Un cor cântă aceeași melodie pe voci diferite. Fiecare rămâne individuală, unică, importantă într-o armonie perfectă, în care vocile interacționează și se completează una pe cealaltă. Fiecare voce este valoroasă în sine și le pune în valoare pe cele din jur. Da, corul este una dintre metaforele cele mai sugestive ale diversității, iar poveștile noastre săsești păstrează mereu în substrat diversitatea culturală.

Așa cum am mai spus, provin dintr-o familie mixtă, în care mama e româncă și tata sas, deci, ca și în scena atât de duioasă de mai jos, pentru mine subiectul diversității etnice nu se discută niciodată în termeni de excludere, ci de asociere. În familia mea sunt și români, și sași, așa cum în Transilvania sunt și români, și sași, și maghiari, și țigani, și mulți alții. Cred că identitatea noastră se poate construi durabil și armonios doar dacă renunțăm la orgolii, acceptăm să ne privim cu respect și să ne punem în valoare reciproc, admirând ceea ce suntem, ce am moștenit fiecare și toți împreună.

E un mesaj în ton cu spiritul sărbătorilor de Crăciun, atât de frumos ilustrat în fragmentul din romanul Vârstele jocului. Strada Cetății, pe care vi-l redau în continuare. Am citit cuvintele ce urmează ca pe un deja-vu, pentru că rolul de liant între doi oameni diferiți ca etnie îmi este și familiar, și familial. Cred că scena în care nepotul și bunicii cântă împreună, și totuși pe rând, în jurul mesei din Ajunul Crăciunului este sugestivă pentru ce înseamnă conviețuirea „de-mai-multe-feluri“ în familie, pe stradă, în multe din localitățile noastre.

Romanul Vârstele jocului. Strada Cetății al lui Claudiu Florian este o poveste de o nemaipomenită sensibilitate, spusă la persoana I, prin ochii inocenți ai naratorului-copil de cinci ani. Ne aflăm în anii 1974-1976, la Rupea de lângă Brașov, în familia bunicilor. Bunica este săsoaică din Jibert, iar bunicul este o apariție oarecum străină pe aceste meleaguri, un venetic adus aici de vârtejurile istoriei, direct din Oltenia. Societatea mixtă etnic, religios și cultural, multilingvistică, se regăsește chiar în sânul familiei și este reflectată în percepțiile copilului. Crescând printre sași, români, maghiari, unchi care vin Dingermania, părinții care locuiesc la București și ramura oltenească a familiei tatălui, perspectiva copilului alternează, filtrând și ciocnind mereu elementele acestor culturi diferite. De aici multă sinceritate, dar mai ales un umor fin și imprevizibil, plin de imaginație, de o rar întâlnită candoare. Căci imaginația este acea calitate a copiilor care îi lasă să vadă dincolo de evidență, țintit și simplu, spre sufletul oamenilor, dar și al lucrurilor.

„Toate sunt de-mai-multe-feluri. Oamenii de aici față de oamenii de aiurea, o limbă față de cealaltă, sărbătoarea noastră acasă, față de sărbătoarea din televizorul brun-roșcat. Nimic nu e totuna. E tot două. Sau trei. Sau patru.

E Ajunul Crăciunului, ședem toți trei în fața bradului împodobit, presărat de culori, și cântăm. Însă de cântat nu cântăm tustrei, doar ședem, pentru că nu ne ajută limba pe toți. O, Tannenbaum… sună micul nostru cor, al Bunicii și al meu, în vreme ce Bunicul, alături, se mulțumește să stea și să îngâne încetișor. El nu vorbește limba ăstui cântec și, numai din auzite, va fi pricepând destul de puțin despre tutuirea copăcelului îmbrăcat în cetină și despre lauda adusă lui pentru cât este de credincios. Singură priveliștea îl va fi făcând să constate că și iarna, când totul e nins, făptura cu ace verzi din fața ochilor noștri renaște într-o bogăție de podoabe.

Pe urmă el, Bunicul, este cel împreună cu care cânt: O, brad frumos.., iar Bunica este cea care zumzăie domol, deși, în ce o privește, ea înțelege această nouă limbă a aceluiași cântec – și o vorbește deopotrivă. Îl lasă însă pe bunic să ia cântecul, fiind atât de rare dățile când adăstăm în tihnă, toți trei, eu ținând isonul amândurora. Limbile cântecului nu ne despart nici pe departe pe cât ne unesc melodia și prilejul acestuia. Cât despre mine – eu îi pricep pe amândoi și știu prea bine că ei cântă despre acelați lucru, în cele două limbi vecine de care Bunica, pe de o parte, și Bunicul, pe de alta, se folosesc zi de zi în tot ce au de spus și care adesea și cu discreție se completează reciproc, mai și strecurând ori șterpelind, în buna vecinătate a cuvintelor mai scurte sau mai lungi, unele detalii: O Tannenbaum nu înseamnă în germană O, brad frumos, ci doar, O, brad.

Ca și la cântat, sunt singurul care poate vorbi cu amândoi în fiecare limbă în parte. Pentru că Bunicul limba Bunicii nu o vorbește, iar ea limba Bunicului nu o cântă.

Fiindcă Bunica și Bunicul sunt ei înșiși de-mai-multe-feluri.“

Claudiu M. Florian, Vârstele jocului. Strada cetății, Cartea Românească, 2012, pp. 9-10.

Ca și autorul cărții – a cărei recenzie v-am prezentat-o aici, recomandându-vă lectura ei cu tot dragul – cred că este un mare noroc că am crescut într-o familie mixtă. Așa am învățat de copil nu doar să accept diferitul, ba să găsesc în el o inepuizabilă sursă de povești, farmec și mirare.