Deși nu îmi place să vorbesc în public, sâmbătă, 17 octombrie, am acceptat cu drag invitația de a participa la întâlnirea generală a Asociației EU Reflect eV – Verein für Interkulturellen Dialog din Stuttgart, al cărei președinte este Daiana Matieș.  Acum vreo doi ani, tot la invitația Daianei, începeam rubrica povești săsești la Freies Radio für Stuttgart, în cadrul emisiunii Zigzag de România, o emisiune adresată comunității românești din Germania. Însă de-abia sâmbătă am avut ocazia să cunosc în sfârșit oamenii din spatele vocilor de la radio și să interacționez cu un public interesat de relațiile interetnice, memorie și revizitarea trecutului, la care am făcut referire în prezentarea mea. Am început să vorbesc unor români din diaspora, dar am terminat povestind cu ardeleni, bănățeni, moldoveni, dobrogeni, sași, șvabi, cehi, maghiari, țipțeri și n combinații dintre ei, fericiți să redescopere bogăția culturală a ADN-ului lor și să vorbească despre ceea ce-i definește.

Pentru că lor le-a plăcut și a stârnit multe discuții și destăinuiri, vă spun și vouă ce le-am povestit:

Răsărit la Cincșor/Kleinschenk. Foto: Mihaela Kloos

Zilele trecute, în timp ce mă gândeam despre ce aș putea să vă vorbesc în acestă seară, citeam o carte – splendidă, de altfel, Toate bufnițele de Filip Florian – o carte care are ca motto următorul citat: Ține minte ce-ți spun, Milton, cea mai frumoasă însușire a omului e memoria. Pricepi? (Bohumil Hrabal, Cireșele din Praga)

Memoria e temă care mă interesează și care, poate chiar și involuntar, a urmărit mare parte din ce am făcut până acum,, din ce am citit sau am scris. Memoria este un exercițiu de imortalitate, dar memoria este și un labirint în care stau la pândă minotauri. Trăind între două lumi, la granția indecisă dintre două tărâmuri, am întâlnit foarte mulți oameni care sunt prinși în capacana memoriei,  refugiați într-un fel de cochilie, într-o scorbură mintală pe care și-au scobit-o singuri, din amintiri. E, într-un fel, strategia lor de supraviețuire. Am întâlnit și foarte mulți oameni care aparent și-au anihilat memoria, ca și cum ai șterge cu buretele o tablă plină de amintiri, prea dureroase. Și asta este o strategie de supraviețuire. Am întâlnit destul de puțini oameni, cel puțin dintr-o anumită generație, care-și revizitează trecutul senini, detașați, fără resentimente, conștienți de capcane. Oricum, prin acceptare sau negare, toți demonstrează că, de fapt ”Trecutul nu este niciodată mort. Nici măcar nu e trecut” cum spunea Faulkner. Iar în timp, memoria, propria noastră memorie, se narativizează. Ea devine povestea noastră despre noi.

Memoria este cuvintul cheie al unor povești pe care am început să le scriu acum trei ani și datorită cărora mă aflu astăzi în fața dumneavoastră. Acum trei ani am început să scriu un blog, care se numește povești săsești. Dar astăzi nu o să vă spun o poveste săsească, ci o să vă vorbesc despre motivele pentru care am ales să scriu despre sașii din Transilvania. Și o să fac asta folosindu-mă de câteva flash-uri, de câteva episoade, din povestea mea personală. Sunt motive pe care aș vrea ca măcar câțiva din cei aproape 10.000 de oameni care urmăresc postările mele să le fi intuit și înțeles. Mă rog, astăzi am pretenția ca măcar un om din cei mulți să înțeleagă, acum trei ani mă gândeam că m-ar mulțumi ca cineva măcar să citească ce scriu.

Tatăl meu este sas, născut în satul Boz, de lângă Sebeș/Bußd bei Mühlbach. Mama mea este româncă, născută într-un sat de lângă Bacău. Pentru familia mamei mele, tata a fost mereu sasul, iar prin asta nimeni nu înțelegea nimic bun: zgârcit, fixist, ambițios, exigent, rigid în gândire, sâcâit, orgolios. Pentru familia tatălui meu, mama era românca. Ați ghicit, nici ei nu vedeau nimic bun în asta: guralivă, ocoșă, nepricepută, prea permisivă în ce mă privește, risipitoare, ca să numesc doar câteva dintre calități. Fiind singurul lor copil, părinții mei nu mi-au ascuns tensiunile astea, dar au încercat mereu să le diminueze în fața mea, să le ignore uneori sau să le ia în râs. Bineînțeles, fiind la mijloc, pot spune că și mama este ceva din toate acestea, dar nu este numai atât, așa cum și tata este cum îl laudă ceilalți, dar nu este numai atât. Toate aceste etichete erau puse pornind de la un singur lucru: etnia. Fiecare îl vedea pe celălalt ca pe un străin, un intrus, unul care nu era de-al lor.

,,Sinapse”. Biserica din Biertan/Birthaelm. Foto: Mihaela Kloos

Faptul că cineva este român, sas, maghiar, țigan, evreu, etc nu este, în ochii mei, nici motiv de mândrie, nici de rușine. Este o simplă întâmplare, ceva ce nu am ales și în care nu avem nici merit, nici vină. Puteam să ne naștem în oricare popor de pe planetă și este o simplă întâmplare a istoriei că astăzi suntem aparent de partea cea bună a omenirii. Am fi putut fi de partea cea rea, după cum mâine putem trece în cealaltă tabără.  E doar o chestiune de perspectivă.

Ce vreau să vă spun este că de fiecare dată când preluăm, credem și transmitem mai departe o singură poveste despre cineva, facem o mare nedreptate. A spune o singură poveste despre o persoană sau un grup înseamnă a da crezare stereotipurilor și prejudecăților. Iar stereotipurile nu mint de cele mai multe ori, dar nu spun tot adevărul, ele sunt incomplete. A le prelua, crede și transmite mai departe înseamnă a cădea pradă unei perspective limitate, nedrepte, care te împiedică să vezi omul din spatele etichetelor. Stereotipurile fac ca o poveste să devină singura poveste. Când judeci mai întâi după niște etichete, refuzi celui din fața ta șansa de a-ți arăta cine este, și-ți refuzi ție să vezi cu sufletul, dacă e să amintim un citat cunoscut. Stereotipurile îi privează pe oameni de demnitate și pun accentul pe ceea ce ne face diferiți, îndepărtându-ne în loc să ne apropie. Ne fac să trăim într-un spațiu de confort artificial, în clustere care ne izolează și ne rup de realitate.

În România, decenii la rând ni s-a repetat prin toate mijloacele că celălalt, cel care este diferit de noi, ne este ostil. Ni s-au format imagini false despre celălalt, dictate de ideologii. E firesc să ne fie frică și să respingem ceea ce ne e necunoscut. Dar nu este firesc să nu dăm șansa celuilalt de a-și spune singur propria poveste. Poveștile pot încălca demnitatea unor oameni, dar tot poveștile au puterea de a repara percepția noastră despre ceilalți, de a transcede granițele, făcâdu-ne să fim empatici, umani și îndepărtându-ne de ierarhii. Astăzi, în Germania trăim și vedem asta foarte bine. Cunoașterea care nu te duce dincolo de tine însuți, este mai rea decât ignoranța.

Faptul că tata este sas, iar mama româncă nu este pentru mine o mândrie, dar este un noroc. Am crescut ascultând povești foarte diferite despre oameni diferiți, dintr-o lume cu alte rânduieli. Tatăl meu a recreat pentru mine, din memorie, o lume pe care altfel nu aș fi putut-o cunoaște nici din manualele școlare, nici din alte cărți, nici de la profesori, rude sau vecini. La începutul anilor 90, când au plecat în Germania și ultimii membri din familia tatălui meu, eu aveam doar 4-5 ani. Îmi amintesc foarte vag despre ei. Pe stradă nu era nici un sas, de-abia la liceu am avut colegi din alte clase care proveneau din familii de sași sau din familii mixte. Pentru mine, ca și pentru ei, sașii erau o lume dispărută, ei existau numai în amintiri.

Tatăl meu a avut o grijă constantă, aproape o obsesie, care pe mine, copil fiind, bineînțeles că m-a plictisit adesea de moarte, alteori m-a revoltat, și anume să-mi povestească mereu și mereu cum era pe vremea lui. Din ce-mi povestea, eu plasam vremea lui undeva într-un timp legendar. Aproape nimic din ce vedeam privind în jur nu certifica ceea ce spunea el, prin urmare multă vreme nu vedeam nici un rost în a ști toate astea. La ce bun să știu cum se cocea lichiul – pe care vi l-am adus în seara asta -, cum se distrau tinerii, cum se bătea cocoșul la Paști sau că frații mai mari ai tatălui meu au fost deportați în Siberia, unde au și murit?  Copil fiind,  ascultam fascinată poveștile, uneori îngrozită, alteori cu ochi mari de mirare, dar niciodată nu am simțit că rădăcinile mele ar fi și în lumea despre care îmi spunea tata, în lumea sașilor. Atunci mi se părea o lume străină, exterioară și apusă. Lumea sașilor era doar lumea lui. În plus, toate aceste povești și obiceiurile pe care le păstram în familie, care aparțineau în egală măsură românilor și sașilor, mă făceau pe de o parte să mă simt specială, un copil care trăia altfel decât restul, dar îmi creștea în același timp și frustrarea de a fi diferită.

Mi-a luat foarte mulți ani să găsesc un sens amintirilor lui și să mă împac cu identitatea pe care el încerca să mi-o transmită, ba mai mult să văd în această trăire pe hotarul dintre două culturi o infinită frumusețe, o bogăție. Și să-i pot mulțumi pentru ele, ba acum să-l momesc să-mi mai povestească. Mai mult, a trebuit să plec, să rup legături, să trăiesc alte frustrări, pentru a-mi regăsi rădăcinile și în memorie, în amintiri, inclusiv în cele ale tatăului meu. Astăzi pot spune că un picior îmi stă în lumea sașilor, ca un compas, care se mișcă și trasează cercuri peste tot în jurul acestui punct. Porbabil că așa a fost întotdeauna, doar că nu am fost conștientă sau nu am vrut să accept asta. Este o descoperire care mie îmi dă echilibru și stabilitate.

Panou de lemn pictat cu simbol masonic (o speculație proprie, mai degrabă) în biserica din Biertan/Birthaelm

Tata nu a plecat din Sebeș, chiar dacă a rămas singurul din familia sa care mai trăiește în Transilvania. Asta a făcut ca între el și restul familiei să se creeze o distanță de nerecuperat, un hău care i-a înstrăinat și peste care nu au mai putut trece. Așa se face că pe majoritatea rudelor din partea tatălui meu, care locuiesc de zeci de ani în Germania, nu le-am văzut niciodată. Ar putea fi foarte bine oricare dintre dvs. Iar această situație este un caz poate ciudat, dar nu este în niciun caz singular. Odată cu emigrarea spre Vest, etc. între cei rămași în Transilvania și cei plecați s-a produs o ruptură. Au rămas multe răni care s-au cicatrizat în timp, dar sunt și acum dureroase, multe cuvinte nerostite, multe resentimente, regrete, nostalgii și doruri de amblele părți. Tot așa cum și între români și sași s-a perpetuat în timp o imagine în general bună, de înțelegere, dar și foarte multe necunoscute sau lucruri știute greșit. În general, românii și sașii spun unii despre alții o singură poveste.

Așa cum tata nu a vrut niciodată să ajungă în Germania, Germania a fost pentru mine singura țară în care nu am vrut niciodată să vin. Sunt aici. Iar acesta este un alt noroc pentru mine, pentru că m-a făcut să-mi schimb perspectiva despre țara mea, despre cine sunt, și implicit despre sași și români.

Totul a început acum aproape patru ani, când am participat la întâlnirea restrânsă a sașilor din satul natal al tatălui meu, din Boz, care s-a ținut la Garching, lângă Muenchen. Mă pregătisem pentru o reuniune monotonă, a unor oameni în vârstă pe care nu-i cunoșteam și cărora nu aveam ce să le spun. Dar a fost întâlnirea care a schimbat totul și mi-a sădit în minte o idee, care nu mi-a dat pace până am început să scriu blogul numit povești săsești. Atunci mi-am dat seama că, trăind cu un picior în România și unul în Germania, pot să povestesc unora despre alții, pot să îi readuc iluzoriu, metaforic acasă, să le arăt locurile lor de suflet, pot să povestesc senin trecutul și să arăt prezentul acestei comunități. Că pot crea un spațiu de dialog între cei de aici și cei de acolo, între atunci și acum, între sași și ceilalți. Dacă în lumea de astăzi nu ne mai despart neapărat granițele statale, între noi rămân granițele noastre interioare, hotarele pe care ni le-am construit singuri, cele care sunt de fapt cel mai greu de trecut. Dar poveștile pot trece dincolo de aceste ziduri interioare. A fost cea mai bună idee pe care am avut-o în tot acest timp.

Datorită poveștilor săsești am căutat și ascultat povești diferite, am colindat multe locuri din Transilvania, din Germania și nu numai. Practic, în acești trei ani, mi-am făcut o hartă a lumii pornind pe urmele sașilor. Și sunt încă atâtea locuri în care vreau să ajung: vreau să văd cândva grota din apropierea Asconei unde Gusto Graeser l-a cunoscut pe Hermann Hesse, să ajung la mormântul lui Filtsch din Veneția sau la Historical Society din Pennsylvania, unde sunt arhivate lucrările misticului Johannes Kelpius, probabil primul sas ajuns în America. Am în minte întrebări pentru Peter Maffay, preotul Eginald Schlattner, și scriitorul Hans Bergel, cândva voi ajunge sigur la Hameln, acolo unde s-a născut legenda cântărețului care se regăsește pe logoul poveștilor săsești.

De când poveștile săsești sunt un exercițiu constant în viața mea, am participat la întâlniri și am văzut ritualuri și sărbători pe care le cunoșteam doar din poveștile tatălui meu. Așa m-am convins măcar că nu erau inventate. Am scris broșura turistică oficială a orașului Sibiu, am colaborat la un manual școlar de patrimoniu cultural – primul și deocamdată singurul din România de acest fel, am colaborat la mai multe expoziții cu tema cultura sașilor deschise la Muzeul Țăranului Român din București sau Muzeul Astra din Sibiu. Datorită acestor povești sunt acum aici. Și cel mai mare câștig pentru mine sunt oamenii extraordinari pe care i-am întâlnit. Astfel am învățat nu doar despre alții, ci m-am descoperit pe mine însămi. Iar partea cea mai frumoasă a acestor povești, pentru mine, e că nu se termină niciodată, chiar dacă de decenii bune planează asupra sașilor norul sumbru al unui finis saxoniae.

Oricât de naiv, de idealist ar suna, acum trei ani mi-am propus ca, prin ceea ce scriu, să schimb ceva din felul în care ne revizităm trecutul și din felul în care ne vedem unii pe alții, ca oameni în primul rând, înainte de a fi sași, români, germani, maghiari sau altceva. Pentru că asta ar însemnă să învățăm să ne cunoaștem și să ne acceptăm pe noi înșine. Un echilibru care poate face ca lumea noastră de acum, a fiecăruia de aici, să fie mai diversă, deci mai frumoasă.

La povești cu doamna Johanna Schneider din Valea Viilor/Wurmloch