Herta Müller și Svetlana Aleksievici, ambele scriitoare laureate cu Premiul Nobel pentru literatură, au fost prezente în 11 noiembrie 2016 la Literaturfest în München, în cadrul căruia au discutat despre limbă și poezie în timpul dictaturii.

Cele două scriitoare nu s-au întâlnit niciodată în realitate, dar în planul imaginar și tematic al scriiturii, cărțile lor se intersectează în multe puncte. La fel și destinul lor, de tinere angajate critic și curajos față de regim, adepte ale unor forme de subversiune și obligate în final la un fel de exil autoimpus.

De aici o discuție densă în idei despre memorie, libertate, forme de exprimare, puterea cuvântului scris și pericolul lui în culturi ale violenței, dar și îngrijorarea față de faptul că, printr-un Trump, Putin, Le Pen, Erdogan, Pegida, etc. -, trăim o revenire a limbajului violent, constrângător, vulgar, discriminator, naționalist, care aproape că nu mai izbucnește izolat, ci a ajuns să domine scena politică actuală și să reflecte direcția spre care se îndreaptă nemulțumirea maselor.

Întâlnirea moderată de redactorul Süddeutsche Zeitung, Jens Bisky, a fost mai mult un dialog liber, plin de curiozitate și empatie între cele două scriitoare.

Ce trebuia să fie ,,despre limbă și poezie în dictatură”, despre cartoful copt care era ca un pat moale și liliacul care înflorea indiferent că vecinul îți turna tatăl la Securitate, deci despre un trecut crâncen, dar îndepărtat, de privit la rece s-ar zice, a devenit în final un dialog despre actualitate și pericolul extremismului. Concluzia: trăim vremuri second-hand. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Herta Müller este născută în 1953 în Nițchidorf, în Banat, într-o familie de șvabi. A studiat germana şi româna la Universitatea din Timişoara, lucrând apoi ca traducătoare într-o fabrică şi ca profesoară. A intrat în vizorul Securităţii şi a început să fie persecutată după refuzul ei de colaborare şi în urma prieteniei cu membrii societăţii Aktionsgruppe Banat. Din 1985 operele Hertei Müller au fost interzise în România. Scriitoarea a emigrat în Germania în 1987. Cărțile sale vorbesc despre drama comunității sale, a șvabilor bănățeni, dar și a sașilor din Transilvania (Leagănul respirației), precum și despre bezna comunismului din România care a pus stăpânire pe sufletul oamenilor, teroarea, șicanarea fiind constante ale vieții tinerei Herta Müller.

Herta Müller, Literaturfest München 2016. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Svetlana Aleksievici este născută în Ucraina şi a trăit mult timp în Belarus. A scris despre drama supraviețuitorilor de la Cernobîl, catastrofa de proporții apocaliptice ale cărei efecte crâncene sunt resimțite până astăzi și vor marca încă multe generații de acum înainte. Ca multe alte evenimente, explozia de la Cernobîl a fost minimalizată și folosită de putere în propriul interes mârșav, ceea ce demască mecanismul dictaturii şi controlului, precum şi ficţionalizarea realităţii, în care omul de rând este incapabil să distingă adevărul. Mai mult, în Vremuri second-hand, fatalismul rus – probabil trăsătura definitorie a poporului rus în general – este folosit pentru a continua o existență dedată sistemului perfid al constrângerii, manipulării și violenței, pe care scriitoarea îl denunță.

În dialogul despre limbă și poezie în dictatură, cele două scriitoare au memorat episoade din copilăria marcată de ambele părți de traume ale trecutului: război, deportare, teroare, violență, sărăcie, constrângere, șicanare, amenințarea constantă, moarte. În spatele acestora, se proiecta mereu lumina îndepărtată a libertății visate, a unei normalități doar închipuită.

Herta Müller își amintește limbajul lacunar al mamei, plin de înțelesuri, concentrat în propoziții scurte și, paradoxal, în tăcere grăitoare. Setea e mai rea decât foamea, vântul e mai rece decât zăpada, un cartof copt e ca un pat moale sunt doar câteva dintre propozițiile care au marcat copilăria scriitoarei și sigur opera sa de mai târziu. Cu cât sentimentele erau mai puternice, cu cât dramele personale mai intense, cu atât propozițiile erau mai scurte, limbajul mai criptic. Tăcerea era uneori un scut, alteori o armă, oricum un mod de a trăi, a trăi în tăcere. În dictatură deci, avem nu doar mai multe limbi și limbajuri, ci și mai multe feluri de a tăcea.

Svetlana Aleksievici își amintește adunările femeilor din sat, un fel de șezători, în care se vorbea în principal despre două lucruri: despre moarte și despre iubire. Războiul, lagărul și dorul erau subiectele predilecte, de unde scriitoarea a reținut cel mai frumos discurs despre iubire pe care l-a auzit vreodată. Desigur aici își au rădăcinile cărțile sale polifonice, pe mai multe voci, care relatează într-o manieră fragmentară și subiectivă destine umane, drame personale, dar care dau seama despre drama unei națiuni și universul autarhic al dictaturii.

Herta Müller, ,,care descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plinã de sinceritate universul celor deposedaţi“ a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2009, iar Svetlana Aleksievici în 2015, pentru ,,scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”.

Herta Müller la Literaturfest München 2016. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Svetalana Aleksievici, Literaturfest München 2016. Foto: Mihaela Kloos-Ilea

Ca o notă personală: Svetlana Aleksievici a fost îngrozită de coperta ediției românești a cărții sale, Dezastrul de le Cernobil, pe care o vedea pentru prima dată. A întors cartea pe toate părțile, a arătat-o traducătoarei și staff-ului, pufnind și frunzărind-o cu silă. Cred că e lesne de înțeles de ce. Într-un final a semnat cartea și mi-a zâmbit amabilă. Pentru comparație, așa arată ediția germană. Decentă. Ceea nu sunt unele edituri românești, care mizează tot mai des pe kitsch ori doar pe nimereală, pe ,,șoc și groază”, alegând coperte de tabloid pentru publicațiile lor. Ca să nu mai amintim hârtia de ziar, fonturile și spațiile, marginile lipsă, greșelile de formă și conținut, etc.