Ich bin klein, mein Herz ist rein – Povestea micului uriaș

473_t6Claudiu M. Florian, Vârstele jocului. Strada Cetăţii, Cartea Românească, 2012, 316 pagini

Vârstele jocului. Strada cetății este o carte închinată copilului de odinioară, cel care fiecare am fost, dar puțini ne mai aducem aminte. Deși s-au stabilit multe paralele între romanul lui Claudiu M. Florian și Micul prinț al lui Antoine de Saint-Exupery, ne aflăm într-o lume cât se poate de reală, de autentică, o întoarcere într-o Transilvanie rurală așa cum unii dintre noi am trăit-o, iar alții o compunem doar dintr-un caleidoscop de povestiri.

Romanul lui Claudiu Florian este o poveste de o nemaipomenită sensibilitate, spusă la persoana I, prin ochii inocenți ai naratorului-copil de cinci ani. Ne aflăm în anii 1974-1976, la Rupea de lângă Brașov, în familia bunicilor săi. Bunica este săsoaică din Jibert, iar bunicul este o apariție oarecum străină pe aceste meleaguri, un venetic adus aici de vârtejurile istoriei, direct din Oltenia.

Societatea mixtă etnic, religios și cultural, multilingvistică, se regăsește chiar în sânul familiei și este reflectată în percepțiile copilului. Crescând printre sași, români, maghiari, unchi care vin Dingermania, părinții care locuiesc la București și ramura oltenească a familiei tatălui, perspectiva copilului alternează, filtrând și ciocnind mereu elementele acestor culturi diferite. De aici multă flexibilitate a perspectivei, multă sinceritate, dar mai ales un umor fin și imprevizibil, plin de imaginație, de o rar întâlnită candoare. Căci imaginația este acea calitate a copiilor care îi lasă să vadă dincolo de evidență, țintit și simplu, spre sufletul oamenilor, dar și al lucrurilor.

Vârstele jocului este o carte și despre libertate, în forma ei idilică: a micuțului fericit de pe ulița copilăriei. Spre deosebire de ceilalți care vorbesc uneori încifrat și șoptit, cărora și gândurile le pot fi ascultate de undeva de sus, copilul poate încă să aleagă și să brodeze în mintea sa lumi ideale:

”Când ești mic, poți crede ce-ți place – e de părere Tatăl. Pe urmă, cu o voce înăbușită adăugă: – Mai târziu n-o să-ți mai placă tot ceea ce ești nevoit să crezi.”

Rupea_Str__Cetatii_(1)

Rupea/Reps, Strada cetății
Foto: wikipedia.org

Romanul a apărut în 2008, la Berlin, cu titlul Zweieinhalb Störche. Roman einer Kindheit in Siebenbürgen (Două berze și jumătate. Romanul unei copilării în Transilvania). Titlul german face referirela cuibul familial în care copilul crește alături de bunici. Autorul mărturisetște că a intenționat să numească romanul Micul uriaș, sugerând copilăria oarecum întârziată a micuțului, iar la nivel figurat, al istoriei mari, o uriașă caracatiță ce își insinuează tentaculele până în cel mai liniștit colț de casă.

Elementele de cronotop au un rol aproape personificat în roman. Pe de o parte avem spațiul împărțit parcă în tărâmuri și țări, ca în basmele lui Andersen citite de Bunica: Îngermania este un loc miserios, țara jucăriilor, a Kaugummi-ului și hainelor din Neckermann, din care descind din când în când unchii plecați, încălecând pe al lor Märzeedes alb. Îngermania pare a fi tot ce nu este acasă, la Rupea, de unde și jalea unora la plecare, uneori chiar și la întoarcerea la casa părintească. Apoi, părinții copilului, Tatăl și Mama cea tânără vin de la București, un loc cam gri și nu prea interesant. Mai este Oltenia de sud, de la Dunăre, în care copilul petrece o vacanță, tocmai pentru a-și cunoaște rudele din partea tatălui. Un spațiu care prin nesfâșirea sa înfricoșătoare, se opune căminului închis între dealuri și familiar al Rupei natale. Cetatea este centrul în jurul căruia gravitează viața comunității, dar și a micului copil. Imaginația lui țese povești năstrușnice, în care sătenii și prietenii de pe uliță devin personaje fantastice. La un moment dat, cetatea devine platou de filmare pentru un film istoric, prilej de nesecată fantasmare pentru copil, dar și o metaforă tristă a lumii ca teatru, ca scenă pe care se joacă după indicațiile de neînțeles ale unui regizor ascuns.

Spațiile se opun între ele și prin simboluri: Mercedesul și Dacia autohtonă, țigările Mărășești și cele Lord, mașinuțele de plastic, cu manechine chinezești aduse de la București versus mașinuțele de fier, miniaturi ale celor adevărate, aduse din Germania, lumea de la televizor față de lumea despre care se povestește la radio, Bunica de la Rupea și Bunica din Oltenia, unchii care vin din Germania și unchii care lucrează la Colectiv.

Apoi timpul este al doilea personaj al romanului, acest păpușar ironic, care trage sforile invizibile ale istoriei într-un fel de joacă crudă, fără reguli. Timpul, ca și locurile și oamenii, avea să afle micul copil, este și el de-mai-multe-feluri. Au fost cândva, într-o negură îndepărtată, niște timpuri care l-au adus pe Bunic aici și l-au făcut să se întâlnească cu Bunica, cea care pe atunci se ascundea de deportare. Atunci, Bunicul român a fost o salvare pentru tânăra Bunică săsoaică.

Apoi alte timpuri, cărora li se poate spune și „regim”-un joc de paiațe-marionete, condus de un nedefinit ”ăștia” i-au dus pe părinții actori la București, l-au făcut pe Tată – Mihai Viteazu (tatăl a jucat rolul personajului istoric în film), apoi l-au lăsat pe același Tatăl, fost director de teatru, fără slujbă. Tot aceste timpuri vor prevesti, în ultimele pagini ale romanului, sfârșitul vârstei de aur: copilul îmbracă „uniforma năroadă”, apoi intră la școală ca prima generație de Șoimi ai Patriei, iar peste cuibul liniștit al bunicilor apare norul sumbru al naționalizării. Și așa începe o nouă etapă a jocului, probabil a unei deveniri pe care autorul o rezervă unui volum viitor.

972404_10200294059185590_2077954082_n

Copiii din Rupea, dintre care mulți apar în roman, printre care si autorul.

Limbajul  face deliciul povestirii, prin asociațiile inedite, care fie te țin în suspans, întrebându-te ce va născoci de data aceasta mintea ageră a copilului, fie te fac să izbucnești în râs. Fiind singurul din familie care vorbește toate ”limbile” bunicilor, copilul a asimilat vocabular și sintaxă din română, germană și săsește, într-o limbă unică, nemaipomenit de înduioșătoare.  Multe dintre personajele cărții au un limbaj al lor, astfel că unchii din Germania nu vorbesc românește ca Tatăl copilului, Bunicul, ardelean adoptat, are și el graiul său, copilul vorbește cu Bunica germană, cu ceilalți săsește, unii o dau pe ungurește, iar pe uliță toți vorbesc cumva amestecat, fără ca în haosul babilonian să existe un moment în care să nu se înțeleagă unii cu alții.

De remarcat ar fi că romanul a fost tradus chiar de către autor, fiind o parțială rescriere adaptată la un nou public, cel din România. Evitând poziția de traduttore-traitore, Claudiu Florian ne ghidează și ne ademenește prin siguranța exprimării și prin farmecul său de povestitor, rare calități ale unui scriitor aflat la debut.

O altă temă doar vag sugerată în carte, dar pe care o consider importantă este cea a alterității, a diferitului și a ”rădăcinilor”. De aici o oarecare singurătate, exprimată repetat în cântecul prin care copilul cere berzei un frate mai mare, un prieten de joacă. Sau scena în care copilul aduce trei brazi din pădure, împreună cu pământul în care au crescut:

„Tatăl spune că acest pământ în care s-a prins rădăcina trebuie păstrat, pentru ca un copac tânăr,odată strămutat să poată crește în altă parte.”

La vârsta inocenței, diferențele etnice sunt ciudățenii care-l plasează pe copil în centrul atenției, de obicei un loc pe placul său. În roman avem, de altfel, o minunată Transilvanie, perfect armonioasă, dar mai mult decât atât, o foarte frumoasă conviețuire între etnic și majoritar.

Însă intuiesc pentru viitoarele romane, în speranța că autorul ni le va aduce, o accentuare mai dramatică a acestor diferențe, fine ironii. Încă din acest roman avem câteva indicii: postura de venetic a Bunicului, stranieritatea cu care copilul care vorbește germană e privit la București, scena în care nu primește pachetul de Crăciun de la biserica Bunicii (Evanghelică) pentru că deși acolo merge frecvent, e botezat ortodox. Îndrăznesc să speculez, dintr-o profundă empatie cu micul copil al romanului, spunând că o familie mixtă nu-ți așterne un parcurs prea confortabil în viață. În acest mare joc care e viața însăși, un astfel de copil nu e niciodată ”de-al nostru”, nici sas între sași, nici român de tot între români. Nici nu devine neamț, odată cu venirea în Germania, țară a făgăduinței, a neamului său. E o chestiune de echilibristică interioară, de slalom afectiv și o probă de mare adaptabilitate ca această ipostază a diferitului să devină în timp o poziție privilegiată, acceptată, avantajoasă tocmai prin pluralitatea ei. Vorba lui Onkel Michael din Germania:

” –  Ach was! Prosit și sănătate! Pentru noi toți! – ridică paharul. – Și pentru fiecare singur, pe unde se găsește! Că la urma urmei depinzi numai de tine însuți! No also!”

998292_204301229731841_1325047309_n


„Mer zejn an de părculeț, kist tja? – Mergem în părculeț, vii? – se îmbie câte unii, strecurând, ca și în alte rânduri, câte o vorbă românească răzleață în graiul săsesc.” Cu băieții, aliniați după vârstă: Tibi, Liviu, Mischi, Adi, Relu, Kurti, Geri, Reini, Nelu, Bertzi, Emerich, Ossi, Lucian și Claudiu, la împărțitul prunilor.
Foto: Robert Fekete, 2013

 

***O întâmplare care nici mie nu-mi vine-a crede: la Întâlnirea de la Dinkelsbühl de anul acesta, la parada portului tradițional a stat lângă mine un domn care vorbea perfect românește. Lângă el, fetița de vreo șase ani. Domnul aborda pe săsește câte un spectator mai în vârstă de pe lângă noi. Am vrut să-l întreb cum se face că nu are accent străin, dar nici nu pare a fi sas. După cum exclama entuziasmat „uite, uite homorodenii!” și se bucura mai ales la vederea grupurilor de pe lângă Brașov, mi-am dat seama că ar fi din zonă și poate a venit din România. La un moment dat, soția îi spune că, vezi, și el ar fi trebuit să stea la tribuna oficială… La care el a privit în gol și a dat din umeri a nepăsare. Vocea lui a rămas înregistrată într-un fundal gălăgios și nedeslușit, pe filmulețele mele.

Câteva luni mai târziu, a durat mult timp până să-mi dau seama de ce nu-mi pot lua ochii de pe chipul care-mi zâmbește senin din coperta acestei cărți. Da, era scriitorul Claudiu M. Florian. Dar la Dinkelsbuehl nu-i citisem încă romanul, și nici nu am intrat în vorbă…

 

Povești săsești0163

Știți curiozitatea aceea de a vedea locuri despre care ai citit în cărți? Ea m-a dus pe Strada Cetății din Rupea, în fața scriitorului Claudiu M. Florian. Cele două plăcuțe de pe fațadă amintesc de părinții săi, muzicologul Carmen Păulescu Florian și regizorul Călin Florian. Și cumva nedeslușit, pe la porți și din părculeț, încă se auzeau ghidușii voioși de pe Strada Cetății. În sufletul lor, sunt sigură că niciunul din copiii din carte nu a plecat vreodată de pe strada copilăriei.

 

 

2419Claudiu-Florian-copyClaudiu M. Florian s-a născut în 1969 la Rupea, în judeţul Braşov, unde şi-a petrecut primii 11 ani, în familia bunicilor din partea mamei. Din clasele gimnaziale este mutat la București, alături de părinții săi. Este Magister în Ştiinţe Umaniste Interdisciplinare în limba germană (Bucureşti) şi în Istorie Contemporană la Bielefeld. Este ataşat cultural şi de presă la Ambasada României la Berlin între 2004 şi 2009, iar din 2010 este prim-colaborator al Ambasadei României la Berna. A tradus în limba română din operele lui Hermann Hesse şi Sven Hassel.

Sursa foto: 1, 2.

5 gânduri despre “Ich bin klein, mein Herz ist rein – Povestea micului uriaș

  1. Pingback: Varstele jocului. Strada Cetatii | Romanian Itineraries

  2. Pingback: 5. O, Tannenbaum de-mai-multe-feluri! | Povești săsești

  3. Pingback: 10. O Tannenbaum de-mai-multe-feluri |

  4. Pingback: Scriitorul Claudiu M. Florian a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2016 | Povești săsești

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s