Drabenderhöhe era cândva un sat obișnuit din vestul Germaniei, în care locuiau vreo 500 de suflete. Asta până prin anii ’60, când s-a întâmplat probabil cel mai neobișnuit lucru din istoria locului: la marginea satului a răsărit un cartier de două ori mai mare decât centrul vechi, cu blocuri scunde și case luminoase, cu străzi largi, mărginite de verdeață. Majoritatea caselor sunt terasate pe locul deluros, iar curțile au deschidere spre colinele împădurite ce ocrotesc locul ca într-un căuș. Noului cartier i s-a spus die Siedlung/colonia.

Apoi, aici s-au mutat rând pe rând niște locuitori oarecum stranii, pe care localnicii i-au analizat nedumeriți: parcă ar fi fost nemți, căci vorbeau un soi de germană, mai arhaică, cumva rustică și uneori comică, dar, ce era poate cel mai ciudat, noii sosiți își spuneau sași/Sachsen, deși veneau tocmai din România.

Noii locuitori ai satului Drabenderhoehe erau sașii emigrați din peste 200 de localități din Transilvania. În amintirea locurilor natale, sașii ajunși aici și-au și botezat străzile tinerei colonii cu nume dragi de acasă: Strada Sibiului, Brașovului, Clujului, Sighișoarei, Mediașului, Sebeșului, Piața Transilvaniei, etc. Astfel, Drabenbderhoehe, vechiul sătuc german, a devenit prin venirea sașilor un cartier special, colorat etnic, un fel de insulă săsească în Germania. Cu peste 2500 de suflete, aici locuiește cea mai mare comunitate de sași transilvăneni de astăzi, de oriunde.

Un loc aparte, în care memoria și uitarea, integrarea și alienarea, autenticul și simulacrul conviețuiesc pe aceeași stradă, uneori în același suflet.

E a doua zi de Paște și peste Drabenderhoehe răsună, grave și egale, bătăile clopotului pe care sașii l-au adus din Moardăș, județul Sibiu.

 

 

Cuibul sașilor din Germania

 

Hoinărind pe străzile din Drabenderhoehe, primăvara pare la fel ca în oricare alt orășel din Germania: străzi curate, verdeață de un crud încă transparent, șiruri de case albe sau pastelate, deloc ostentative și aproape identice, cu garduri sfioase sau doar grădinuțe de flori deschise, în stil american. În pomișorii de pe peluze se leagănă ouă de plastic, iar pe uși atărnă coronițe de Paști, după moda ultimilor ani, care face ca Paștile să semene tot mai mult cu Crăciunul. Casele sunt aproape intimidant de îngrijite, paralele și pependiculare, într-o geometrie zveltă și disciplinată, ce contrastează cu imaginea pe care o păstrez din Transilvania, mai ales cea rurală, săsească – umbroasă și decojită, aplecându-se cu fiecare zi firesc și ostenit spre pământ, într-o boemă, aproape poetică istovire.

 

În ultimii 50 de ani, satul Drabenderhoehe a crescut economic și cultural într-o așezare vie, un loc în care sașii, odinioară veneticii din Transilvania, s-au străduit să prindă noi rădăcini. Câțiva au făcut asta încercând să se lepede de cele vechi, alții dimpotrivă, ridicând altar din vechea lor patrie și cruce din propria umbră.

 

Gospodari și ghidați de simț practic cum îi știm, sașii au luat și aici viața de la capăt, așa cum au făcut de mai multe ori în secolul trecut, chiar dacă de data asta se aflau la peste 1600 de kilometri distanță și redeveneau un fel de coloniști prinși în acolada sorții. Nu a trecut mult până s-au dumirit că și în Germania sunt și vor rămâne străini, deși unii se iluzionaseră că se întorc în vechea patrie, ca-ntr-o țară a făgăduinței. Dar, spre deosebire de sașii risipiți prin restul Germaniei, celor din Drabenderhoehe le-a fost mai ușor pentru că au rămas împreună, un cuib închegat. Obișnuiți să țină șirurile și să se ajute ca într-o mare familie, necesari și suficienți unii altora, au izbutit să se acomodeze mai ușor. Sașii din Drabenderhoehe se consideră norocoși pentru că au și în Germania ceva ce toți ceilalți au pierdut odată cu marele exod: comunitatea.

 

Cu timpul, cu ajutor de la alții și ajutându-se mai ales singuri, sașii au început să-și îmblânzească locul și să-l ia în posesie: au întemeiat grădinițe, școli, o biserică, asociații culturale, o fanfară, un cor, o formație de dansuri, un muzeu, un azil pentru bătrâni, organizații pentru tineri, un turn care le amintește de bisericile vechi din Transilvania, ba, de curând, și o cafenea numită 7buergen. Și-au botezat străzile și le-au pictat indicatoare cu oameni în portul popular specific zonelor natale – portul de pe Târnave, din Țara Bârsei, din „Țara veche” (generic, Transilvania) și „a vinului” (zona Mediașului)– ori cu bisericile impunătoare din Bistrița şi Sibiu. Astfel, Drabenderhoehe a devenit, deși puțin impropriu spus, orășelul sașilor din Germania.

 

Drabenderhoehe a crescut ca un loc aparte, folosit de autoritățile din Germania ca exemplu de succes pentru integrarea imigranților, fiind și premiat pentru asta și vizitat în repetate rânduri de președinți și politicieni. În 2013, locuiau aici peste 3300 de persoane, aproximativ 2500 dintre ei declarându-se etnici sași din Transilvania. În 2016, Drabenderhoehe a sărbătorit 50 de ani de la stabilirea sașilor transilvăneni aici.

 

 

 

Transilvania în miniatură

 

Am înnoptat la un hotel mic din centrul orașului, pe strada cu același nume ca al localității. Ca un semn că locul e un creuzet efervescent cultural, tânăr și conectat la prezent, camera de hotel e botezată cu numele lui Rami Jaffe de la Foo Fighters, care se pare că au trecut de mai multe ori pe aici.

 

De la hotel, adulmecând dimineața răcoroasă și limpede, ies nerăbdătoare să hoinăresc pe străzile orașului, ca și cum aș lua la pas o hartă a Transilvaniei săsești.  O astfel de hartă în minatură am mai parcurs undeva în estul Muenchenului, doar că acum, în Drabenderhoehe, mica Transilvanie este considerabil mai mare și, cel mai important, pe străzile cu nume familiare locuiesc chiar sași.

 

Coborând de la hotel pe strada principală, Drabenderhoehestrasse, ajung în Siebenbuerger Platz/Piața Transilvaniei, un fel de kilometru 0 al orașului. Aici, de o parte și de alta a străzii principale, se adună ca niște raze, străzile coloniei sașilor. Rămân în dreapta șoselei, lăsând la stânga Strada Țării Vechi/Altes Land, trecând pe lângă cofetăria 7buergen. Cotesc la dreapta, spre azilul de bătrâni străjuit de Turnul Memoriei/Turm der Erinnerung, ce amintește de arhitectura turnurilor de biserici fortificate de acasă. Cobor apoi câțiva metri și apuc la dreapta pe Strada Unterwald (la sași denumește zona dintre Orăștie și Sibiu), care mărginește cartierul sașilor, șerpuind pe locul deluros. Ajung în intersecția dintre Strada Sebeșului/Muehlbacher Gasse și a Clujului/Klausenburger Gasse, de unde continui pe Strada Rupei/Repser Gasse. La capătul ei traversez strada principală și cobor pe Strada Brașovului/Kronstaedter Gasse, care face intersecție cu Strada Sibiului/Hermannstadaedter Gasse. Continui pe Strada Sibiului, care la dreapta dă în Strada Bistriței/Bistritzer Gasse, iar câțiva metri mai sus, la stânga, se întâlnește cu Strada Țării Bârsei/Burzenland Strasse și continuă în Strada Țării Ovăzului/Haferlandstr. Apuc pe Strada Țării Bârsei, largă și curbată, până ajung în Strada Văii Târnavelor/Kokeltalstr și, continuând drept pe lângă magazinul de blănuri Gunesch, care are pictată pe fațadă o impunătoare stemă stilizată a Transilvaniei, ajung la intersecția cu Țara Vinului/Weinland, iar de aici, câțiva metri la stânga, mă întorc de unde am pornit, în Piața Transilvaniei.

 

După așa o plimbare prin „Transilvania” sașilor din Drabenderhoehe, mă opresc la cofetăria 7buergen, unde se găsesc delicatesele cu gust de acasă – Hanklich, Baumstriezel/KurtosKalacz, cozonac și prăjituri cu foi.

 

 

 

Oameni cu umbră și oameni fără umbră

 

E dimineața devreme, în a doua zi de Paști. Pe Strada Brașovului / Kronstädterstr., un bătrânel șovăie cu ochi plecați, părând că înaintează ca printr-o apă vâscoasă, care-i îngreunează calea spre capătul pământului. Lungită pe albul trotuarului, umbra lui îl urmează stăruitoare, ca și cum i s-ar lega de picioare și i-ar pune piedică la fiecare pas. Un copil, pe bicicletă, se lasă să alunece pe panta străzii – umbra lui îl urmează sprintenă, ușoară, nerăbdătoare parcă să se desprindă de pe trotuar.

 

În mijlocul orășelului, în Piața Transilvaniei, m-am oprit la cofetărie, lângă masa unor doamne cochete, cu obraz alb și uscat ca o hârtie creponată, care sorbeau tăcute din cafea aburindă. Umbrele lor s-au culcat la umbră, chircite în plasele de cumpărături. Doamnele însă, mă fixau insistent, cu interes, dar distante și stânjenite, presimțind că, dintre toți cei care se mai aciuau pe aici, eu le puteam vedea umbrele și, mai important, le recunoșteam în complicitate.

 

 

După mai bine de cinci decenii de când s-au stabilit în Drabenderhoehe, sașii s-au schimbat, au ajuns la a doua sau a treia generație, unele umbre au îmbătrânit, altele, epuizate, se povestește că și-au luat lumea-n cap și s-au ridicat într-o bună zi în văzduh. De la o vreme, pe care nimeni nu și-o poate aminti cu exactitate, mulți au început să se camufleze în mediul noii patrii, să se adapteze sau poate numai să mimeze reintegrarea în propriul destin, iar altora au început chiar să le mijească noi umbre, niște umbre vagi de umbre, făcute, iar nu născute. 

 

Câteodată, mai ales sâmbetele de Flohmarkt, unii mai înciudați își scot umbrele la vânzare – le întind pe mese de camping și le expun în toată goliciunea lor, vânzându-le cu amănuntul, chiar și cu instrucțiuni de utilizare. La cei care se încăpățânează să le păstreze, nevrând să renunțe la ele nici în ruptul capului, umbrele sunt încă robuste, demne și mândre, le cunoști dintr-o mie. Dar ei sunt pe zi ce trece tot mai puțini. Au rămas solitari și neclintiți, oameni-monumente ca arborii seculari de pe colinele Transilvaniei.

 

 

Unora, Drabenderhoehe le-a devenit casă, acasă, altora doar o adresă de domiciliu. Cumva, ca toți sașii care au plecat din Transilvania sau, într-o oarecare măsură, ca toți emigranții de astăzi, cu toții au țesut în jurul lor o pânză friabilă, ca un surogat de umbră, o poveste care îi individualizează și le legitimează prezența aici. Dar, mă gândesc, nu cumva asta facem cu toții? De îndată ce închidem însă ușa, în intimitatea casei, atunci când ne ferecăm în noi înșine și lăsăm garda jos, provincia din noi se resuscitează periodic, de obicei pe neașteptate. Atunci, umbra reapare ca un abur, ne ia în posesie pe nesimțite sau ne absoarbe violent, ca vacuumul în urma unui tren de mare viteză. Pe unii, umbra, înciudată și răzbunătoare, îi ia direct la palme. Se vorbește pe la colțuri chiar că umbra unora, sătulă să fie ținută din scurt ani de-a rândul, le-a făcut într-o bună zi de petrecanie, exact ca în povestea lui Andersen.

 

 

Dincolo de fațadele uniforme, fiecare casă din Drabenderhoehe ascunde fragmente din vremuri imemoriale, pe care sașii au apucat să le aducă cu ei sau pe care le-au recuperat în timp. O vază, un cojoc, o stemă sau un raft cu cărți, ori poate o întreagă încăpere în care familia a îngrămădit, ca într-o capsulă a timpului, chintesența celelilalte vieți. Tablouri, talismane, fotografii prinse în rame și obiecte cu utilizare incertă, prelungiri peste spațiu și timp ale vechii Gute Stube din casele părintești. În inima fiecărei case s-a găsit loc pentru o cameră de refugiu, ca o celulă arhetipală de viață, în care melancolicul Hans ori duioasa Gerda se închid uneori duminica după-amiaza, ocrotiți și rupți de lume, cufundați într-un pântec primordial, din care e plămădită toată ființa lor.

 

Aici își dau întotdeauna întâlnire față în față cu bătrâna și crâncena lor umbră, pe care o regăsesc, uneori posacă, alteori nerăbdătoare să stea de vorbă. Se așază în fotoliu și își contemplă propria umbră, privindu-se în ea ca într-o oglindă. Şi din întâlnirea aceasta nu ştie nimeni niciodată ce va ieşi.

 

Turnul memoriei

 

Turnul memoriei este un monument insolit răsărit în mijlocul așezării sașilor, o axă a lumii noi, ce imită arhitectura turnurilor de biserici fortificate, stâlpii lumii vechi. A fost înălțat în anul 2004, ca simbol al legăturii dintre Drabenderhoehe și cele peste 200 de localități de origine ale sașilor care s-au așezat aici. Baza turnului, care este și poarta de intrare în curtea azilului de bătrâni, e ancorată în plachetele de marmură cu stemele scaunelor săsești.

 

Ca un memento, în vârful turnului bate clopotul adus din biserica din Moardăș/Mardisch, județul Sibiu. Pe vreme frumoasă, localnicii spun că din vârful turnului pot să-și întindă sufletul până departe, pe culmile munților din Transilvania.  Sigur, auzind asta, mi se pare că este mai degrabă o metaforă. Vor să spună probabil că, cel puțin cei care o mai au, au impresia că își întind umbra, ca un elastic gata să se rupă, până în bătrâna țară sau în propria tinerețe.

 

La sfârșitul zilei, privindu-l în lumina purpurie a apusului, am avut impresia că primul dangăt al clopotului a trezit ceva misterios, care s-a întins și a planat neobservat peste colonia sașilor: de sub cupola clopotului au început să fâlfâie molatic în zbor, rotindu-se în cercuri prelungi, zeci, ori poate sute de umbre albe și lucioase, ca niște duhuri tocmai trezite din somn.

Am înțeles atunci că umbrele tuturor celor care le-au alungat sau le-au schimbat într-o bună zi ca pe niște haine ponosite, s-au cuibărit aici, formând o constelaţie pe bolta clopotului, de unde, pe înserat, la primul dangăt, se trezesc și vâslesc prin aer, planând ca niște bule de săpun, într-o tânguială mută și imprecisă. Atunci, oamenii locului sunt pătrunși ca de o neliniște care îi împresoară fremătând. La fiecare bătaie a clopotului din Moardăș, în fiecare sas din Drabenderhoehe se întâlnesc umbra celui care a fost și umbra celui ce este.