Sunt convinsă că toți cei care vizitează biserica fortificată din Cincu/Gross-Schenk, au parte de o surpriză plăcută. La început de septembrie, dealurile domoale acoperite de brândușe de toamnă ne-au condus de o parte și de alta a drumului, până când priveliștea ni s-a deschis spre dealul de unde tronează impunătoare vechea bazilică. Toamnă, iarnă, primăvară, cred că peisajul rămâne aici la fel de frumos în orice anotimp. Chiar și cei care știu că la Cincu se află cea mai mare bazilică romanică dintr-un sat săsesc, nu cred că se așteaptă să descopere în sat o adevărată catedrală.

De departe, turnul bisericii din Cincu seamănă cu cel din Cisnădie: greoi, bătrân, demn și impunător. Zidurile din jurul bisericii sunt măcinate de timp, la fel și unele case din jur, pe care iedera le-a împăienjenit în soarele toamnei ca niște vene sângerii. Parte din surpriza plăcută sunt și familia de austrieci pe care îi puteți întâlni vară de vară în casa parohială. Deși nu au pe nimeni în părțile astea, vin de mai bine de patru ani la Cincu, de primăvara până toamna târziu, pentru că au găsit aici o oază de liniște. Pentru ei, Cincu e mai liniștit decât satele pitorești ale Austriei, panoramă spre crestele înzăpezite ale Făgărașilor e mai frumoasă decât masivele de acasă, viața curge aici mai simplu și mai lipsită de griji, oamenii sunt mai omenoși. Și nu în ultimul rând, la Cincu vă va deschide biserica Brigitte, o fată timidă, zâmbitoare și cu ochi isteți, ce-mi aduce aminte de Momo a lui Michael Ende. Brigitte pare o soră mai mare a lui Momo, cea care știe să asculte ca nimeni alta și povestitoarea fără pereche, iar Cincu e regatul său misterios ce ascunde puzderie de povești neștiute.

Se spune că biserica din Cincu are în subterane o rețea de tuneluri ce duceau spre sat, spre cimitir și departe spre ascunzișurile de pe dealuri, unde sătenii fugeau în caz de asediu. În biserică, Brigitte ne-a arătat locul unde izvora odinioară fântâna veche, din a cărei apă limpede își potoleau oamenii setea atunci când se adăposteau în cetate. Apoi am făcut o scurtă plimbare în jurul bisericii și prin sat. Deși am colindat câteva locuri din Transilvania și v-am povestit despre multe sate frumos rânduite, Cincu a fost primul în care, admirând întinderea nesfârșită de la poalele cetății, m-am aflat spunând: ce frumos trebuie să fie să te trezești cu imaginea asta în fiecare dimineață. Da, aici mi-ar plăcea să stau!

Cincu/Großschenk/Nagysink este așezat în județul Brașov, pe Valea Hârtibaciului, între Agnita și Făgăraș, aproximativ în inima țării. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în 1329. Din secolul al XIII-lea până la jumătatea secolului al XIX-lea, Cincu a fost sediul Scaunului Cincu/Schenker de care aparțineau 14 localități. Fiind și sediul judelui regal din acest Scaun, era una dintre centrele cele mai importante ale comunității săsești din Transilvania. Având o dezvoltare rapidă, în 1474 localitatea a căpătat statutul de târg (oppidium) iar în 1586 organiza deja târgul săptămânal și anual se țineau două iarmaroace (din germ. Jahrmarkt). Între anii 1329 – 1474 sunt menționate breslele cojocarilor, croitorilor și tâmplarilor din Cincu.

Biserica fortificată din Cincu are hramul Fecioarei Maria și este cea mai mare bazilică romanică situată într-un sat săsesc din România. Datorită faptului că biserica era apărată doar prin partea de vest a dealului, celelalte trei părți ale colinei fiind abrupte, biserica este considerată un unicat arhitectural. Biserica fortificată a fost ridicată în locul actual, pe dealul de unde tronează asupra întregului sat și a împrejurimilor, încă din secolul al XIII-lea.

Fortificarea bisericii a avut loc între 1522-1526, așa cum o dovedesc inscripțiile din cor și din navă, dar a mai suferit modificări după trecerea pericolului turcesc și după incendiul din 1789. După Reformă, zidurile pictate ale bisericii au fost acoperite sub straturi succesive de zugrăveală și încă nu s-a reușit readucerea lor la suprafață.

În 1722, comunitatea din Cincu a cumpărat pentru biserică tabloul central al altarului din Moșna, cu tema Necredința Sfântului Toma, realizat de meșterul Vicencius din Sibiu. Este piesa centrală a altarului din Cincu și astăzi. Membrii comunității din Cincu apar în scena Adorația Magilor din partea de jos a altarului, ei fiind reprezentați în costume populare ale ciobanilor autohtoni. Orga a fost realizată în 1905, fiind, se pare, a treia orgă ce a slujit lăcașul de cult.

Fiind una dintre cele mai valoroase monumente de arhitectură medievală din Transilvania, biserica găzduiește mai multe obiecte valoroase: covoarele orientale din secolul al XVII-lea – XVIII-lea, embleme și vestigii ale diferitelor bresle, fragmente murale, strane în stil gotic, epitafuri precum și un potir din secolul al XV-lea și un orologiu de la sfârșitul secolului al XIX-lea. La „Muzeul de Istorie Valea Hârtibaciului” din Agnita se găsește o ladă datată în anul 1653. Este o piesă de o valoare inestimabilă, ea având pe capac stema fostului târg Cincu care prezintă un cap de zimbru cu stea între coarne. Lada este împodobită cu portrete colorate, steme ale breslelor și unelte folosite de meșteșugari.

Biserica era înconjurată de două ziduri de apărare și șapte turnuri și bastioane. Incinta interioară a fost demolată în secolul al XIX-lea, iar cea exterioară mai are astăzi pe alocuri 2-3 m înălțime. Acum mai este în picioare doar un turn, cel de sud. În secolul al XIX-lea, după ce Turnul Slăninii a fost distrus, comunitatea din Cincu a construit în interiorul fortificației cămări pentru păstrarea alimentelor.

De fiecare dată când întâlnesc un loc atât de special, primul meu impuls este să cântăresc cât de mult pierdem neprețuind locurile astea binecuvântate, peste care cade grea o promoroacă de uitare. V-am încărcat cu lamentații cam des aici, au mai scris și alții la fel. E păcat pentru noi, e pierderea noastră de bieți amnezici. De fapt, curiozitatea noastră turistică, lăcomia de a poza și a bifa obiective ar spulbera vraja acestor locuri. Acolo unde vorbesc puzderie de oameni, nu mai vorbește liniștea, acolo unde fulgeră blițuri, nu mai poți bâjbâi prin cotloane prăfuite, acolo unde mănânci boierește nu-ți mai este foame de povești, acolo unde cumperi suveniruri, nu mai ai bani pentru suflet. Când toți devenim turiști pe cărări deja bătute, nu mai are cine să rătăcească. Într-un du-te vino continuu, pierzi statornicia. Uneori, mă gândesc că totul e perfect exact așa cum e, în echilibru, nu cum încercăm noi să schimbăm, după chipul și asemănarea noastră. De unde mergi ca să vizitezi, te întorci exact cum ai plecat. De obicei, atunci când reabilităm un loc istoric, de patrimoniu, o facem pentru noi, într-un egoism de a fi up-to-date care nu mai lasă loc de respect pentru personalitatea locului. Transilvania e frumoasă tocmai pentru că e neștiută. Încă.

Caselor părăsite le cresc vene şi rădăcini