Știți imaginea aceea idilică a satului curat și bine rânduit, cu oameni cumsecade, care-și văd zi lumină de treabă neobosiți și cucernici ca într-un ritual, cu vacile care merg și vin punctuale de la pășune, cu liniște cât să asculți în tihnă cântecul greierului în timp ce înșiri verzi și uscate la un pahar cu vecinii, în curtea casei? Ei, imaginea asta parcă s-a născut la Viscri. Dar, spre deosebire de alte sate, aici pitorescul este încă la el acasă.

Înscris pe lista UNESCO a patrimoniului cultural, Viscriul și-a câștigat în ultimii zece ani un loc meritat în topul celor mai frumoase destinații de vacanță din România. În special datorită Prințului Charles, ambasadorul nobil al Transilvaniei, faima Viscriului a trecut de mult granițele României, iar satul a devenit unul dintre cele mai apreciate locuri din țară. Despre rețeta succesului și oamenii care stau în spatele transformării prin care a trecut Viscriul în ultimii ani, am vorbit mai detaliat în alt articol.

O să vă povestesc aici despre un colțișor din raiul Viscriului, probabil cel mai frumos loc de cazare din sat și sigur nu numai: Viscri 125. Un loc crescut cu suflet, care farmecă prin aerul vieții la țară, în cea mai idilică formă a sa. Pe mine m-au cucerit hamacele arcuite între pomii din livadă și pârâul repede pe care l-aș fi ascultat o veșnicie savurându-mi cafeaua pe terasă, mirosul de pâine caldă, untul galben marmorat și spuma laptelui proaspăt, aerul tăios și curat de dimineață. După un mic dejun atât de sănătos și aromat, viața îți stă zâmbitoare înainte. Ambrozie, viață, dulceață de coarne.

Pe turiștii străini cu care am fost în septembrie la Viscri – englezi, americani, nemți și maghiari – i-au impresionat cu totul alte detalii ale casei săsești de la Viscri 125. Pentru ei, Viscriul este o cu totul altă lume, ale cărei rosturi se căznesc să le prindă, oscilând între mirări și nedumeriri. Cert este că le place.

Cred că în special pentru străini și pentru orășenii crescuți la bloc, vacanța la Viscri 125 este o întreagă experiență. Un colț de rai unde timpul parcă a stat în loc, o oază de liniște unde evadezi ca să îți încarci bateriile, sat uitat de lume cred că sunt clișeele cele mai la îndemână cu care oaspeții descriu vacanța petrecută aici.

Casa de la numărul 125 este veche, dar a fost impecabil restaurată și i s-au adăugat câteva amenajări surprinzătoare. În urmă cu patru ani, zidurile bătrâne au trecut printr-un proces de renovare în care s-a păstrat cu grijă tot ce se putea salva, cum ar fi vechile grinzi încrestate cu anul construcției (cca 1700), și s-au adăugat toate facilitățile pentru ca oaspeții să se bucure de confort sporit. Tot ce s-a adăugat ulterior a fost bine gândit pentru a se integra armonios în arhitectura specifică clădirii și a nu-i altera caracterul rustic. Astfel, proprietarii – o familie tânără care s-a mutat din București, abandonându-și carierele de succes în corporații – au reușit să creeze un spațiu de vacanță autentic, confortabil ca o casă, dar și ofertant și deosebit, ca o pensiune de vacanță. Secretul lor este că au înțeles și au respectat sufletul casei și l-au pus foarte bine în valoare. În rest, aura sa specială a crescut constant și natural, datorită celor care le-au trecut pragul.

Vechea șură a casei este probabil spațiul cel mai surprinzător al pensiunii, pentru că a fost recompartimentată și amenajată ca restaurant cu o splendidă terasă spre grădină. Lămpile de aici sunt extraordinare. Grădina este o sursă principală de legume și fructe pentru preparatele sănătoase oferite oaspeților. Spațiul verde se prelungește până departe, în susul dealului, ca loc de relaxare, înțesat de hamace, loc de joacă și explorare pentru copii.

Turiștii pensiunii au la dispoziție biciclete pentru ture prin sat și în împrejurimi și o gamă generoasă de activități pe care le pot alege: vânătoare de trufe, plimbări cu căruța pe dealurile din jurul satului și în satele vecine, diferite workshopuri și activități pentru copii, vizite la atelierele meșteșugarilor din sat (tâmplarul, fierarul, femeile care ștricăesc ciorapi de lână). Suficiente activități pentru o vacanță activă, însă, în orice caz, Viscri 125 nu e pentru agitați, pentru turiste afectate, pentru cei cu fason în căutare de entertainment. E un loc liniștit unde ieși din cușcă și-ți dai întâlnire cu tine însuți, eventual cu alți oameni discreți, care prețuiesc natura și viața simplă. E pentru cei cu chef de povești până-n miez de noapte, care nu se sclifosesc de drumul de piatră sau ulițele noroioase, scârțâitul ușilor, vacile de pe uliță și trezitul la cântatul cocoșului.

Am stat doar o noapte și aproape o zi la Viscri 125. Timpul scurt a fost însă suficient cât să gust din minunățiile oferite la cină și un pic din farmecul înviorării dimineața devreme în grădina splendidă din spatele pensiunii. Pentru mine, care am crescut într-o casă săsească mult trecută de un secol, experiența locuirii într-o casă tradițională veche – cu tot farmecul arhitecturii și mobilierului tradițional, al pivnițelor boltite, dar și al podelelor mereu scârțâind – nu este deosebită. M-a impresionat însă amenajarea remarcabilă a vechii case, o lecție și sursă de inspirație pentru toți cei interesați de potențialul caselor vechi din satele noastre.

Am văzut și cât de fascinant este tot ansamblul unei astfel de gospodării pentru turistul străin. Pentru Bob, newyorkezul cocoțat într-un zgârie-nori din inima metrolopei, șederea la Viscri 125 înseamnă plonjarea într-o lume de basm, în cu totul alte timpuri, întoarcerea la o matrice unde se reconectează spiritual, unde fiecare detaliu e motiv de mirare sau de pozat din toate unghiurile. Am povestit despre zidurile groase, pivnițele încăpătoare, despre șură și rosturile lor pentru cei care le-au durat tot atât cât despre întreg satul cu a sa biserică fortificată. Iar pentru grupul de turiști pe care l-am însoțit, care vizitaseră deja Clujul, Sighișoara, Sibiul, Viscriul a fost o experiență extraordinară, un alt film. Străinii nu se așteptau ca satul românesc – pentru care se hazardaseră să ia Viscriul ca exponențial, iar eu ca un ghid bun ce mă aflu i-am adus ceva mai aproape de realitate – să fie atât de pitoresc și de diferit de definiția generală a satului pe care o aveau ei, englezi, nemți sau americani umblați prin lume. Așa ceva a dispărut de mult din Occident.

De fiecare dată mă îndepărtez de Viscri cu dorința desuetă că vântul să sufle praf de nemurire peste poienile înflorite, cuiburile berzelor și stejarii seculari, peste casele pastelate și cetatea albă din deal. Cu speranța patetică și naivă că în tot acest du-te-vino, nu vor fi niciodată mai mulți turiști decât locuitori în sat, că timpul chiar va încremeni cumva peste mânzul zburdând pe ulițe și pisica pășind sclifosită prin iarba culcată de rouă, peste mămăliga aburindă și lemnele troznind în sobă. Că oamenii vor avea mereu aceeași poftă să-și deschidă casa și sufletul deopotrivă și astfel de sate nici nu vor dispărea, nici nu vor deveni muzeu. Că vom ști cu toții să luăm din natură doar cu împrumut și să cumpănim bine balanța. Aș vrea ca ori de câte ori m-aș întoarce, și oricum ar trece timpul peste mine, Frau Dootz să mă întâmpine mereu senină și fermă în ușa bisericii și să mă treacă blajină în lumea ei de poveste.

După ce și-a bucurat ochii cu fiecare floare în parte, Frau Dootz îî îndeamnă pe turiști să admire trandafirii care au înflorit a doua oară anul acesta în cetate.

Citește și Fă rai din ce ai. Prințul Charles, Sara Dootz și poveștile Viscriului

Site-ul Viscri 125

Seară de povești săsești la Viscri 125

Doamnaaa, laptele!

Nici pentru acest articol, nici pentru restul articolelor postate pe blog, nu am primit bani sau „comenzi” speciale.

Vă recomand cu drag locurile pe care le-am vizitat personal și pe care consider că merită să le cunoașteți.

Viscri 125 este sigur unul dintre ele.