Fragmentul de mai jos este unul dintre textele mele de suflet, care, de doi ani, a primit pentru mine noi, negândite vreodată semnificații. Pentru poveștile noastre și pentru oamenii din spatele lor, „întoarcere” coboară din cuvânt într-o stare, între vis și aievea.

Cartea din care face parte, Cabaretul cuvintelor a lui Matei Vișniec, nu este o carte, este o lume în care cuvintele sunt vii, se povestesc, se iubesc și se ciondănesc. Într-un teritoriu al fanteziei, cuvintele își fac de cap, capătă corporalitate, personalitate, spirit. Aici cuvintele nu aparțin omului, aparțin doar lor, nu sunt rostite de nimeni, ci se rostesc pe sine. Se joacă, nu doar ludic, ci și teatral, de-a viața.

Întoarcere

Când plec în călătorie, iau cu mine în valiză un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.
Când te văd plecând, îți strecor pe ascuns în buzunarul mantoului un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.
Când cineva, pe stradă, îmi cere să-i arât vreo direcție, deschid palma si-i ofer un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.
Când cuvântul viață începe să-și râdă de mine, îi smulg din carcasa plină de țepi un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.
Când revenim împreună acasă după o lungă călătorie, las să alerge nebunește înaintea mea un singur cuvânt: cuvântul întoarcere.
– De ce nu poți să trăiești fără mine? Mă întreabă câteodată cuvântul întoarcere.
– Nu știu, îi răspund. Pur și simplu nu pot trăi fără întoarcere.
Când te întorci tu și îmi spui ”m-am întors”, nu pe tine te sărut imediat, sărut înaintea ta cuvântul întoarcere.
Când sunt întrebat ”dar te întorci din când în când să-ți vezi părinții?” Spun ”da, este singurul loc unde crește cuvântul întoarcere.”
Mi se întâmplă să fiu uneori, pe zi de ploaie, singur într-o cafenea. Sunt la a treia cafea lungă, cu privirile aspirate de vid. Chelnerul, puțin neliniștit, se apropie de masa mea:
– Totul este în regulă, domnule? Îmi permit să vă întreb acest lucru pentru că sunteți ultimul meu client și trebuie să închid…
– Da, da, îi șoptesc, aștept doar să revină cuvântul întoarcere, asta-i tot.
Când va fi să mor, îmi voi da sufletul în schimbul unui singur cuvânt: cuvântul întoarcere.“

Hansel și Gretel

Matei Vișniec:

„M-am născut într-un oraș care fremăta de cuvinte și de povești. Când am deschis ochii, în târgul Rădăuților din Bucovina mea, în jurul meu se vorbea românește, nemțește, în ucraineană sau idiș… urechile mele au devenit niște pâlnii imense care captau tot: cuvintele misterioase ale părinților, cuvintele șoptite ale străzii, cuvintele sforăitoare ale sărbătorilor oficiale. Pe la vârsta de 7 sau 8 ani, la fel ca ucenicii parfumeuri, simțeam în nări aroma cuvintelor. Mai apoi am început să mă joc cu ele, ca și cum ar fi fost niște pietricele, niște globuri de cristal, niște monade. Am construit cu ele, la început, mici castele, poezii și povestioare. Așa am înțeles esențialul, și anume că, în adâncul lor, cuvintele ascundeau pajiști imense, oceane de libertate, limbaje neexplorate. Într-o bună zi, un cortegiu imens de cuvinte scrise s-a oprit în fața mea, mi-a cerut să îngenunchez precum cavalerii din Evul Mediu și am simțit pe umeri greutatea a două palme invizibile: cortegiul de cuvinte m-a declarat scriitor. Înnobilat în felul acesta, le-am slujit apoi toată viața, ba chiar în două țări și în două limbi… la vârsta de 56 de ani le-am dedicat apoi o carte, numai lor, cuvintelor care m-au construit ca ființa umană.”

(sursa text: suplimentul de cultura)

Cartea: Matei Vișniec, Cabaretul cuvintelor, Exerciții de muzicalitate pură pentru actorii debutanți, Editura Cartea Românească, 2012