În 1998, Prințul Charles este la prima sa vizită oficială în satele din Transilvania. La Moșna, întregul sat freamătă așteptând probabil cel mai de seamă oaspete ce a călcat prin aceste locuri. Au venit chiar și curioși din împrejurimi ca să-l vadă pe Majestatea sa, însă, așa cum își amintește doamna Sara Dootz din Viscri, nici o muscă nu mișca fără aprobarea gărzilor de corp. Și totuși, Sarei Dootz și copiii săi li s-a făcut loc până în calea Prințului Charles. S-au înfățișat în veșmintele de sărbătoare, purtând cu demnitate costumul lor arhaic care trebuia să impresioneze acum un cap încoronat. Sara nu vorbește engleză, doar îl privește pe Prinț de sub voalul amplu ce-i încadrează în formă de inimă chipul senin și plin de înțelepciune. Sara Dootz îi întinde Prințului un prosop imaculat pe care l-a brodat migălos chiar cu mâinile ei. Cartea lor de vizită, un obiect simplu și curat ca și sufletul lor. Fermecat de așa apariții, Prințul Charles are în față trei zâne, mamă, fiică și nepoată, trei generații de săsoaice care îl invită în colțul lor de rai, de unde au descins ca dintr-o poveste.

                       – Probabil voi veni, spuse Prințul.

Prima vizită a Prințului Charles în satele din Transilvania, la Moșna. Sara Dootz, în costum tradițional săsesc, îi dăruiește Prințului Charles un prosop țesut manual.

Timp de secole, Tracht-ul adică portul tradițional a fost pentru sașii din Transilvania cartea de vizită între ai lor și în lume. Studiile arată că săsoaicele din Viscri păstrează până astăzi cel mai vechi tip de împodobire a capului femeii măritate, cu reminiscențe încă din Evul Mediu. Generații la rând, voalul alb ca laptele, aranjat amplu, cu eleganță și simplitate în jurul feței, a exprimat atașamentul de tradiție și simțul estetic al săsoaicei de la țară. Și pentru sași, costumul popular încifrează coduri ancestrale pentru că este

o imago mundi ce cuprinde o sumă de simboluri, hierofanii, revelări ale sacrului, care îi dau o poveste și ne dau în același timp nouă o identitate culturală unică, inimitabilă” (Sorin Apan).

Fiecărei regiuni locuite de sași, cu tipul ei de costum popular specific, îi corespunde și un anumit fel de împodobire a capului femeii. Felul în care este gătit capul indică vârstele și statutul femeii pe parcursul vieții: în copilărie căița colorată, apoi Borten-ul – toca de catifea neagră, după căsătorie die Bockelung – îmbrobodirea capului și die Haube – din nou căița de catifea brodată. Deși voi ilustra și vorbi pe scurt despre toate felurile de acoperire a capului, mă voi opri aci mai mult asupra împodobirii capului femeilor măritate, numit în limba germană die Bockelung. Este un mod conservator și spectaculos de învelire, ce exprimă atât statutul femeii, dar și un rost și o armonie a portului săsesc în întregime.

„Unter die Haube”

În comunitatea săsească, femeile mai în vârstă poartă în mod tradițional die Haube – scufia, căița de catifea neagră brodată minuțios cu motive florale colorate și împodobită cu mărgele, legată sub bărbie. În limba germană există expresia unter die Haube bringen/kommen, în traducere a aduce sub căiță, cu sensul de a se mărita, pentru că prin căsătorie, podoaba capului femeii se schimba de la Borten-toca de catifea neagră la Haube-scufia brodată. Tot un fel de căiță roșie brodată cu flori multicolore purtau și fetițele mici, până la confirmare.

Haubenartig! Femei purtând căiță tradițională la unul din puținele evenimente unde poate fi admirată pe viu diversitatea și frumusețea costumelor săsești: parada portului săsesc la Dinkelsbühl, 2013.

Bortenul sau cum umblau săsoaicele cu molda-n cap

În unele locuri, Borten-ul de catifea neagră purtat de tinerele săsoaice era numit ironic de către români „moldă” (covată, din germ. Mulde). Așa cum am văzut adesea, conviețuirea mai multor comunități etnice într-un spațiu restrâns precum Transilvania a dat naștere și unor legende și vorbe din folclor, în care trăsăturile unui grup intră mai mult sau mai puțin prietenos în gura târgului. Una dintre acestea arată ciufuleala între vecinii români și sași, pe marginea dărniciei și ospitalității celor din urmă.

Se spune că pe vremea când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe Pământ, au intrat în curte la o săsoaică. Săsoaica tocmai atunci frământa aluat în moldă, ca să facă pită. Și crezând că cei doi străini vin să-i ceară ceva de mâncare, săsoaica repede s-a ascuns sub moldă, ca să nu o vadă. Iac-așa ar fi rămas de atunci vorba că săsoaicele umblă cu molda-n cap.

Tinerele fete purtau de la confirmare până la căsătorie numai Bortenul de catifea neagră, simbol al purității. Ca un semn al cumpătării care amenda abaterile de la regulile comunității, a rămas consemnat că în 1676, în fața Bisericii Evanghelice din Sibiu li se confisca fetelor Bortenul prea înalt. De-a lungul timpului, cele care au purtat un Borten înalt sau exagerat împodobit au fost considerate adesea prea îndrăznețe. În unele locuri, duminica, la intrarea în biserică, exista o măsurătoare sau o foarfecă ce rezolva pe loc problema. Chiar și în zonele unde costumul săsoaicelor era bogat în podoabe, se cerea decență și respect pentru tradiție.

Feluri de împodobire a Bortenului miresei în ziua nunții

În ziua nunții, mireasa săsoaică poartă tot Borten, împodobit cu bijuterii și cununi de flori, dar în ziua de după nuntă va purta pentru prima dată capul învelit sau, așa cum se mai spune popular, îmbrobodit, gebockelt.

Die Bockelung / găteala capului săsoaicelor măritate

Documentele arată că această găteală a capului este păstrată aproape neschimbată la sașii din Transilvania încă din Evul Mediu, de dinainte de Reformă. Chiar dacă pânzele au devenit tot mai fine sau ornamentația mai elaborată, felul împodobirii capului este constant în timp, fiind diferit doar de la o regiune la alta. Straturile care se suprapun în găteala complicată a capului sunt totuși aproximativ aceleași în toate zonele etnografice, diferențele fiind date de cromatică, ornamente și forma în care sunt așezate vălurile.

Astfel, prima dată se așază pe cap o căiță subțire neagră sau două panglici de pânză, fixate cu ace, care dau formă, țin strâns părul și au rol de suport pentru straturile următoare. Apoi se pune căița adesea brodată colorat, die Haube, peste care se întind panglicile colorate de pânză (bunte Baender), care pot fi chiar și paisprezece la număr, prinse la ceafă cu ace de velitură și lăsate să curgă pe spate exact până la tivul rochiei. La femeile mai în vârstă, aceste panglici sunt în culori închise sau numai negre. Deasupra urmează voalul (der Schleier), care încadrează fața pe deasupra și pe sub bărbie, fiind fixat de căiță și de benzile colorate cu ace de velitură (Bockelnadeln). Voalul este de obicei alb, însă poate fi și albastru sau alte culori, cu sau fără model brodat. Voalul poate fi ușor și diafan, din tul transparent, sau un batic plin, de in ori de bumbac foarte fin, scrobit tare. La Viscri, acest batic cu broderie pe marginea de la spate se așează peste cap, încadrând fața amplu într-o formă de inimioară care este o marcă a portului local.

La portul de sărbătoare, acele de velitură sunt la fel de migălos făcute ca și celelalte podoabe ale femeii înstărite – paftaua și cingătoarea – din argint aurit bătut cu pietre semiprețioase sau perle. În Țara Bârsei se poartă foarte multe astfel de ace de velitură, care încadrează capul ca un fel de diademă. De exemplu, o săsoaică din Bod/Brenndorf putea purta chiar și 57 de ace de velitură peste voal. O găteală a capului pe cât de prețioasă și impozantă, pe atât de greoaie și elaborată.

Există totuși zone unde și femeile mai bătrâne poartă capul îmbrobodit, așa-numitul Bockelung, și nu neaparat Haube-căiță, de exemplu la Tărpiu/Treppen, Bistrița Năsăud/Noesnerland, Gârbova în Unterwald ori în Viscri ș.a. Acolo unde se obișnuiește ca toate femeile să poarte capul îmbrobodit, cele tinere se deosebesc prin culori mai vii sau prin aranjamente mai complicate ale vălului. Găteala capului poate dura peste o oră și e nevoie de ajutor, pentru că femeia singură își poate aranja cu greu toate straturile după regulile învățate din mamă în fiică.

Multe imagini vechi ne arată constanța față de tradiție, atenția și respectul acordat de sași portului tradițional, ca una dintre mărcile lor identitare de preț. Împodobirea capului înainte de slujba de duminică, la sărbători, dar mai ales la nuntă are semnificația unui gest ritualic, ce ține nu numai de frumusețe, dar și de demnitatea și statutul femeii în rândul comunității. Împreună cu restul Trachtului, împodobirea capului formează un tot armonios și elegant. Valoarea portului tradițional stă nu numai în vechime și în măiestrie, ci în capacitatea lui de a distinge o comunitate și de a-i afirma sensurile.

Pe chipul săsoaicei simple, reflectat în oglindă înainte de a porni la biserică, se citește atașamentul față de o puternică tradiție arhaică, frumusețea, sensurile și armonia perpetuată în Transilvania de generații înaintea ei.

Imagini de Hans Retzlaff, Berlin:

1. Tânără îmbrobodită cu voal negru din Haferland/”Țara Ovăzului”

2. Împodobirea capului unei săsoaice, înainte de a merge la biserică

3. Tânără săsoaică din Lechința/Lechnitz, Bistrița –Năsăud

4. Săsoaică din Țara Bârsei, îmbrobodită cu voal roșu

5. Femeile din Viscri/Deutsch-Weisskirch au păstrat cea mai veche formă de îmbrobodire a capului cu voalul încadrând fața în formă de inimă

6. Săsoaică purtând capul acoperit, după specificul Viscriului, îmbrăcată în Kürschen, haina de iarnă specific zonei

7. Femeie din Lechința în timp ce se îmbrobodește

8. Tânără femeie îmbrobodită din Șura Mică

9. Tânără din Gârbova, Unterwald

Când picturile prind viață și Mary Poppins se îmbracă în costum de săsoaică. Atunci și acum, acolo și aici, aceeași frumusețe din Țara Bârsei. Stg: ilustrată de Wolfgang Willrich, cca 1940. Dr: Săsoaică din Rotbav, jud. Brașov, la parada portului popular de la Dinkelsbühl, Germania, 2013.

Săsoaice din Tărpiu/Treppen, Bistrița-Năsăud, gătindu-se pentru biserică. Îmbrobodirea capului se numește în zonă „Bockelung/Buckeln” sau „Schleggern”.

Referințe:

Ligia Fulga (coord.), Sașii despre ei înșiși, Die Siebenbürger Sachsen ueber sich selbst, vol 1, Editura Expres, Brașov, 2008

Bernd G. Längin, Unvergessene Heimat Siebenbürgen, Städte, Landschaften und Menschen auf alten Fotos, Weltbild Verlag, Augsburg, 1997

Werner Schmitz, Sara Dootz, Mit der Sonne steh’ ich auf, Schiller Verlag

Emil Sigerus, Chronik der Stadt Hermannstadt, Honterus Verlag, Sibiu, 2005

Stadt Gottes, Familien Zeitschrift, Beitrag mit Aufnahmen von Hans Retzlaff, Berlin und text von Pfarrer Klaster, Siebenbürgen, Heft 1, Oktober 1934.