul îi povesti pățaniile lui, apoi îi spuse cum știa el, deștept ca un om mare:
– Eu mi-am învățat lecția, acum mă bag în pungă, să mă culeagă un copil cuminte de sub brad și să se bucure când m-o vedea. Și lui am să-i povestesc toate câte am pățit și-o să-l învăț să-i fie drag de casă și de rostul lui pe lume și să nu se ia după mine.
Și iată că veni seara minunată de Crăciun, când clopotele răsunau peste tot orașul și toată suflarea se adunase gătită de cea mai fericită sărbătoare. Biserica mare era totuși era neîncăpătoare. Și acolo eram și eu, cu tata de mână, mică în biserica mare și rece ca un palat de cleștar, „biserica lui“. Îmi plăcea biserica lu‘ tata, că aici glasul meu pipernicit suna limpede și frumos, într-o limbă ce n-o vorbeam altfel prea des. Și-i spuneam în liniște lui Lieber Gott toate câte-am mai isprăvit. Recunosc că cred că numai eu îi spuneam în românește. Tata zicea că nu-i bai, Lieber Gott vorbește și românește. Eram bucuroasă că dimineață mă ia și mama cu ea, la biserica ei, de ea-i zicea a noastră, și mai primeam și de acolo o pungă. Așteptam cuminte să ne cheme nenea Părintele să ne luăm punguțele de sub brad. Mi-am luat punguța sfioasă, târâind-o după mine, dar n-am mai așteptat să ajung la tata că am și tras cu ochiul să văd repede ce e în ea. Și ce să vezi?! Din pungă mă privea un Omuleț de turtă dulce, cu ochi de stafide și gură de lictar și bumbi de miez de nucă. Niciodată n-am primit așa o turtă! De-abia am așteptat să mă duc acasă să-o agăț în brad. Căci așa făceam: niciodată nu mă înduram să le mănânc, doar le agățam în pom, de la an la an – colecția de turte dulci – până-și scuturau glazura și se făceau fârâmituri. Fârâmiturile mele de copilărie frumoasă!
Și în noaptea aceea fermecată de Crăciun am visat că Omulețul de turtă dulce a prins viață și stătea la taifas cu Moș Crăciun, sub bradul cu luminițe din camera mea… Și-i povestea cum evadase el viteaz din cuptorul lui Marianne Tante…
Marianne Tante? Păi o știu! Marianne Tante-i vecina noastră de după grădini!
***Așa cum poate ați auzit, există un celebru personaj de turtă dulce, englez de neam, căruia i s-a dus vestea că era tare iute de picior. “The Gingerbreadman” spune copiilor despre aventurile unui om de turtă dulce care este de mai multe ori la un pas de a fi mâncat de mai multe animale, până când sfârșește trist. Povestea a fost publicată în mai 1875, în revista pentru copii St. Nicholas din SUA. Se pare că variante populare ale poveștii unei prăjituri care evadează de pe masă, de teama de a fi mâncată de oameni, este semnalată în mai multe literaturi din jurul lumii (ex. Povestea clătitei în Germania, Vom dicken fetten Pfannkuchen, care are o acțiune similară).
Acum mai există o variantă. 🙂 În Adventul nostru de povești săsești.
Povești săsești 
f frumos si eu am crescut cu sasii in Cristian – Brasov …poate reusim sa primim si reteta de turta dulce de la tanti, macar le facem si noi copiilor nostri. multumim frumos pentru toate povestile frumoase. alina ilie
ApreciazăApreciază
Eu va multumesc, ma bucur cand povestile mele va trezesc amintiri frumoase. Nu am reteta de la Marianne Tante, dar va pun aici alta, tot de la o doamna cu radacini si sasesti. Nu am incercat-o, dar poate faceti dvs niste turte dulci si ne spuneti cum au iestit.
800 de grame de gaina, 240 g de zahar, 200 g de miere, 1 lingura si jumatate de untura, 6-8 linguri de apa, 3 oua, 1 lingurita de bicarbonat, 1 lingurita de scortisoara, 1 lingurita de anason, 1/2 de lingurita de cuisoare.
Faina, bicarbonatul, scortisoara, anasonul, cuisoarele si ouale sa pun intr-un castron si se amesteca.
Mierea, apa, zaharul si untura se pun intr-o cratita si se aduc la fierbere, apoi se lasa la racit. Se amesteca apoi cu restul si se lasa la rece pana a doua zi.
Se intinde aluatul, se decupeaza figurinele si se coc. Deasupra se decoreaza cu spuma de albus de ou, indulcita cu zahar pudra, in care ati pus si putina zeama de lamaie, ca sa fie o glazura stralucitoare.
Reteta e din cartea „Privind inapoi pe fereastra bucatariei” a dnei Dagmar Dusil, carte de retete-povesti pe care v-o recomand cu drag.
Sa va bucurati de acasta perioada frumoasa a anului si sa aveti sarbatori fericite!
ApreciazăApreciază
Foarte frumos. Cred ca imi aduc aminte de un mini-documentar in limba germana despre satul Malmkrog in care doamna care povestea despre sasii din Malancrav era o anume Anna Wolf. Sper sa nu gresesc… La un moment dat era o scena in care doamna Wolf o suna pe o alta doamna sasoaica (cel mai probabil din sat) cu numele de Marianne, prea mult n-am reusit sa inteleg din conversatia telefonica pentru ca era in saseste. Nu sunt sas dar doua-trei cuvinte am reusit sa inteleg. ;)) Sa fie aceeasi doamna Marianne ca cea din povestea omului de turta dulce ?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Da, urmărind documentarul pe care îl amintiți, m-am gândit să spun altfel povestea omulețului de turtă dulce, iar tanti Marianne trebuia să fie prezentă. Turtele dulci primite de la biserică sunt pentru mine o amintire dulce și dragă din copilărie.
Imaginile de mai sus sunt decupate chiar din acel documentar, iar dacă dați click pe sursa foto, erați inițial direcționat spre pagina ARD tv, unde documentarul era disponibil și online. Între timp a fost scos de pe pagina lor, nu știu de ce, dar poate fi văzut pe youtube, aici https://www.youtube.com/watch?v=vSxGqbNwyS8
Vă mulțumesc, încă de pe acum vă doresc sărbători fericite și toate cele bune!
ApreciazăApreciază
Iti multumesc si eu pentru urari si iti doresc asemenea! Pe doamnele Anna Wolf si Marianne le-am vazut prima data in acest scurt reportaj -> https://youtu.be/I9hpsRQKLbc
Sper sa reusesc sa ajung cat mai curand la Malmkrog si la Richis, demult mi-am dorit sa le vad si sa intalnesc tezaure umane vii, precum domnul Johann Schaas.
Inca o data, sarbatori fericite si toate cele bune!
ApreciazăApreciază