Cel dintâiu călător, cum îl numea Iorga, ,,primul român modern” (Pompiliu Eliade), cărturar luminat și aventurier, francmason cu limbă ascuțită la adresa boierimii din rândul căreia făcea parte, Dinicu Golescu a rămas cunoscut datorită Însemnărilor sale, considerate primul ghid de călătorie din cultura română.

Ingenuu și cuprins de încântare, Dinicu Golescu notează minunile țărilor din Apus, față de care spațiul românesc era mult în urmă ,,căci învederat lucru este că noi am rămas în urma tuturor neamurilor” și ,,vremea este a ne deștepta”. Paginile lui Golescu sunt înțesate de critici și frământări pentru conștientizarea și recuperarea înapoierii față de restul Europei. Critica societății românești față de restul Europei se articulează pe antitezele întunecat-luminat, barbar, înapoiat-civilizat. Căci, ca și acum, modernizarea însemna la Dinicu Golescu europenizare, acesta fiind proiectul măreț în care ne zbatem împotmoliți la frontiera Europei. De aici maladia complexului de inferioritate care a făcut carieră în mentalitatea românească, de actualitate și acum, după două secole de sforțări spre primenire.

Periplul său spre lumea civilizată începe din Transilvania, unde Golescu observă obiceiurile și firea sașilor și maghiarilor, reflectate în înfățișarea localităților pe care le-au rânduit. Privind acum înapoi, putem spune că, în ce-i privește pe sași, Dinicu Golescu este primul care conturează pentru publicul larg imaginea sașilor muncitori, înstăriți și instruiți. O percepție care de atunci a rămas neclintită în mentalul colectiv românesc.

Pe numele său real Constantin Golescu, s-a născut la 7 februarie 1777, în elita boierimii de atunci, ca fiul banului și marelui boier Radu Golescu. A avut parte de o educație bună, urmând Academia Grecească din București. Dinicu Golescu a devenit cunoscut ca o minte luminată, boier erudit, cunoscător al limbilor latină, greacă, italiană, franceză (*deși există păreri care-i contestă formația poliglotă temeinică, v. Al Racoviță, Călinescu). A fost hatman, ispravnic, mare logofăr și s-a implicat la 1821 în lupta împotriva regimului fanariot. În 1804 s-a căsătorit cu Zoe Farfara.

 

Primul jurnal de călătorie din cultura română

Curiozitatea, setea de cultură și spiritul aventurier l-au purtat pe Dinicu Golescu spre lumea civilizată, de unde s-a născut „Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826”, cunoscut ca primul jurnal de călătorie din cultura română. Dinicu Golescu a străbătut Transilvania, Ungaria, o parte din Elveția, Austria și Italia, periplu în care realizează mirat și naiv înapoierea noastră față de tot ce înseamnă educație, cultură, societate, economie.

Din descrierea aproximativ cronologică a călătoriilor, reiese că Dinicu Golescu a făcut trei drumuri spre vestul Europei: primul în 1824, când pornind spre Transilvania, ajunge în Italia, trecând prin Buda, Viena, Triest și Milano, al doilea în 1825, când merge la băi în Banat și de aici la Pesta, apoi ultimul în 1826, când merge din nou prin Brașov ajungând în Bavaria și Elveția, unde își lasă fiii la studii. Prima călătorie, în care sunt descrise mai amănunțit și localitățile săsești și firea sașilor, este și cea mai extinsă parte a cărții, acoperind aproape două treimi din volum.

Fiind considerate un reportaj avant-la-lettre, Însemnările lui Dinicu Golescu urmăresc fidel ruta diligențelor vremii, cu distanțele și stațiile de poștă străbătute, din Brașov, prin Făgăraș, Avrig, Sibiu, Sas-Sebeș, Belirad (Alba-Iulia), Turda, Cluj, Oradea, Buda, Pesta, Raab, Pressburg, Viena, etc., fără a face însemnări și pe drumul de întoarcere. Se crede că în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie, într-o lojă masonică din Elveția, iar revenit în țară a participat la lucrările unei loji secrete din București. Întors din călătorie, Dinicu Golescu își publică la Buda însemnările de drum, o idee extravagantă și inedită pe atunci.

„Căci noi, cei bătrâni, neștiind de tot pe lângă alții dintr-alte părți ale lumii, cu neștiința vom intra și în pământ. Și copiii noștri, neavând de la cine să învețe și a să îndrepta, asemenea ca noi vor și urma, de nu și mai rău; căci învederat lucru este că noi am rămas în urma tuturor neamurilor” nota Dinicu Golescu în ale sale Însemnări de călătorie.

 

Un complex de inferioritate mereu actual

Observațiile sale surprind în treacăt trăsături ale neamurilor central-europene pe care le cunoaște în călătorii, dar nu neapăt specifice acestora. Dinicu Golescu selectează acele elemente aflate în vădit contrast, ce servesc pentru comparație cu țara sa de origine în plan social, cultural și economic. Evident având un program stabilit și fără a-i lipsi spiritul critic, Dinicu Golescu folosește diverse momente din călătorie, reale sau ușor deformate, pentru a se întoarce mustrător spre boierii din țară, mobilizându-i în a se angaja în educarea și luminarea poporului. Între cauzele decalajului dintre români și restul Europei, Dinicu Golescu identifică lipsa de educație, diletantismul, clientelismul politic, nestatornicia, trândăveala, apatia față de valori și cultură, lipsa reperelor reale. Vicii de care se vede treaba că nu ne-am lepădat.

În spatele aparenței de note făcute din mers, Dinicu Golescu urmărea ca prin criticile și soluțiile din paginile însemnărilor, scrise după întoarcerea în țară, să-și transmită convingerile morale și culturale. Înainte de a fi un jurnal de călătorie, Însemnările lui Dinicu Golescu sunt un prilej de a-și expune ideile, fie fățiș, fie disimulat. De aici o întreagă artilerie retorică, persuasivă, pe alocuri patetică, la care recurge autorul.

Educat în spiritul iluminismului apusean, plimbat prin lume și continuând preocuparea tatălui său pentru învățământ, Dinicu Golescu a înființat la Golești, în 1826, o școală mixtă, după modelul celor văzute în Apus, dorind să ofere oricui, indiferent de categoria socială, acces la educație înaltă, educația fiind piatra de temelie pentru ridicarea societății românești, misiune pe care o propovăduiește în Însemnările sale, îndemnându-i și pe ceilalți boieri să renunțe la lux pentru cultivarea tinerilor. Din același simț al responsabilității pentru educație și răspândirea culturii, întemeiază în 1826, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, revista „Curierul românesc”, de orientare iluministă. În 1827, tot împreună cu Ion Heliade Rădulescu pune bazele „Societății Literare” din București. Ședințele Societății aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu de pe Podul Mogoșoaiei. În același an inițiază apariția primei reviste în limba română „Fama Lipschii” (gazetă tiparită la Leipzig, în Germania, cu apariție lunară).

 

 

Însemnările lui Dinicu Golescu despre sași

De interes special pentru noi sunt paginile în care Dinicu Golescu vorbește despre sași. Ele deschid Însemnările, pentru că în periplul său, trecând din Țara Românească spre Transilvania, Brașovul este primul oraș vizitat. Dinicu Golescu face observații sumare privind oamenii cu care intră în contact și, în general, stăruiește în fața elementelor ce contrastează puternic cu realitatea din Muntenia. La adresa sașilor are cuvinte de laudă, fiind impresionat de firea oamenilor – muncitori, chibzuiți – trăsături care se răsfrâng în înfățișarea localităților pe care le-au durat. Călătoria continuă apoi de la Brașov la Făgăraș, Avrig, Sibiu – unde remarcă în mod special proprietățile baronului Brukenthal, apoi prin Sebeș, spre Cluj și Oradea, de unde trece în cetatea Budei și călătoria sa continuă mai departe spre vest.

CRONŞTATD, CE-I ZIC ROMÂNEŞTE BRAŞOV

 

…Dar această pagubă ce le aduce acest pământ, o împlinesc cu vrednicită lor, fiindcă această naţie săsească este foarte muncitoare, căci bez munca câmpului, care o fac la vreme şi cu multă sârguinţă şi bună chibzuire, câte lucruri sunt a le săvârşi în curţile lor, cum meliţatul, bătutul snopilor de grâu, orz, ovăz şi alte asemenea lucruri, să scoală noaptea cu lumină de le săvârşesc.

 

Şi, în scurt, un strein, cum va intra în satele lor, numai dupe cele ce vede, cunoaşte a lor vrednicie, şi că au pravili drepte spre fericirea naţiii. Căci va vedea în toate satele case de zid cu câte trei şi patru odăi, geamuri pe la ferestre, jalogii văpsite, şi într-însele paturi, lăviţi, mese, lăzi, scaune, toate văpsite; oglinzi, chipuri, ceasornice, rânduri de aşternuturi destule, şi de masă cu prisos, şi oricâte vase spre gătirea bucatelor şi întrebuinţarea mesii, toate le au cu prisos, pă cât socotesc că le-ar trebui peste tot anul. Şi în veci îmbrăcaţi curat; iar sas cu picior gol, nu să va învrednici nimeni să vază.

 

Pe la satele lor au foarte bună orânduială, spre podoabă, buna vieţuire şi învăţătura copiilor, căci toţi copiii trebuie să înveţe carte încât să poată citi şi a scrie, şi cele trebuincioase trei socoteli: adunarea, înmulţirea şi scăderea. Şi preoţii lor sunt datori, o dată pe săptămână, duminica, la doao ceasuri dupe prânz, să cuvinteze către toţi copiii satului ce sunt în vârstă de zece ani, şi până să însoară, cum să-ş păzească datoriia către Dumnezeu, cum să să poarte către părinţii lor, către cei mai bătrâni şi către toţi sătenii, şi la datoriile către stăpânire, şi cum să cuvine să le fie petrecerea bună şi cinstită, şi la vremea lucrului de a fi foarte silitori, încât treaba de astăz niciodată să nu o lase pentru mâine, căci, a doa zi, sau alta poate i să va întâmpla, sau vremea îi va sta împotriva, şi aceasta de într-o zi lenevire poate să-l facă lipsit peste tot anul. Şi pe care, după multa auzire a povăţuirilor, îl va dovedi neascultător şi neurmător povăţuirilor, îl şi pedepsesc, şi pedeapsa este gloabă la cutiia satului, ce au spre faceri de bine, de la zece creiţari şi până la un fiurin hârtie. Şi pentru necuviincioasa urmare a acelui tânăr, trebuie să fie mărturie care să se dea în faţa adunării şi a părinţilor lui, căci nici acei zece creiţari nu să dau după voia preotului sau a altui cuivaş, ci după dreptate, şi căci aceasta să socoteşte o mare ruşine în familia celui greşit.

 

Dintr-aceste bune îngrijiri ale acestui neam, judece fieşcine că un neam aşa iubitor de muncă, aşa bine crescut, bine învăţat în datoriile sale, bine prăvilnicit în dreptăţile sale, bine mânat pe calea fericirii, nu poate să nu ajungă la sfârşitul spre care tot omul priveşte.

 

ERMANŞTAD – SIBIUL

Şi acest oraş este în cetate, şi tot în ţinutul Sibembirghen, în judeţul saxilor, lăcuit de destui domni şi neguţători, căci şi aciia este negoţul mare, fiind iar cu apropiere de hotarele Prinţipatului Valahiii. Lăcuitorii să urcă până la 16.000; şi într-acest oraş au toate chipurile de bune îngrijiri: spre buna orânduială, spre odihnă, spre podoabă şi spre înlesnirea învăţăturii şi spre toate urmările carele aduc pe om la fericire. Aciia lăcuiaşte şi comandiru ostăşăsc, a căruia stăpânire să întinde peste tot Ardealu, cum şi vistieriul iarăş al tot Ardealului. Şi pe tot anul o dată să strâng la poliţiia universitate câte un sinator din toate maghistraturile, şi săvârşăsc pricinile cele nesăvârşite în judeţele lor.

 

Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1828, Buda, 1826; ediţie îngrijită şi introducere de Nerva Hodoş, Bucureşti, 1910; ediţie îngrijită şi prefaţă de P mai Haneş. Bucureşti, Minerva, 1915; ediţie îngrijită de Dimitrie Panaitescu-Perpessicius, Bucureşti, 1952; ediţie îngrijită şi prefaţă de Gheorghe Popp, Bucureşti, 1964; ediţie prefaţată de Marin Bucur, Bucureşti, 1971; ediţie îngrijită de şi postfaţă Mircea Iorgulescu, Bucureşti, 1977.

 

Citește și Ce sunt și ce vor sașii din Ardeal, Nicolae Iorga

Citește și Lucian Blaga despre satele săsești și cele românești