Sașii de ieri și de azi. De mâine?

„Pe dealuri trăia odată un iezen. Iezenul are picioare scurte și groase, mănâncă doar ierburi și fructe, nu e carnivor. El sapă bine vizuinile. Vulpea are picioare subțiri și iuți, aleargă repede, e vânătoare, are miros bun, dar nu sapă. În fiecare primavară iezenul își face o vizuină.

Vulpea se teme de el. Se uită de departe, iar dimineața se duce, pe furiș, și-și face nevoile la gura vizuinii. Iezenului îi miroase, dar nu are ce să facă. Vulpea se duce și a doua dimineață. Și a treia. Până când, iezenul nu mai poate suporta mirosul și pleacă. Părăsește vizuina. Îi rămâne vulpii…“

Fabula iezenului și a vulpii, spusă de Johann Schaas din Richiș[1]

 

În ultimul timp, am vizitat prin poveștile noastre locuri din Transilvania în care mai trăiesc unu, doi, zece sași sau în multe alte locuri chiar niciunul. O realitate pe care o vedeți poate și privind pe strada voastră, printre vecini, prieteni, în familie. Povestind cu oamenii pe care i-am  întâlnit în drumețiile mele prin Transilvania sau în Germania, vorbind cu cei din familie, citind comentariile de pe blog sau de pe pagina de Facebook, am identificat păreri împărțite privind prezentul și viitorul sașilor, atitudini care iau multe nuanțe între deznădejde și optimism. În acest context, mi se pare interesant de analizat prezentul sașilor, privit pe de o parte în interiorul comunității din Transilvania și din Germania, și pe de altă parte prin ochii observatorului extern. Reacțiile de acum, într-un ceas pe care mulți îl simt acut, ca un moment de turnură, lasă puncte de suspensie pentru ceea ce va însemna supraviețuirea moștenirii săsești.

Sașii din Transilvania – ultimii mohicani

„A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești…”

Au fost odată sașii…

Riguroși, muncitori, punctuali, cumpătați cu extremul zgârciți, hotărâți, onești, mândri… clișee prin care ceilalți construiesc simplist identitatea sașilor, poate etnia cu cea mai bună imagine din România. Cineva din familia mea spune că sașii s-au înțeles destul de bine cu ceilalți, maghiari sau români, însă acum sunt atât de bine văzuți în Transilvania tocmai pentru că nu mai sunt acolo. Deși în acest punct de vedere încape un gram de resentiment, e plauzibil că distanța a favorizat ca imaginea sasului destoinic să fie mitizată. Tot plecarea din Transilvania a declanșat în rândul sașilor plecați sau rămași, o serie de probleme foarte interesante de studiat din punct de vedere al mentalului colectiv, identității etnice, sociologiei migrației.

În Transilvania actuală apar tot mai multe exemple și inițiative – de remarcat că nu întotdeauna din partea sașilor – care țin să continue moștenirea săsească a locului. Conștienți că patrimoniul săsesc, material sau spiritual, este o parte integrantă a specificului zonei, locuitori din Tranilvania, fie români, fie sași rămași ori întorși, își fac chiar o misiune din a reanima cultura sașilor. Unii, precum Willy Schuster din Moșna de exemplu, au ales să se întoarcă, au început afaceri, fac investiții, turism sau agricultură. La Axente Sever, românii au reluat timid sărbătorirea Blumefestului, la fel se întâmplă cu obiceiul Lolelor sau Kronenfestul în alte câteva sate. La Petreștiul de lângă Sebeș, în ansamblul de dansuri săsești îmbracă veșmintele tradiționale și tineri români. La Brukenthal, S.L. Roth, Haltrich sau Honterus, licee germane cu prestigiu, învață în majoritate copii români. În Sibiu avem un primar sas reales, deși comunitatea lui reprezintă doar o mică parte a populației orașului. În foarte multe localități, odată cu încercările de dezvoltare a turismului rural și de integrare a bisericilor fortificate într-un circuit, au fost amenajate mai multe muzee ale culturii săsești. De curând, Cristian Țopescu a fost ales ambasador onorific al bisericilor fortificate săsești, cu misiunea de a le promova pe scena turistică și culturală română. Din diferite motive, în multe foste localități locuite și de sași se încearcă o reapropiere de aceștia. Aici însă s-ar putea pune problema diferenței dintre apropiere și apropriere. Cum putem face ca ceea ce expunem, actualizăm, revalorizăm să rămână autentic? Putem umple golul lăsat de sași în contextul de astăzi? Privirea noastră, din exterior, asupra aspectelor de patrimoniu este aceeași cu a sașilor de acum sau a celor de odinioară?

În contraponderea acestei efervescențe, în unele colțuri de Transilvanie rurală, uitată, trăiesc ca niște insule solitare, ultimii mohicani ai comunităților prospere de altădată. Johann Schaas, Sara Dootz, Johanna Schneider sunt doar câțiva dintre ei, despre care am mai vorbit aici. Iar ei sunt totuși dintre cei cunoscuți datorită contactului cu turiștii, în calitatea de curatori ai bisericilor fortificate. Alți câțiva asemeni lor își deapănă amintirile venerabilei vârste, fără a mai avea rude sau grupuri de curioși care să le soarbă cuvintele. Aceștia sunt cei care, de cele mai multe ori, trăiesc stingheri, între dezaprobare și resemnare, refugiați în amintiri. Cei mulți din familiile lor, care au plecat în Germania, au trebuit să se integreze unei noi societăți. Dar și cei puțini rămași au fost nevoiți să se adapteze realității schimbate, la fel de străine lor, de pe stradă și din localitate. Un exercițiu voluntar și continuu de ajustare în Patul lui Procust. Diferența dintre cei rămași în Transilvania și cei plecați în Germania stă într-o celulă ce le-a asigurat supraviețuirea timp de secole, funcționând în cazul lor aproape ca o instituție: comunitatea atât de bine reprezentată de fostele vecinătăți (Nachbarschaften). Primii au pierdut-o, ceilalți au reînființat-o în Germania și odată cu ea au reanimat o viața culturală ce le confirmă și consolidează identitatea etnică. O pendulare conitnuă între adaptare, integrare și reticență la schimbare pentru păstrarea identității.

Literatura nostalgiei și alienării. Necunoscuți după 800 de ani

Într-o Transilvanie a insulelor săsești solitare, eu am crescut cu conștiința că trebuie să înregistrez fiecare cuvânt al tatălui meu, că ceea ce nu învăț de la el nu va avea cine să îmi mai spună, ba s-ar putea să nu mai găsesc nici măcar în cărți. Din România nu se vede foarte bine că, raportat la mărimea comunității lor, sașii au scris un volum absolut impresionant de cărți. Romane, jurnale, cronici ale localităților, cărți de istorie, studii etnografice, albume, articole, interviuri – lucrări care reflectă cred tocmai nevoia de a lăsa cât mai mult consemnat. Credința în scripta manent,  faptul că prin cărți nimic nu se pierde, fiecare detaliu, fiecare experiență este povestită, descătușată, transmisă mai departe. Scrisul are cred în cazul multora un efect cathartic, fiind menit să vindece răni, să aline traume, să alunge resentimente, să se împace cu ei, cu ceilați, cu istoria. Însă, în mod paradoxal, deși există acest volum mare de literatură și istorie publicată, sașii rămân necunoscuți în România. Stereotipurile nu sunt suficiente pentru a cunoaște oameni.

Mai ales în afara Transilvaniei, informații despre cine sunt, când și de unde au venit, unde au locuit, de ce au plecat, ce îi caracterizează, aspecte esențiale privind influența lor în Transilvania sunt în cel mai bun caz doar vag, uneori clișeistic aproximate. La asta cred că contribuie și manualele școlare care încă au mari lacune în a trata istoria etniilor din România. În condițiile în care chiar o emisiune TV recentă, pe care o consideram respectabilă, începe prezentarea cu fraza „sașii au dat bir cu fugiții…“[2], vorbim adesea nu doar despre necunoaștere, ci și de multă ignoranță, uneori de prejudecăți moștenite, ecouri perpetuate din „epoca de aur”. La această situație contribuie și faptul că mare parte din publicațiile despre care vorbeam sunt apărute în Germania și netraduse, nedisponibile în România. Cu excepția câtorva lucrări de referință, traduse și publicate și în țară, există puține materiale accesibile publicului român. Ori aici ajungem la un cerc vicios, închis, în care sașii scriu în germană despre sași și ajung să fie citiți doar în comunitatea lor, tot de către sași. Dacă intrați în librăria din centrul Sibiului, probabil cea mai bine specializată pe lucrări despre sași, veți constata că un nevorbitor de germană are destul de puține materiale la dispoziție.

Sașii transilvăneni din Germania – identitate etnică și națională, prezent și viitor.

Păreri, atitudini, tipologii, previziuni479849_172935412868423_38536047_n

„Trecând și peste hotarele Scorpiei, se duseră, se duseră și iară se mai duseră, până ce ajunseră la un câmp numai de flori și unde era numai primăvară…”

În ultimii doi ani, în care distanța de sasul meu arhetipal – tata – m-a apropiat de comunitatea sașilor transilvăneni stabiliți în Germania, am avut ocazia să iau contact din interior cu actualitatea comunității de aici. Să aflu opinii sau sentimente pe care le pot compara cu viața pe care o cunosc din Transilvania natală. Astfel am văzut că există mai multe tendințe, tipologii și atitudini, care nasc tensiuni chiar în interiorul comunității.

Sașii au fost întotdeauna un grup foarte bine definit identitar. Toate elementele care îi conturează puternic ca etnie, precum religia, limba, obiceiurile, îndeletnicirile, un anumit fel de a fi și de a rândui gospodăria și comunitatea, au rămas intacte în sutele de ani în Transilvania dar, în mod foarte interesant, unele nu s-au diluat nici în Germania. Fie atunci când în localitățile din Transilvania au devenit o minoritate, fie în Germania unde „melting pot”-ul cosmopolit amenința să-i absoarbă, sașii au rămas un conglomerat distinct, bine închegat. Cazul lor este deosebit de interesant pentru că schimbările politice i-au pus în situația de a-și contura și reconsidera mereu relaționarea dintre identitatea etnică și identitatea națională.

Deși în Germania, sașii, ”Aussiedler-ii” au particularitatea de a fi într-o anumită măsură în același timp germani și imigranți[3], menținerea etnicității lor a rămas o misiune a fiecărui membru al grupului. Sașii nu s-au românizat în Transilvania și nu s-au germanizat în Germania decât prin excepții, de multe ori dezaprobate ”între ai lor”. Sașii au rămas ”Sachsen”, nu au devenit ”Deutschen”. Studiind particularitățile migrației germanilor din Europa Centrală și de Est în Germania, Rogers Brubaker vorbește despre ethnic unmixing.[4] Un articol apărut în Der Speigel 34/1988, în plin proces de emigrare, arată însă și reversul medaliei: problemele întâmpinate de etnicii germani veniți din Transilvania la stabilirea în Germania, diferența dintre discursul politic oficial și măsurile luate în realitate, ciocnirea dintre identitatea etnică și cea națională, problemele de integrare a celor peste 200.000 de sași, și felul în care ceilalți, nemții, îi priveau pe etnicii din est.[5]

Pe de altă parte, Hans Bergel vorbește despre Homo Transsilvanus, atunci când vrea să definească sasul din Transilvania, nici neamț, nici romând, dar influențat, modelat intrinsec de un cadru multietnic în care a trăit secole la rând. Este exact fondul specifc care iese la suprafață în momentul când sașii din Transilvania se confruntă cu nemții din Germania. Între ei nu există congruență, tocmai din cauza din cauza „spiritului transilvănean”, confruntare ce produce în rândul multora durere și confuzie. Sasul, acest homo Transsilvanus, ,,poartă în sinea sa nu numai moștenirea centrală și vest-europeană, ci este deopotrivă părtaș la moștenirea orientărilor culturale regionale specifice din sud-est. (…) Noi, sașii din Transilvania, nu suntem și nu vom fi nicicând doar produsul fidelității noastre față de modelul de bază german apusean al obârșiei noastre, ci, în egală măsură, produsul unui drum istoric ce a înrădăcinat în noi efectele pe care le-a avut contactul cu popoarele și culturile sud-estului.”

Relația dintre identitatea etnică, definită ca aparteneța la un grup, identificarea cu tradițiile, valorile, limba, istoria, originea acestuia, și identitatea națională, a țării-gazdă, merită să fie atent studiată în cazul sașilor. Ca să ne rezumăm la interesul nostru aici, ar fi de observat că în ultimele studii privind interacțiunea dintre identitatea etnică și cea națională, această se definește pe baza răspunsurilor la două întrebări[6]:

1. Este important să păstrez adeziunea la grupul etnic?

2. Este important să am o relație bună cu societatea mare, cu membrii țării gazde?

Răspunsul la aceste două întrebări pot indica patru tipuri de relaționare între etnic și național: integrare (da,da), asimilare (nu, da), separare (da, nu), marginalizare (nu, nu). Este foarte interesant că, folosind schema într-un studiu de caz despre identitatea sașilor, putem observa că, la sosirea în Germania, sașii se pare că au răspuns în general afirmativ la ambele întrebări, caz în care putem vorbi despre integrare. Însă în ce privește trecutul transilvan, raportarea lor la național, fie maghiar sau românesc, rămâne de analizat felul cum au răspuns de-a lungul timpului la cea de-a doua întrebare. Ipoteza mea e că au răspuns negativ, simțind mereu nevoia separării de ceilalți pentru a-și asigura supraviețuirea identității de grup. Fără ca asta să însemne ostilitate, doar o oarecare distanță necesarü, autoimpusă. Granița până unde a mers schimbul cultural, influența, conviețuirea, și de unde a început rezistența la asimilare este foarte greu de stabilit. Aici rămân de argumentat riguros bazele pe care se construiește mitul Transilvaniei felix, deci conviețuirea în acest spațiu, de-a lungul timpului. 

În ce privește prezentul comunității, în interiorul comunităților săsești din Transilvania, Germania, Austria, Canada, SUA, etc. se simte foarte acut presiunea unui sfârșit de generație. Sașii care au plecat acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani din Transilvania se întreabă în ce măsură copiii, nepoții lor vor mai păstra vie cultura și sentimentul de apartenență la comunitate. Dacă peste treizei, cincizeci de ani, copiii lor vor mai participa la tradiționala întâlnire de la Dinkelsbuehl, unde în 2014 au fost prezenți peste 20.000 de sași din întreaga lume. 

În Germania, pe de o parte sunt sașii în vârstă, sceptici privind viitorul, prizonieri într-o vârstă de aur transilvană, refugiați în trecutul nostalgic al unui ”Siebenbürgen, süße Heimat”. Ca și în Transilvania, mulți sași din Germania cred că odată cu cei vârstnici acum, cultura și comunitatea sașilor se va stinge. Ca Irene din Călătorie într-un picior a Hertei Müller, mulți trăiesc într-un fel de no man’s land, plecați în plină dictatură din „cealaltă țară“ în țara de adopție, în care se vor simți întotdeauna alienați. Aceștia sunt frecvent sașii care au simțit plecarea din locurile natale ca pe o ruptură traumatică, nu a fost o repatriere peste secole, ci o pierdere a patriei, a Heimat-ului. Sunt cei care de la un moment dat au socotit timpul în zile până la primirea pașaportului, ca în Omul este un mare fazan pe lume al aceleiași Herta Müller. Odată cu Windisch, ei vedeau sfârșitul: „De când vrea să emigreze, Windisch vede sfârșitul peste tot în sat. Și timpul încremenit pentru cei care vor să rămână.”[7] Migrația lor nu a fost atunci o mișcare de punere în legătură a două societăți, ci o scindare. De altfel, puțini dintre sașii transilvăneni și-au mai păstrat cetățenia română. Această ruptură a fost atenuată după 1990, când libertatea circulației îi readuce pe unii înapoi, în vizită, „sașii de vară”, iar în altele cazuri, iluzoriu sau concret, se pune problema întoarcerii.

Mobilitatea sașilor între cele două spații este justificată relațional (întreținerea legăturii dintre cei care au plecat și cei rămași, prieteni și rude), comemorativă (întoarcerea în locurile unde au trăit părinții, unde sunt mormintele, pentru restaurări și activități voluntare, pentru întâlniri ale celor plecați dintr-o localitate) sau economică (investiții, afaceri), toate acestea fiind adesea interconectate.

Mulți dintre copiii, nepoții veniți în Germania la vârste fragede sau născuți aici nu au învățat săsește, nu au atașament față de Transilvania, un loc pe care nu l-au văzut poate niciodată sau l-au vizitat ca simpli turiști, nu se identifică cu grupul etnic, cu obiceiurile și mentalitatea lui, sunt distanți, chiar reticenți față de tot ce înseamnă tradiție, cultură, moștenire spirituală a generațiilor dinaintea lor. La nivel global, când se vorbește despre globalizare și mobilitatea de astăzi, definirea identității etnice este o problemă acută, mai ales în rândul adolescenților.

Pe de altă parte, această viziune sumbră e contrabalansată de sutele de tineri care iau parte la Întâlnirea anuală de la Dinkelsbühl. Numărul impresionant de tineri prezenți în 2013, dar și în anii trecuți, îmbrăcați în costumele tradiționale, defilând la parada portului popular, cei care fac parte din ansamblurile de dansuri, fanfarele sau corurile răspândite în toată Germania, arată că totuși există o continuitate, prin urmare și speranță. Admirabile sunt și exemplele de tineri născuți în Germania în familii de sași care vorbesc chiar și săsește, vizitează Transilvania, se implică în acțiuni de voluntariat și au un atașament față de locurile natale ale familiei lor.

Și în Transilvania se regăsesc aceste două polarități, cu observația personală că aici tinerii sași sunt mai puțini numeric și mai puțin activi ori vizibili decât cei din Germania, tocmai pentru că aici din păcate nu se mai poate vorbi despre o comunitate în adevăratul sens al cuvântului.

935744_171961999632431_269197483_n

„– Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.”

Apoi, în ultimii ani, am sesizat alte două tabere între care se aprind discuții destul de acide: pe de o parte sașii care s-au întors acasă, dintre care unii susțin că toți sașii ar trebui să revină în Transilvania, să-și revendice proprietățile și să salveze astfel tot ce înseamnă tradiția și patrimoniul lor în zonă. E vorba în cazul multora de o datorie morală. Răspunsul la acest îndemn vine prompt din rândul celor care trăiesc în Germania și aduc argumente care susțin că revenirea sașilor în Transilvania este o utopie, o iluzie fără șanse de a fi realizată vreodată. De data aceasta, nu granițele spațiale, ci cele temporale și de mentalitate între Germania și România fac ca, pentru majoritatea, să nu mai fie cale de întoarcere. Nu pentru, toți din fericire.

În tot acest perpetuum mobile, ce se traduce prin dislocare, alienare, mobilitate, este prin urmare foarte interesant cum se construiește „împărăția lu’ tătâne-său” din poveste, acel tainic „acasă” după care tânjim cu toții. Cum se transformă legătura cu locul de baștină, în condițiile în care mulți dintre noi, nu doar sașii, ne pierdem patria și devenim la un moment minoritari undeva în lume. Personal, am făcut multe drumuri înapoi, multe întoarceri până la, poate, acea întoarcere. Însă paradoxal, de fiecare dată când sunt aproape, mă simt mai departe de acea casă pe care o cunoșteam. Ca în poveste, de fiecare dată, găsesc „aici alți oameni, alte orașe, și cele vechi erau schimbate de nu le mai cunoștea…”

Drumurile noastre pe harta lumii nu se suprapun peste căile de pe harta sufletului. Ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, cu toții traversăm Valea Plângerii, lumea cu dor, în care memoria și afectivitatea este tot ceea ce poate fi smuls timpului.

În aceste condiții, este legitim să ne întrebăm cum va arăta viitorul sașilor din Transilvania. Lumea este o continuă devenire, prezentul devine instantaneu trecut și ancoră pentru viitor. Oare ce, cum, cât din cultura lor, a noastră, va supraviețui mai departe? Ce ar trebui să facem pentru ca moștenirea lor materială, spirituală să nu dispară treptat din aceste locuri?

image_h

Bibliografie

Remus Gabriel Anghel, Istvan Horvath (coord), Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești, Editura Polirom, 2009

K.J. Bade, J. Oltmer, Aussiedler: deutsche Einwanderer aus Osteuropa, (Aussiedlerii, imigranți germani din Europa de Est), IMIS, 2003

Hans Bergel, Homo Transsilvanus. Die Siebenbürger Sachsen im Licht Südeuropas in Zuwendung und Beunruhigung. Anmerkungen eines Unberquemen, Wort und Welt Verlag, Thaur bei Innsbruck, 1994

Rogers Brubacker, Migrations of Ethnic Unmixing in the New Europe, International Migration Review, 1, vol. 31, 1998, pp 1047-1065

Der Spiegel, „Jetzt bin ich hier, jetzt reicht’s mir“, 34/1988

Ruxandra Hurezean, art. „Trista poveste a ultimilor sasi din Transilvania. Fabula lui Hans despre iezenul fugarit de vulpe”, 7 noiembrie 2008, Hotnews.ro

Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în Legende sau basmele românilor, adunate din gura poporului, București, 1882, p. 1— 10.

Herta Müller, Călătorie într-un picior, Editura Humanitas, 2010

Herta Müller, Omul este un mare fazan pe lume, Editura Humanitas, 2011

Jean F. Phinney, Gabriel Horenczyk, Carmela Liebkind, Paul Vedder, Ethnic Identity, Immigration and Well-Being, an Interactional Perspective, Journal of Social Issues, Vol.97, No.3, 2001


[2] România, te iubesc, difuzată la PRO TV în 20 octombrie 2013, reportaj despre activitatea actriței Ioana Crăciunescu în satele Pelișor și Ațel.

[3] K.J. Bade, J. Oltmer, Aussiedler: deutsche Einwanderer aus Osteuropa, (Aussiedlerii, imigranți germani din Europa de Est), IMIS, 2003.

[4] Rogers Brubacker, Migrations of Ethnic Unmixing in the New Europe, International Migration Review, 1, vol. 31, 1998, pp 1047-1065,

[5] Der Spiegel, art.cit.

[6] Jean F. Phinney, Gabriel Horenczyk, Carmela Liebkind, Paul Vedder, Ethnic Identity, Immigration and Well-Being, an Interactional Perspective, Journal of Social Issues, Vol.97, No.3, 2001, pp.493-510.

[7] Herta Müller, Omul…, p. 8.

7 gânduri despre “Sașii de ieri și de azi. De mâine?

  1. Multumesc de frumoasele cuviinte! Ma bucur ca mai exista oameni cu clarviziune, care asi dau seama de banderola creata de-a lungul secolelor antre populatia romana si populatia saseasca. Chiar daca au existat perioade de negare acestui fapt sasul si romanul au stiut permanent an adancul sufletului ca ai uneste ceva comun: pamantul si tinuturile stramosesti pe care an lunga istorie au ancercat sa supravietuiasca ampreuna. Si sasii si romanii nu au avut antodeauna viata usoara dar asi putea da sute de exemple unde relatiile interumane au dovedit ca todeauna le-a pasat unul altuia de felul cum se descurca an viata. An toate vecinatatiile a fost lozinca primara sa ajuti unde e nevoie. An final anca o data multumire pentru articol.
    Un Ardelean

    Apreciază

    • Cu drag, ma bucur. Banderola ce a legat un sas si o romanca m-a adus pe mine pe lume, deci am crescut vazand in familie si ce ne uneste, si ce ne desparte. Multa vreme am privit cu un scepticism nerostit povestile tatalui meu. Si bineinteles ca, cel putin pana la o anumita varsta, tata mi-a ascuns anumite lucruri. Din pacate, nu am prea avut in jurul meu, in Sebesul in care nu mai erau prea multi sasi, voci care sa-mi confirme sau sa adauge nuante la ce spunea el. Acum insa, de cand am venit in Germania, am putut confrunta tot ceea ce stiu de la el, din Transilvania, cu ceea ce spun si cred, simt, sasii de aici. In continuare mi se par foarte interesante drumurile sasilor prin istorie, prin spatii, felul in care au stiut sa se faca apreciati, sa intre intr-un schimb cultural ce a insemnat convietuire, dar in acelasi timp identitatea lor sa fie nealterata de cei din jur. In articolul acesta de-abia am atins cateva puncte pe care mi-ar placea sa le dezvolt in niste studii mai documentate. Multumesc!

      Apreciază

  2. -au dat bir cu fugitii -este f. in ton cu fabula initiala,poate chiar este o TV respectabila…in alta ordine;’die Sachsen haben sich selbst aus der Geschichte verabschiedet’este o afirmatie din 1992 a unui renumit prof.universitar de la Babes-Bolyai,care spune totul.nu-i asa?

    Apreciază

    • Nu cred ca „au dat bir cu fugitii” este in ton cu fabula lui J.Schaas. Fabula spune ca plecarea iezenului, deci a sasilor, a fost un gest de exasperare. O picatura care a umplut paharul, dupa un sir repetat de hartuieli, moment in care iezenul a ales sa plece. Este da, o alegere. Herr Schaas spune ca vulpea din fabula lui nu sunt romanii, nu oamenii, ci istoria. Insa felul in care emisiunea respectiva pune problema este inacceptabil din punctul meu de vedere. Sasii au plecat de bunavoie, insa nu ca niste lasi. Iar istoria lor merge (inca) mai departe, comunitatea este vie, activa, respectata in Germania. Viata culturala a sasilor din Germania este foarte bogata in evenimente. Pe de o parte, articolul pune problema supravietuirii ei prin generatiile tinere, nascute in Germania care, in mod evident, nu se identifica la fel de puternic cu grupul, Transilvania, valorile comunitatii. Pe de alta parte, ma intreb ce se va intampla cu patrimoniul sasesc din Transilvania, odata ce acesti batrani ai cetatilor, pe care inca ii mai gasim in unele locuri, nu vor mai fi.

      Apreciază

    • Nu cred ca au „dat bir cu fugitii”. Datele oficiale spun că în ianuarie 1945, 75.000 de sași și șvabi din Transilvania și Banat au fost deportați în lagărele de muncă forțată din Ucraina și Siberia, pentru reconstrucția Uniunii Sovietice. Dintre acestia o parte importanta a fost „repatriata” de autoritatile sovietice in Germania sau Austria. Astfel au fost despartite pentru ani buni multe familii. Aceasta a fost cauza emigrarilor ulterioate pentru reintregirea familiei.
      Dupa 1989 au plecat, ca de altfel si foarte multi romani, pentru a gasi un loc de munca in strainatate si pentru a asigura copiilor un viitor mai sigur.

      Apreciază

  3. Nimeni nu impune unei comunitati etnice sa nu isi impuna o bariera fara de alte comunitati insa in cazul comunitatii sasilor nu s-a observat ca ar avea dusmanie, ostilitate sau intentia de a face rau altor comunitati. Este pacat ca au plecat si ar fi bine si i-ar bucura pe romani daca s-ar intoarce in tara de origine Romania.

    Apreciază

Povestește și tu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s