Rânduiala și rigoarea săsească se reflectă în toate detaliile vieții, inclusiv în veșminte, și mai ales când vine vorba de hainele cele bune. Zona etnografică, ritmurile naturii, sărbătorile și evenimentele de peste an, vârsta purtătorului dictează cine și ce fel de Tracht (costum săsesc) tradițional se cuvine să poarte.

Costumul popular este o puternică marcă identitară, felul în care oamenii își mărturisesc apartenența la comunitate și se diferențiază implicit de ceilalți. Frumos cusut, minuțios împodobit, croit din materiale lucrate în casă sau comandate la meșteri vestiți din Sibiu ori Brașov, costumul tradițional este o operă de artă și o transpunere a sufletului săsesc pe pânză. Tocmai de aceea, Tracht-ul se transmite din generație în generație, ca un patrimoniu sfânt.  Înainte de a pleca la drum, Făt-Frumos trebuia să îmbrace armura tatălui său, pentru că atunci când porți costumul părinților și bunicilor, te îmbraci cu toată moștenirea spirituală a lor și a neamului tău.

Miri din Ghinda/Windau,Bistrita-Nasaud, carte postala necirculata.

Iarna, în zilele de sărbătoare, sașii purtau cojoace speciale, demne de fețe împărătești. Unele dintre acestea costau cât o pereche de boi, deci cu atât mai mult se păstrau ca o comoară și se transmiteau mai departe. E lucru știut că în bisericile evanghelice era frig pe timp de iarnă ca într-un palat de cleștar. Lipsa mijloacelor de încălzire a spațiului obliga oamenii să poarte cojoace groase și bine argăsite, ca să le țină de cald în timpul slujbei. Iar unde e funcționalitate, în arta populară e și frumos și multă simbolistică.

Hainele de blană de oaie, Kirchenpelz/Kirchenpoilz pe săsește (cojoc de biserică), erau purtate deopotrivă de femei și bărbați. Există mai multe feluri de cojoace săsești, diferite în funcție de zonă, deși ele se aseamănă între ele.  Cea mai răspândită este haina făcută și la femei, și la bărbați, din piele de oaie albă, cu partea de blană la interior, având broderii cu roșu, albastru, negru, uneori galben sau maro în partea din față și pe spate, uneori și pe mâneci. Motivele cusute cu migală pe Kirchenpelz sunt în general vegetale – flori stilizate și cusute în detaliu. Și la bărbați, și la femei, haina putea avea la gulere și pe margini inserții de blană de nurcă, vidră, veveriță.

Săsoaice din Tărpiu/Treppen, jud. Bistrița-Năsăud, carte poștală necirculată, Hans Retzlaff. Colectie personala.

Fetele și femeile tinere mai purtau pe alocuri și un pieptar, Brustlatz, asemnător cojocului, tot din piele de culoarea untului cu broderii colorate, închis la gât, dar mai scurt decât cojocul, fără mâneci și cambrat pe talie.

Femeile din familiile înstărite purtau Kürschen, o haină de blană extrem de prețioasă din piele de oaie albă ca laptele, croită cu forma unei pelerine circulare, fără mâneci, largă jos și încrețită la guler. Marca distinctă a acestei haine, ce astăzi îi conferă un aer extravagant, este o întăritură de lemn inserată la spate, îmbrăcată în piele, catifea sau blană și brodată la rândul ei. Pe partea care venea la ceafă avea aplicate alte broderii și ornamente. Kürschen-ul se purta grațios peste umeri, pe deasupra costumului de sărbătoare.

Pentru un cojocar – Kürschner, realizarea unui astfel de cojoc dura săptămâni întregi. Numai argăsirea pieilor de oaie, ce presupne o sumedenie de procese complicate, durează după metodele tradiționale cam la trei săptămâni. Prin procedee chimice recente, pielea este gata de folosit în două zile. După ce pielea era prelucrată, urmau alte săptămâni în care se croia, se tăia, se aplicau inserții de blană, apoi se cosea cu ace speciale. Drumul final până la piesa meșteșugită pe care sașii o îmbrăcau cu mândrie dura săptămâni bune.

Din câte știu, nu mai există astăzi meșteșugari care să confecționeze cojoace tradiționale săsești. Pe Valea Hâtibaciului, în Mărginimea Sibiului și Gura Râului se mai lucrează pieptare, haine, căciuli românești, însă și aici meșteșugul este pe cale de dispariție, pentru că nu mai are cine să continue arta bătrânilor cojocari.

Costumul tradițional oglindește starea materială, statutul social și vârsta celui care îl îmbracă. Cojocul săsesc este piesa principală în costumul de sărbătoare în timpul iernilor aspre, fiind purtat cu eleganță și demnitate, ca o piesă unică și originală. Dincolo de funcționalitate, el este un document identitar ce apare sporadic și acum la paradele costumelor tradiționale săsești, cum este cea de la Dinkelsbühl, din Germania, fiind astăzi deopotrivă vestigiu al unei realități apuse și totuși o permanență a spiritualității săsești.

Cojoace de iarnă uitate în podul unei case săsești din Șelimbăr, scoase la lumină acum de către noii proprietari. Judecând după alte imagini impreună cu care au fost găsite, probabil hainele sunt de pe la începutul secolului XX. Povestea lor impresionantă v-am spus-o aici. Mai multe fotografii ale aceleiași familii, găsiți aici, prin amabilitatea noilor proprietari.

Cojoc „uitat” intr-un pod de casa veche in Selimbar. Foto: Ludmila Popescu

Cojoc „uitat” intr-un pod de casa veche in Selimbar. Foto: Ludmila Popescu

Cojoc „uitat” intr-un pod de casa veche in Selimbar. Foto: Ludmila Popescu

Cojoc „uitat” intr-un pod de casa veche in Selimbar. Foto: Ludmila Popescu

Este interesant că în a prima fotografie de la stânga la dreapta, puteți identifica tocmai cojoacele de mai sus, purtate odinioară în zi de mare sărbătoare, chiar de tinerii lor proprietari.

Miri din Livezile/Jaad, carte postala colectie personala, 1916.

Cojoc bărbătesc din Casa Baronului, Bazna

Sas purtând cojocul de iarnă, Dinkelsbuehl, Germania 2014.

Săsoaică purtând cojocul de iarnă tradițional, la întâlnirea anuală de la Dinkelsbuehl, Germania, 2014.

Sas purtând cojocul de iarnă la întâlnirea anuală de la Dinkelsbühl, 2013. Foto: povesti sasesti