Auzim atât de des expresia „parfum de epocă”. De câte ori nu evadăm din cotidianul sordid, pierduți pe îngustele străzi medievale, visând în răcoarea grădinilor boeme sau printre fotografiile bunicilor distinși, cu parfum de interbelic. Concret ce miros să aibă parfumul de epocă? 

Citeam că într-un atelier din Italia, un parfumier excentric recompune din esențe cele mai subiective impresii și trăiri, cum ar fi lumina unui amurg dintr-o fotografie, declarația de dragoste dintr-o scrisoare sau profunzimea unui personaj literar. Pornind de la o fotografie sau de la o pagină scrisă, un parfum evocă ceva la fel de volatil: o amintire.

Acum două zile, primeam pe Facebook pozele de mai jos, cu o descriere care mă facea curioasă: „Acest cojoc este foarte vechi si l-am găsit în podul unei case de sași, pe care am cumpărat-o  după Revolutie. Și casa e foarte veche din 1874… Am găsit și niște poze de familie, care par a fi făcute demult.” Mesajul venea de la doamna Ludmila Popescu, din Șelimbăr (Schellenberg), Sibiu.

Imediat, aveam să aflu că haina bărbătească aștepta uitată în pod, alături de o pereche pe măsură:

Asta-mi amintește de un exercițiu de creativitate din liceu, când trebuia să scriem un eseu pornind nu de la o temă dată sau de la un citat, ci de la o fotografie. Acum, expeditoarea imaginilor lansa aceeași provocare: compune o poveste pornind de la micile comori uitate de zeci de ani, în podul casei mele. Cui să fi aparținut veșmintele? În ce vremuri au îmbrăcat ele doi oameni în sărbătoare? În care grabă au fost uitate sau puse la păstrat în podul casei? Cu ce gând le-ar fi lăsat proprietarii lor și ai casei, alături de imagini de familie și alte obiecte dragi din viața lor?

O mie de întrebări.

Când începusem să fac tot felul de presupuneri, a venit un răspuns parțial din partea aceleiași doamne amabile. În comoara de suflet din podul casei era și fotografia nemaipomenită de mai jos. Tinerii frumoși își poartă hainele cele mai de preț, evident cele de mai sus, în ziua cununiei. Fotografia nu este datată, dar, judecând după alte poze ale familiei, din 1893, putem deduce că suntem pe la început de secol XX.

Veșmintele mirilor sunt deosebite, datorită cojoacelor imaculate și măiestrit cusute, după regulile tradiției săsești. Mireasa poartă o haină ce astăzi are un design foarte extravagant. Este haina de iarnă, Kirchenpelz, căreia i se mai spunea și „Kürschen„. Cojocul cu formă evazată, ca de pelerină, se distinge prin gulerul amplu, tare și geometric de la spate. Acesta continuă bordurile negre al hainei și este minuțios brodat pe margini cu fir auriu. Dintre podoable miresei, remarcăm paftaua (Heftel), o bijuterie valoroasă, din argint aurit, bătută cu pietre prețioase. La origine, paftaua era un relicvar, iar după Reformă a devenit un accesoriu al femeilor înstărite. Cele mai vechi paftale păstrate în Transilvania sunt din sec. al XVI-lea. Alături de acele de vălitură (Bockelnadeln) și cingătoare (Trachtengürtel), erau bijuteriile de mare preț, care se transmiteau ca zestre, din generație în generație. Pe cap, peste panglicile muticolore, mireasa poartă Borten – o tocă de catifea neagră, căreia după nuntă îi va lua locul die Haube, adică o căiță specifică femeilor măritate.

Portul mirelui este mai simplu, deosebită față de un port de sărbătoare fiind pălăria împodobită acum cu flori.

Doamna Popescu din Șelimbăr nu este săsoaică, însă apeciază valoarea acestor fragmente de viață, mult dincolo de cea materială: „Imi plac sașii și îi apreciez foarte mult pentru corectitudine, civilizatie, seriozitate, faptul că niciodată nu renunță la ideile lor și mai au o mulțime de calități. Dar nu m-am gândit vreodată că imi voi aduce un mic aport la cultura lor, prin câteva lucruri și fotografii vechi pe care le dețin. Chiar ma bucur pentru asta.” Îi mulțumim pentru fotografii și mai ales pentru a păstrat cu drag aceste fragmente din sufletul unor oameni.

Impresionat de primele imagini, un domn sas din Șelimbăr care astăzi locuiește în Germania intervenea cu detalii, regretând că nu există încă o cronică a satului. De-abia acum s-ar lucra la descifrarea documentelor Bisericii Evanghelice, unde sunt consemnate evenimentele din viața comunității. Probabil și cununia celor doi.

Ar fi foarte frumos să scriem împreună un „eseu”, pornind de la fotografia de mai sus, despre destinul frumoșilor necunoscuți. Probabil că rudelele lor trăiesc pe undeva, în România sau Germania, că au amintiri și alte imagini de familie. Așa povestea lor ar fi o frumoasă pagină din cronica încă nescrisă a Șelimbărului, cu parfum din altă epocă.

Cedru, bergamotă, lavandă, trandafiri… ce „parfum de epocă” ar putea să ne aducă în prezent cuplul din fotografie? Pentru că lumea, în forma ei olfactivă, ar fi lipsită de secrete.

”Sufletul ființelor este parfumul lor” iar „cine devenea stăpân peste miresme, stăpânea și sufletul oamenilor.” (Patrick Suskind, Parfumul)