La începutul anilor ’90, pe când eram doar un copil sălbăticit între cai, tata îmi povestea adesea despre sașii lui, care până nu de mult fuseseră vecinii, prietenii, familia noastră. Ședeam turcește pe un balot de paie, în ușa grajdului, adulmecând mirosul înțepător și dulceag, privindu-l pe tata cum își trecea palma aspră peste părul lucios al animalelor, mângâindu-le vioi suplețea și vorbindu-mi despre lumea lui, care începea să-și piardă urma. O lume care atunci îmi părea atât de stranie și de îndepărtată, că putea fi foarte bine doar o poveste inventată. Așa că m-am asigurat în gând că mai degrabă vor învăța caii noștri polca decât eu ceva despre sași. Și totuși…

Nu lăsa niciodată să te ducă valul, caută-ți locul tău și întoarce-te întotdeauna de la drumul pe care îl urmează restul lumii. Ăla nu-i drumul tău, e drumul pe care ți-l hotărăsc alții, îmi spunea.

Astăzi, din mijlocul unui furmicar de 20.000 de sași veniți la întâlnirea de la Dinkelsbühl, îi povestesc lui și nu numai, despre sașii de aici, din Germania, cei care au ridicat cândva lumea de care îmi povestea tata, iar apoi au plecat cu valul. Mă prind în polca lor nostalgică și grațioasă, în sărbătoarea lor euforică, în straiele lor care emană un parfum distins, ca o fotografie îngălbenită, mă pierd în privirea lor pioasă, în lumea reînviată după un lung somn, ca o pasăre din propria cenușă. Și astfel, ridicându-se în văzduh, cele două fire narative ale spiralei se intersectează cumva magic și nebănuit, prin puncte în care mijesc de la amintiri, doruri și necuvinte, până la marile întrebări și probleme ale lumii de astăzi. Căci viața trebuie trăită privind înainte, dar poate fi înțeleasă numai privind înapoi, după cum spunea cineva mai inspirat (Kierkegaard).

 

 

În fiecare an, de Rusalii, sașii din Transilvania se întâlnesc într-un fermecător orășel medieval din Germania, la Dinkelsbühl. Asta neîntrerupt din 1951. O sărbătoare care, timp de trei zile dublează numărul locuitorilor din micul burg german. În fiecare an, întâlnirea aduce împreună aproximativ 20.000 – 25.000 de sași din Germania, România, Austria, Elveția, chiar din Canada și SUA, locurile unde trăiesc astăzi cele mai mari comunități de sași.

Întâlnirea sașilor de la Dinkelsbuehl, ajunsă la cea de-a 66-a ediție, a avut loc între 13-16 mai. Pentru a patra oară consecutiv, eu am fost aici (vezi 2013, 2014, 2015), căutând un răspuns fără ezitare la motto-ul provocator al ediției actuale: eu aparțin. Și tu? / Ich gehöre dazu. Du auch?

 

Dinkelsbühl, locul întâlnirilor. Scurt rezumat al ediției

În fiecare an, cele trei zile ale întâlnirii sunt un adevărat maraton cultural – expoziții, discursuri, conferințe, mese rotunde, lansări de carte, spectacole de dans și teatru, parada portului tradițional -, la care iau parte personalități marcante din cultură, politică, economie, provenind din Germania, România și nu numai.

Dintre invitații de seamă de anul acesta, de partea română au fost prezenți Premierul României, dl Dacian Cioloș, Prof. Dr. Andrei Pleșu – în calitate de Președinte al Forumului Româno-German București, dl Ovidiu Ganț – reprezentant al Forumului Democrat German în Parlamentul României, dl Hans Werner Lauk – ambasadorul Germaniei în România, dl Emil Hurezeanu, ambasadorul României în Germania.

Din Germania au participat șeful cancelariei, dl Peter Altmaier, mai mulți membri ai Bundestagului și reprezentanți ai instituțiilor care au ca interes minoritățile etnice, nume cu rezonanță mai ales pentru publicul de aici. Alături de ei, dl Christoph Hammer, primarul orașului Dinkelsbühl, bineînțeles Președintele Asociației Sașilor Transilvăneni din Germania, dr. Bernd Fabritius, și alți reprezentanți ai asociațiilor și instituțiilor sașilor. Peter Maffay, cunoscutul star rock din Germania, născut la Brașov, a luat parte la discuțiile de luni, 16 mai, care au și încheiat întâlnirea.

Din programul de anul acesta nu au lipsit expozițiile, care au avut ca temă Primul Război în România prin fotografiile unui ofițer german și bisericile fortificate din Transilvania (fotografii de Prof. Dr. D. H.c. Jurgen van Buen), precum și expoziția de fotografie dedicată aniversării secțiunii carpatine a DAV (Deutsch Alpin Verein).

Un punct important în program a fost conferința Limba germană și școala germană în România, la care au luat parte dr. Christoph Berger, membru în Bundestag, dl Ovidiu Ganț, reprezentant al Forumului Democrat German în Parlamentul României, dl. Werner Hans Lauk, ambasadorul Germaniei la București, dl Bernd Fabritius, Președintele Asociației Sașilor Transilvăneni din Germania și membru în Bundestag, și Prof. Dr Andrei Pleșu, care a avut răgazul de a răspunde și întrebărilor mele, într-un scurt interviu pe care îl voi publica în curând.

Duminca Rusaliilor a început cu tradiționala slujbă religioasă, apoi a avut loc momentul cel mai spectaculos și mai așteptat al fiecărei întâlniri: parada portului tradițional săsesc, încheiată cu discursurile oficialităților și intonarea imnului sașilor transilvăneni.

Și anul acesta, la parada portului săsesc au participat peste 100 de grupuri a aproximativ 2800 de sași reprezentându-și localitățile de origine din Transilvania, asociațiile formate în locurile unde s-au stabilit, precum și numeroase fanfare.

Prezentarea susținută de Prof.Dr. Konrad Gündisch, 875 de ani de istorie a sașilor a fost un alt punct important în programul zilei de duminică, urmat de decernarea premiilor pentru cultură – doamnei Sieglinde Bottesch, artist plastic, și Premiul pentru tineret – lui Manfred Schuller.

Duminica s-a încheiat cu tradiționalul marș cu torțe spre monumentul sașilor Transilvăneni din Dinkelsbühl și momentul comemorativ.

Întâlnirea s-a încheiat luni, 16 mai, cu discuții despre activitatea instituțiilor sașilor din Germania, la care a participat și starul rock Peter Maffay.

Pe tot parcursul întâlnirii, centrul orașului a fost animat de mai multe spectacole ale formațiilor de dansuri, concerte ale fanfarelor, spectacolul susținut de copiii sași (Unser Nachwuchs praesentiert sich), multe competiții sportive, prezentări ale unor obiceiuri și tradiții, concerte de cor, spectacole pentru copii, lecturi publice (scriitorii Iris Wolff și Frieder Schuller), muzică și concerte în cortul special amenajat în afara zidurilor cetății.

Ca de fiecare dată, au fost deschise și expozții cu vânzare de carte, costume și obiecte de artizanat săsesc, iar Piața transilvană a alinat dorurile culinare de casă cu produse și băuturi specifice, din România.

 

 

O întâlnire-manifest cu efect terapeutic

Pentru comunitatea actuală a sașilor, întâlnirea anuală de la Dinkelsbühl este cel mai important eveniment cultural, cel mai de amploare. Sunt trei zile în care sașii care au nostalgia familei mari de odinioară, a vieții în vecinătate, vin aici și își oblojesc singurătatea. Privind în jur, fiecare sas venit la Dinkelsbühl poate să-și confirme: suntem încă mulți, suntem încă mândri, suntem încă. Întâlnirea este un mod de a reconcilia într-un discurs identitar coerent cele două părți scindate ale vieții fiecărui sas. Un cutremurător joc al lui ca-și-cum, care dă seama despre ce, unde și cum mai sunt sașii de astăzi.

Este singura ocazie când 25.000 de oameni răsfirați în lume se readună între ai lor, într-un centru simbolic, reiterând spiritual o realitate aflată la zeci de ani și sute de kilometri distanță. Fie și vremelnic, sașii, aceste oi singuratice, răsfirate în colorata pășune europeană, își recuperează turma pierdută, familia mare cu care s-au identificat întotdeauna și în care au avut datoria să trăiască conectați unii cu alții.

Timp de trei zile, toate valorile, credințele, dorurile și gândurile impalpabile și refulate au la Dinkelsbuehl manifestări concrete, tangibile, iar întâlnirea capătă accentele unui manifest cultural. Sașii veniți aici poartă în inimă dorințele, amintirile, tristețile, nostalgiile lor, cărora la dau formă prin îmbrățișări, lacrimi, fotografii, costume populare, discursuri, expoziții, dansuri. Astfel își regăsesc rădăcinile și centrul, râd, se bucură, plâng, suspină, deapănă amintiri, beau bere din România, mănâncă mici făcuți după rețetele de acasă, iar citind pe fețele lor, asta pare să aibă un reconfortant efect cathartic.

La Dinkelsbuehl regăsești mica Transilvanie de altădată, cu biserici fortificate – chiar dacă doar în fotografii -, cu portul tradițional scos din lada de zestre, cu slujba religioasă în dimineața de duminică, cu fanfare și dansuri de sărbătoare, cu mormane de dulciuri și prăjituri cremoase, de care cei din generația mea, abia dacă au auzit din poveștile părinților: Carpați, Bucegi, halviță, Eugenia, Harlechin, ecler, savarine, ișler, doboș, ciocolată de casă.

În Piața Transilvană, în sala de spectacol, în fața tablourilor înfățișând bisericile fortificate sau ascultând discursurile oficialilor, gândul acestor oameni alunecă involuntar într-un alt tărâm, odată cu lacrimile. Fiecare în casa sa, în Sebeșul, Sibiul, Bistrița, Agnita, Cisnădia, Viscriul, Mediașul, Sighișoara, Brașovul lui de dincolo, de altădată, redevine personajul poveștii pe care mi-o spunea tata de atâtea ori.

 

 

 

Din oameni copaci cresc copii-vlăstari

În Dinkelsbuehl se întâlnesc generații, ramuri crescute în lumi diferite, dar aduse aici de același tainic sentiment al comunității, de trunchiul lor comun. Ediția de anul acesta a fost dedicată tocmai tinerilor, datorită aniversării de 30 de ani de existență a Asociației Tinerilor Sași din Germania. Șeful cancelariei germane, Peter Altmaier, prezent la întâlnire, remarca numărul impresionant de tineri care vin aici. Ei sunt acea generație născută sau crescută în Germania, cei la care legătura cu locurile natale ale bunicilor și părinților este tot mai problematică sau tot mai vagă.

Cineva mă întreba cu reușesc sașii să-și convingă copiii și nepoții să vină aici, să defileze îmbrăcați în portul popular, să cânte imnul unei regiuni pe care nu o cunosc, să vorbească dialectul unei comunități în care nu au trăit. Cred că răspunsul ține de faptul că suntem cu toții rodul familiei în care trăim și al educației pe care o primim. Iar acești copii, deși străini de Transilvania, nu cresc sub clopote de sticlă, ci între oameni care au rămas sași, care și-au păstrat dialectul, care gătesc mâncare ca în Transilvania, care țin toate sărbătorile și tradițiile săsești, care și-au păstrat costumele populare și le poartă frecvent, între ai lor, care uneori revin acasă. Chiar și în Germania sau aievea, copiii sașilor cresc de mici cu conștiința alterității lor. Și astfel, din oamenii-copaci cresc copii-vlăstari. Toată seva unei păduri stă într-o singură ghindă.

Întâlnirea de la Dinkelsbuehl înseamnă pentru mulți sași o ieșire din timp, un salt recuperator, aproape mistic, către spații și timpuri iremediabil pierdute, poate tocmai de-asta idealizate. Într-un fel de illo tempore. Întâlnirea le este o recalibrare sufletească în contextul existenței alienate de astăzi. În ochii lor se citește melancolie, admirație pioasă, nostalgia stranie și dureroasă a casei, a vecinilor sau pur și simplu a rânduielilor vechi și simple, a bucuriilor mărunte la care nu se mai pot întoarce. Nostalgia este, pentru sași, un mod de viață, o constantă. Cei mai în vârstă, majoritatea de aici, au rămas absorbiți într-o altă viață. Amintirile din cealaltă viață sunt felul sașilor de a evada din vârtejul prezentului, de a se retrage într-un spațiu sacralizat, dincolo de cotidian și tranzitoriu. Așa se face că în Germania sau oriunde s-au stabilit, nu prea există casă de sași fără o încăpere ca un sanctuar, fără un măcar un colț ca un altar închinat culturii săsești și Transilvaniei natale.

Pentru majoritatea sașilor, viața din Transilvania, rămâne stâlpul existenței lor, leagănul care le echilibrează actualitatea și dă adâncime, ordine și sens nebuloasei cotidiene. Chiar dacă, până la un punct s-au integrat bine societății germane, sașii rămân și aici sași, deci distincți și puternic ancorați în identitatea lor. Sunt oameni cu rădăcini, oameni-copaci.

 

Pentru mine, copacii au fost întotdeauna cei mai profunzi învățători. Îi venerez când trăiesc în triburi și familii, în livezi și păduri. Dar și mai mult îi venerez când sunt singuri. Atunci copacii sunt ca oamenii singuratici. Nu sunt ca pustnicii care s-au furișat din slăbiciune, ci ca spiritele mari, singuratice, ca Beethoven sau Nietzsche. În crengile lor înalte freamătă lumea, rădăcinile lor se odihnesc în eternitate; dar ei nu se pierd, ci luptă cu toată puterea vieții lor pentru un singur lucru: să trăiască după firea proprie, să-și desăvârșească forma, să se reprezinte. Nimic nu este mai sfânt, nimic mai exemplar decât un copac puternic. Când un copac este tăiat, el își dezvăluie întreaga viață. Întreaga lui poveste poate fi citită în discurile trunchiului său: în inelele anilor, în cicatrici, stă înscrisă toată lupta, toată suferința, toate bolile, toată bunăstarea, anii triști și anii buni, atacurile la care a rezistat, furtunile pe care le-a înfruntat.

Când suntem deznădăjduiți, un copac ne spune fii liniștit! Fii liniștit! Uită-te la mine: viața nu este nici simplă, nici ușoară. Astea sunt gânduri copilărești. Ți-e teamă pentru că drumul te poartă departe de mamă, departe de casă. Dar fiecare pas, și fiecare zi te aduc din nou acasă. Acasă nu este nici aici, nici acolo.

Acasă este fie în tine însuți, fie nu este nicăieri.

Hermann Hesse, Bäume. Betrachtungen und Gedichte[2]

 

 

Ecouri și amintiri 

Întâlnirea este un eveniment fascinant și pentru că rezonează atât de diferit la oameni din locuri și vieți diferite: într-un fel o trăiesc sașii plecați din Transilvania și altfel cei care nu au amintirea acelui loc, tinerii născuți sau crescuți în alte țări. Altfel simt puținii români sau cei de alte naționalități care se nimeresc prin preajmă, după cum altceva înseamnă ea pentru cei și mai puțini care sunt și – și sau mai degrabă nici-nici, așa ca mine. Cumva înțeleg cei care au trăit alături de sași, altfel cei care îi cunosc doar din cărți ori din auzite, cumva înțeleg cei tineri, altfel cei mai în vârstă, într-un fel lăcrimează un sas care nu a ajuns niciodată aici, altfel cel pentru care întâlnirea e o sărbătoare pe care nu o poate rata.

Pentru unii e distracție, pentru alții familie, pentru unii decadență, pentru alții anacronie, pentru unii regăsire, pentru alții tocmai dovada rupturii, pentru unii prezent viu, pentru alții întoarcerea vremelnică în trecut. Tocmai aici stă farmecul acestei întâlnirii, în inefabil.

Pentru mine, sau pentru oricine privește această întâlnire și din afară, este un eveniment uneori greu de pătruns. Ai nevoie de cunoștințe și de timp pentru a înțelege ceea ce se întâmplă aici, pentru a cunoaște alteritatea, cu tot cu nuanțele și complexitățile ei, dincolo de clișee. Oricât ai vorbi despre zilele întâlnirii, este foarte greu să exprimi infailibil, neproblematic și definitiv miezul acestui eveniment, poate tocmai asta te cheamă să revii.

Pentru unii, evenimentul de la Dinkelsbuehl este pe undeva decadent, poate prea vesel, ba poate prea trist, cu accente patetice, sigur încărcat de emoții contradictorii. Aici mi s-au destăinuit cele mai curioase și mai triste destine, vieți pe care, ascultându-le eram tentată să mă întreb este oare o așa poveste cu putință de istorisit? Și mai ales a fost ea oare cu putință de trăit?

După fiecare din cele patru întâlniri la care am participat, am rămas cu ceva unic, cu întâmplări, cu o străfulgerare greu de exprimat și mai ales cu întâlniri mirabile, care numai mie mi se pot întâmpla, după părerea multora. De exemplu, anul acesta l-am cunoscut în sfârșit pe dl Sipos Gaudi Istvan, cel căruia acum câți ani îi luam primul interviu, iar acum a devenit un meșter cunoscut, am avut onoarea să iau un scurt interviu lui Andrei Pleșu, să iau masa alături de prieteni depănând amintiri din Mediașul de altădată, să văd fotografii vechi din Sebeșul meu în anii Primului Război Mondial, să mă oprească pe stradă câțiva dintre cititorii poveștilor săsești, să mă întorc cu mici totemașe: o broșă splendidă primită în dar de la dl Sipos, cărți, farfurii pictate, un tricou al Asociației Kulturerbe Kirchenburgen / Moștenirea Bisericilor Fortificate sau insigna întâlnirii de anul acesta.

 

Un trib singuratic cu dileme universale

Întâlnirea este o imersiune abruptă în mijlocul unei lumi anacronice, ghidată după valori și rânduieli erodate și îndeobște considerate depășite, dacă nu chiar discreditate astăzi. În general, nu doar în România, nimeni nu mai vorbește demn și asumat despre respectul valorilor, ierarhii firești, elită, ritualuri, statornicie, apartenența la o comunitate și aderența totală la valorile ei, o familie extinsă căreia îi respecți liderii, îi dansezi ritmurile, îi porți cu mândrie portul popular, îi sărbătorești cu bucurie tradițiile.

Din punctul acesta de vedere, sașii pot apărea ca o comunitate autarhică, un fel de trib singuratic rămas aproape excentric în arhaicitatea sa, un soi de comunitate amish ghidată după reguli perpetuate din alte vremuri. În același timp însă, criza europeană în care ne aflăm face ca dilemele sașilor, cele ale emigrării, alterității, etnicității și integrării, să fie astăzi ale noastre, ale tuturor, mai actuale și mai prezente în discursul public ca niciodată.

 

Navigând utopic între lumi și vremuri

În fiecare an, din 2013 încoace, am convins pe cineva din jurul meu, care nu a fost niciodată la întâlnire, și uneori nici nu știa mare lucru despre sași, să vină la Dinkelbuehl. Nu dintr-un soi de misionarism, am vrut doar ca și prieteni sau chiar familia mea să vină și să vadă pur și simplu, să trăiască.

Am vrut să fim împreună. Poate din dorința de a reface, în mic și vremelnic, un drum spiritual pe care îl consider firesc, și a recupera ceva din normalitatea unei societăți pentru unii pierdută, pentru mine niciodată trăită. Poate i-am adus aici dintr-o nostalgie naivă de a aduce împreună oameni care nu ar fi trebuit să fie niciodată separați. S-ar putea numi și dorința de a găsi drumul spre sine și de a ne sustrage rătăcirii pe ape mânioase, unde la fiecare val riscăm să ne pierdem pe noi înșine.

Alături de sași, oricine ajunge la Dinkelsbuehl e tentat să privească în jur, dar mai ales în sine însuși, la ce a plămădit în suflet și să caute răspunsuri la marile întrebări ale vieții, tocmai acele întrebări pe care le-am asfixiat și le-am expediat la periferia existenței noastre: cine ești? ce iubești? unde ești acasă? ce înseamnă acasă? ce merită să uiți și ce să păstrezi veșnic în memorie? cum te împaci cu trecutul, cu drumurile pe care le-ai ales în viață? care e rolul tău pe lume? de ce ești aici? unde vrei să fii înmormântat? ce lași în urmă?

Scriitorul Andrei Pleșu, prezent anul acesta la Dinkelsbuehl, vorbea despre modelul german abisal, catabatic, opus celui francez, care ar fi ascendent, volatil. Modelul existențial german recurge mereu la imersiunea interioară, vizând esența lui a fi și congruența perfectă cu tine însuți. Ca replici moderne ale unui Ulise rătăcit pe mări învolburate, tânjim clipă de clipă la noi înșine, la casă și țară, acel loc scăldat în lumină, unde sufletul ni se adapă cu apă vie și huzurește între greieri.

Astfel, din întreg vârtejul de voci și emoții, se ridică aproape imperceptibil în aer un vers căruia adesea nu-i recunoaștem întreg adevărul:

,,spre ce ne îndreptăm?

Mereu… spre casă”. (Novalis)