Lemne trosnind în foc, o cană de vin fiert și aromat, plăcinte aburinde – atmosfera căminului călduros în seri cu povești nemuritoare, la gura sobei. Și nu orice sobă. Dincolo de funcționalitatea oricărei teracote, soba de cahle e expresia simțului artistic autentic, transpunerea credințelor populare în simbol. O sobă cu cahle poate fi mult mai mult: un tablou complicat ce se cere descifrat, o cronică ascunsă, o bibliotecă cu sute de file expuse la vedere, codul secret al altor vremuri, un descântec ce alungă răul, un suflet modelat în lut și forme. Privirea ți-ar putea zăbovi ore în șir, mutându-se molatic de pe o placă pe alta. Prin sobă, ne pătrunde în casă natura cu două din elementele ei de bază: pământul, focul. Ca într-un puzzle tridimensional al copilăriei, cahlele se leagă între ele construind un mic castel cu aer nobil.

sursa foto

Michael Henning – ultimul alchimist al cahlelor

Mai există puțini meșteri care știu să facă astăzi plăcile de cahle tradiționale săsești. Un maestru rar – ba poate singurul din România care mai face cahle săsești ca mai demult – Michael Henning din Cisnădioara. Nu e doar unul dintre puținii sași rămași în România, mai e și tânăr, glumeț și tare priceput: “chiar așa“, zice Michael Henning făcând cu ochiul, „eu sunt urma care-a scăpat turma sașilor din Cisnădioara.”

În dogoarea athanorului din atelierul lui, lutul se transformă aproape alchimic în mii de plăci pătrate, opere de artă replicate la nesfârșit. Folosind focul și tainele meșteșugului ce a trăit aici de secole, el transformă lutul și îi dă un sens aproape spiritual. Michael Henning nu a moștenit deprinderea, ci a învățat-o din mers,  autodidact, făcând toate greșelile posibile în ceramică – așa cum îi place să spună. A cumpărat apoi unelte și materiale din Germania, a citit cărți și a lucrat. Mai mult a lucrat, ca să devină acum un meșter adevărat, din mâinile căruia ies minuni trainice. Pentru că o sobă de cahle nu e pentru câteva ierni sau câțiva ani, nici măcar pentru o generație. E ca să dăinuie și să transmită sufletul casei din moși-strămoși. Ce sentiment trebuie să aibă Michael Henning când are în atelier cahle de două-trei sute de ani, pe care le folosește ca model, și se gândește că probabil fiecare placă ce iese din mâna lui ar putea trăi cel puțin pe atât! Un fel de obține nemurirea modelată în lut. Și cahlele lui încălzesc case peste tot în Europa: a făcut pentru români, pentru sași plecați în Germania, a trimis cahle în Franța, în Italia. Televiziunea germană a venit la Cisnădioara special pentru el, ca să-i dedice un reportaj, dar asta nu ți-ar spune dl Henning. El își vede de treaba lui, în atelierul liniștit, unde-i ordine nemțească și el știe toată rânduiala. Îl puteți urmări pe Michael Henning la lucru în atelierul său, aici. 

Cahle și hencleș

În casa oamenilor gospodari se lucrează mai ceva ca în atelierul lui Moș Crăciun. Orice cahlă a dlui Henning începe prin a fi un simplu boț de lut. Ca un boț de aluat. În bucătărie, soția meșterului Henning frământă aluatul de hencleș, iar în atelier, el îl pregătește pe cel de lut, pentru clahle. Cu aceleași mișcări aproape ritualice și aproape aceleași instrumente magice. Numai ingredinetele sunt niscaiva diferite. Și hencleșul, și cahlele, merg apoi în forme speciale și se dau la rumenit în cuptoarele încinse. Amândouă se tratează până sunt încă aburinde și apoi se savurează. Hencleșul îți încântă gustul, cahlele îți bucură ochiul. Amândouă îți merg direct la suflet și te fac să simți că ai ajuns în mijlocul unor oameni vrednici, pentru care timpul nu trece degeaba.

 

sursa foto

Istoria și semnificațiile cahlelor

Se pare că cele mai vechi cahle au apărut în spațiul german, în jurul anului 1300. Cahlele erau mai avantajoase decât șemineul deschis, pentru că înmagazinau căldura pentru mai mult timp și soba închisă rezolva problema fumului eliminiat în încăpere. Datorită acestor avantaje practice s-au răspândit rapid în toată Europa, fiind întâlnite și în spațiul nostru. Cele mai vechi cahle cunoscute la noi datează de la începutul secolului al XV-lea. Acestea sunt nesmălțuite și au reprezentate pe ele scene biblice, mitologice – sirene stranii, cu coadă de pește ori de șarpe și cu aripi, animale reale sau fantastice, imagini cavalerești, motive geometrice și florale. Pe măsură ce ne apropiem de veacul nostru, cahlele sunt smălțuite și pictate policrom cu albastru de cobalt, verde, galben și brun.

Pe lângă funcționalitate, cahlele au fost dintotdeauna migălos decorate în relief. Ele trebuiau să fie nu doar plăci de sobă, ci obiecte frumoase, care ofereau protecție și comfort spațiului familial.  Avem prea puține studii despre reprezentările ce apar pe cahlele transilvane, cum erau ele alese, care erau motivele predilecte, motivațiile alegerilor și simbolistica lor. Este interesant de urmărit traseul formelor și recurenței unor motive în spațiul european, la culturi diferite. Se pare că adesea alegerea decorației pentru cahle era legată de credințe și ritualuri apotropaice, de superstiții populare. În acest sens hornul, vatra de foc erau considerate spații de trecere, la fel ca și pragul sau fereastra. Erau spații de tranziție, expuse duhurilor rele, deochiului, magiei din exterior. Și din interiorul casei, soba era considerată un obiect periculos, ce putea provoca incendii și intoxicarea cu fum a locatarilor casei. De aici nevoia ocrotirii casei, prin icoanele de vatră și simboluri apotropaice.[1]

 

 

Cahlele au fost găsite în multe tipuri de locuință, însă sunt mai frecvente la curțile voievodale, boierești, în incintele fortificate, mănăstiri și castele, în casele familiilor înstărite. În funcție de tehnică, cromatică și ornamente, zona de răspândire, se disting mai multe tipuri de cahle, având și elemente specifice diverselor naționalități (cahle săsești, maghiare, românești). Muzeul Emil Sigerus din Sibiu găzduiește cea mai completă și mai valoroasă expoziție de cahle din Romania, unde poate fi văzută atât metamorfoza lor din Evul Mediu până azi, cât și la etnii diferite.

sursa foto

Pentru sași, soba cu cahle este un simbol al casei natale și a acelui drag Heimat îndepărtat și nostalgic. În multe cărți poștale vechi, femeile îmbrăcate în costumul tradițional de sărbătoare sunt înfățișate pozând solemn sau trebăluind în fața sobei de cahle. În casa săsească înstărită, în camera bună, soba de cahle atrage atenția și emană statut, ocrotire, tihnă. Ca și mobila săsească pictată cu suflet, soba de cahle este cuptorul vieții. Datorită lui Michael Henning și meșterilor ca el, aceste piese de artă nu au devenit încă numai reci exponate de muzeu. Ele nu doar se arată, ci încă mai trăiesc și ne încălzesc sufletele.

sursa Foto

Referinte: Articol Ana Maria Gruia, patzinakia.com, medievistica.com

---