Iris Wolff, Halber Stein, Roman, Otto Müller Verlag, Salzburg, 2012, 294 pagini, ISBN 978-3-7013-1197-2.

Cum să trăiești cu atâtea doruri? Ce te poate face complet, împlinit?

Halber Stein (literal “Jumătate de piatră”) nu este un obiect, este un loc și o metaforă.

Sine, o tânără absolventă din Germania, se întoarce după 20 de ani în locurile copilăriei. Alături de tatăl Johann, fata revine în Transilvania, la Cisnădioara, pentru înmormântarea bunicii. Călătoria este de fapt explorarea unor locuri lăsate cu mult în urmă, aparent uitate. Sine își caută nu doar rădăcinile în lume, ci și pe ale sale, coloanele pe care își construiește identitatea de tânără femeie.

Romanul începe cu o întrebare retorică, care va plana imperceptibil până la final: „Ce  crezi, sunt locuri care ne trimit înapoi, în trecut, dar în același timp ne arată și viitorul?” Sine pare că a ajuns într-un astfel de loc fermecat, un aleph. Casa bunicii este așezată la capătul lumii, în Michelsberg-ul încremenit în timp, dincolo de tot ce înseamnă prezentul german al lui Sine. Este  o oază de mister, totul pare straniu și îndepărtat: ușa zidită pe care se intra cândva în vechea vopsitorie a familiei, camerele colorate fiecare diferit, mobila veche. Ușa zidită – o metaforă a trecutului în care Sine încearcă să pătrundă, ca într-o capsulă sigilată a timpului. Memoria în stare latentă. Acasă ar putea fi locul unde încep amintirile.

Relieful, calcarele din jurul Cisnădioarei, râul sunt toate metafore ale unei personalități scindate, ale distanței și curgerii timpului. „Jumătatea de piatră” este de fapt Piatra broaștei cum îi spun localnicii români, un monument al naturii datând din cretacic, o stâncă ciudată, ca un cioc de vulture, la sud-vest de Cisnădioara, pe un râu cu nume de basm: Valea Argintului. Reîntâlnirea prietenului din copilărie, Iulian, viața bunicii, câmpurile în vremea secerișului, poveștile sătenilor despre trecutul sașilor compun o microistorie, personală, a unui colț vechi din Transilvania. Cartea este povestea unei persoane, dar, indirect, și a unei comunități.

Sine se regăsește după ce o parte a sa dispare, întocmai ca la vechii greci când eroul trebuie să bea mai întâi din Lethe – pentru uitarea a tot ce e de prisos, apoi din apa Mnemosynei, ca să renască. Deloc întâmplător Mnemosyna este zeița memoriei și inventatoarea cuvântului. Mnemosyna ne patronează amintirile. Și ce este cuvântul scris dacă nu o eliberare a tensiunilor noastre interioare? Călătoria fetei înseamnă uitarea trecutului apropiat, ceea ce o aduce de fapt mai aproape de sine, de vârsta inocenței.

Cum poți trăi cu dorul de casă? Ce rol ar putea avea arta în relația omului cu trecutul său? Sunt întrebările la care romanul de debut al tinerei autoare Iris Wolff răspunde cu multă sensibilitate. Aceleași care îi urmăresc pe sașii plecați din Transilvania, dar în contextul actual, nu numai pe ei. Autoarea reconstuiește o poveste care captivează de la prima la ultima propoziție, găsind mereu acele imagini care oglindesc lucrurile mari în cele mărunte, interiorul în exterior. Este un roman greu de amintiri, de scene de mare expresivitate, cu descrieri lirice, emoțional.  În el vorbește memoria afectivă, într-o pendulare perpetuă între concret și inefabil.

Autoarea face parte dintr-o generație contemporană de autori germani cu origini în România, care se întorc prin scris la spațiul și vremea idilică a copilăriei. Aș aminti aici, datorită câtorva puncte comune (imaginea puternică a bunicii, evocarea copilăriei transilvănene, satele locuite cândva și de sași, traumele plecării în Germania, tema “neîntregirii”, a jumătății) romanul lui Claudiu M. Florian, Zweieinhalb Störche, Roman ein Kindheit in Siebenbürgen, Berlin, 2008, tradus în limba română cu titlul Vârstele jocului. Strada cetății, Cartea Românească, 2012.  

 Iris Wolff este născută la Sibiu, într-o familie de sași. Familia sa a plecat în Germania când ea avea doar 8 ani. Totuși, amintirile copilăriei, locuri, fețe, frânturi de întâmplări au urmărit-o mereu. Răsfoind apoi, peste ani, colecția impresionantă de cărți poștale, fotografii și documente a tatălui său, Iris recompunea în minte o lume care avea doar un vag iz de familiaritate. Arhiva de familie a fost puntea dintre realitate și imaginație, cea care a dat naștere ideii cărții. În 2004, călătorind în România, în zona Sibiului, Iris a ajuns și la Cisnădioara. Din acel moment a știut că acela este cadrul romanului său. Așa a început documentarea și scrierea romanului propriu-zis. O muncă ce a durat șase ani. Având și o componentă biografică, deși nu este o autobiografie, putem spune că este o carte care s-a maturizat odată cu scriitoarea sa.

Iris Wolff lucrează la cel de-al doilea roman, al  cărei acțiune este plasată tot în Transilvania, de această dată din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial – anii care pentru comunitatea sașilor transilvăneni au însemnat începutul sfârșitului.

De-abia așteptăm lansarea, dar și o traducere în limba română a lui Halber Stein.

Cartea este disponibilă și pe Amazon.

Site-ul autoarei: www.iris-wolff.de