Titlul acestui articol este inspirat de tema săptămânii din Dilema veche privind ce înseamnă să fii cool, ce mai e cool în România actuală. Fiindcă scriu poveștile săsești, răspunsul meu e previzibil, dar și surprinzător pentru mulți: sașii sunt cool în România de astăzi. Ei, cine ar fi zis asta acum zeci de ani? Rândurile de față se leagă de o întâmplare absolut banală pentru spațiul nostru pitoresc, petrecută recent, pe când făceam o excursie la bisericile fortificate.

O întâmplare absolut banală zic, dar cu un șpil…

„Sasul” cerșetor

Acum două săptămâni, fiind în România, am făcut un scurt tur al bisericilor fortificate. Am văzut multe, și bune, și rele, despre care vă voi povesti altă dată, dar o pățanie e relevantă aici, ca pretext și introducere.

Când să mergem spre Axente Sever, undeva prin Copșa Mică, am alimentat într-o benzinărie oarecare, apoi am tras în parcare să vedem rapid cât timp mai avem la dispoziție și încotro îl putem împărți mai bine. GPS-ul nostru era destul de pierdut în spațiu prin locurile astea, așa că tot harta a fost calea sigură (vorba lui tata, luați-o mă copii, că la asta nu i se termină bateria, nici semnalul). Cum ne uitam noi ușor derutați, ca niște tineri care tocmai descopereau harta de hârtie, auzim bătăi hotărâte în geamul mașinii. Ridicăm amândoi ochii. Omul… cum să-l descriu eu așa… un individ de vârstă medie, cam slinos și transpirat, cu ochelarii de soare pe cap și burta revărsându-de peste brăcinar, cu cămașa descheiată adânc și cu gulerul ridicat, c-un ghiul pe degetul mic fluturat erect prin aer. Toate ca toate, dar de la ghiul și degetul mic cu care făcea semn ferm să-i deschidem geamul, zic nu deschide, lasă-l în pace, hai să mergem și ceva din expresia individului mă face să-mi aduc aminte că ușile mașinii nu sunt blocate.

Dar ca tot omul ce-și ascultă nevasta, al meu deschide viteaz geamul. Eu ne vedeam deja subiect de știrile PRO TV de la ora 5.

Individul prinde curaj, se proptește pe marginea ușii și zice precipitat:

– Bună, auzi, SUNT SAS, (aaahaaaha, i-auzi?!!!) am și eu nevoie de niște bani, că am rămas în pană cu tirul, colea(!) mai încolo, și-mi tre să pot și eu ajunge la Mediaș. (*colea, mai încolo… în alt județ poate, prin jur nu era nici un tir)

Cum s-a lămurit repede, al meu dă să închidă geamul, iar tipul se întinde în mașină, mai să-și prindă mână la geam.

– Lei sau euro, nu contează, colega… l-aud vag insistând.

Al meu demarează nervos, comentând ca pentru el că s-a umplut țara de hoți și s-alege praful…. Eu îi întorc acel zâmbet care spune doar eu ți-am spus, nu? În momentul ăsta realizez la ce folosește să știi în câte secunde ajunge o mașină de la 0 la 100 de km. În fine, al meu se calmează, radioul urlă în surdină hituri bâțâite de vară, eu privesc pierdută pe geam, cu un gând ce nu-mi dădea pace:

– Asta-i chiar culmea: s-a recomandat din capul locului că-i SAS?!

La întoarcere de la biserica fortificată din Axente Sever, de cine credeți că dăm, în aceeași benzinărie, încercând probabil să găsească alți creduli cu introducerea… “Bună, sunt sas…”

De ani de când tot batem drumurile, credeam că am inventariat tot regnul de șmecheri și cerșetori, dar abordarea asta n-am mai auzit-o. Pentru o secundă, mi-a trecut prin minte că poate omul era într-adevăr la ananghie. Nu am nici o dovadă nici că ar fi fost cinstit, nici că ar fi un șarlatan, dar pe moment cu toții reacționăm instinctiv și ceva – privirea, tocmai replica stupidă cu bună, sunt sas, ca și cum dacă ai fi într-adevăr sas și ai avea într-adevăr nevoie de ceva, musai cu asta ar trebui să începi – mi-a spus să nu am încredere. Îmi pare rău și pentru noi toți, care am putea avea nevoie reală de ajutor la un moment dat, dar și din cauza unor asemenea șarlatani, putem să ne luăm gândul de la orice brumă de reacție empatică.

Notă: pe fruntea mea nu scrie “povești săsești”, nu port tricouri cu logoul, nu am logoul pe mașină, nici nu o să-l afișez astfel vreodată. Deci individul nu a înaintat argumentul personalizat, cu dedicație, ci era sigur găselnița lui ca să fraierească niște fraieri, invocând o prejudecată recunoscută.

După pățania asta, constat încă o dată că a devenit cumva foarte cool să fii astăzi sas în România, atât de cool încât mai nou și jmecherii  scot pedigriul săsesc la înaintare. Îmi vin în minte cuvintele unei săsoaice care a locuit în Bucureștiul de dinainte de ’89, care mărturisea (v. Sören Pichotta, Deutsche Zeitzeugen in Rumänien, Lebensmut trotz Krieg, Deportation und Exodus, Schiller Verlag, Hermannstadt-Bonn, 2013, pp.76-77) că sașii din capitală se știau în general între ei, dar cu timpul ajunseseră să evite pe cât puteau să mai spună că sunt sași și mai ales să vorbească săsește ori germană, pentru că asta aducea numai probleme. Pereții aveau urechi și indiferent că ar fi venit vorba de asta la serviciu, acasă, între prieteni, te trezeai subit cu anchete și interogatorii.

Ei, cine-ar fi crezut atunci că va veni vremea ca haimanalele de pe drum chiar să se dea drept sași?

Mitul sasului destoinic, drept, corect

Revenind la titlu, cred că sașii sunt în momentul de față din mai multe motive cool în România. Care ar fi ele în mare?

• Mai întâi pentru că în imaginarul nostru colectiv, bazat evident pe stereotipuri îndelung perpetuate, când spui “sunt sas”, spui automat: sunt corect, disciplinat, onest, harnic, destoinic, îmi văd de treabă, am de toate, nu fur, nu înșel, etc.

Asta justifică replica individului din benzănărie. Bineînțeles, toate identitățile regionale sunt conturate clar și la fel de stereotipic față de ceilalți, de la formele bășcăliei la colț de stradă – vezi bancurile cu ardeleni, unguri, moldoveni, țigani, olteni, mitici, etc, – până la substraturi mai acide ale aversității, care răbufnesc uneori violent, în special în media.

Cu toate astea, cred că șansele să te abordeze un individ cu oricare altă identificare etnică decât “bună, sunt sas“, ar fi fost inutilă (bine, și planul lui a ținut sper doar în teorie): bună, sunt oltean, sunt moldovean, bănățean, maramureșan, etc., ca să nu numesc etniile care au o imagine preponderent ostilă. Dar a spune bună, SUNT SAS, vrea să fie o garanție, chiar dacă umbli cu cioara vopsită. Grădina e mare, dar prin părțile astea, nu s-a pomenit nici sas cerșetor, nici șmecher ori fără treabă la drumul mare. Până azi.

Că sașii sunt etnia cu cea mai bună imagine din România, și asta nu doar de ieri de azi, e nu doar părerea mea, ci o spun și studii sau anchete sociale privind percepția minorităților. Mitul sasului/mitul neamțului este o imagine pe care unii sunt gata să o speculeze, sperând să dea lovitura, chiar dacă în cazul tipului din benzinărie e vorba, sper, doar de niște găinării.

Între „păcat că nu mai sunt aici“ și „bine că s-au dus“

Ca un alt răspuns punctual, ar putea fi cuvintele pe care le-am auzit des de la tata:

• sașii sunt bine văzuți acum, tocmai pentru că nu mai sunt aici.

În gândirea lui încape un dram de resentiment pe care nu-l împărtășesc, dar îl înțeleg, pentru că vine din răni neînchise și din frustrări vechi. Nu sunt numai ale lui. Spre deosebire de mine, care nu am amintirea și traumele comunismului și pe care, paradoxal, m-a învățat să respect, să privesc diferitul tolerant și echilibrat, sasul meu ți le spune verde-n față, de nici nu știi cum să găsești ușa mai iute.

Sașii sunt inofensivi de la distanță, în Germania, vin vara împărțind ciocolată și Gummibärchen, mai scapă câte un euro bine drămuit pe ici-colo, lăcrimează la întâlniri restrânse pe la biserică, suspină nostalgic după vremuri apuse, apoi urcă înapoi în mașină și se duc în treaba lor. Majoritatea celor care mai vin să-și vadă vechiul Heimat sunt în vârstă, cei care și-au revendicat casele sunt puțini, nu au pretenții, nu sunt iredentiști, neavând cu cine vorbi săsește, se chinuie să-și amintească o brumă de română… toate bune și frumoase, sașii sunt prietenii noștri, vecinii de odinioară după care suspinăm „ce păcat dom‘le, ce pierdere, asta da nație, vrednici oameni!”   

Ca un exemplu minor în contrapondere, dacă tata, sas care nu a plecat din România, a bătut ani la rând la ușile primăriilor și a tulburat geșefturile locale spunând că pământurile nu s-au retocedat după cum au fost și trebuia, ci după principiul cine împarte parte-și face, că din pădure se fură cu știința și acodul tacit al tuturor și multe alte asemenea, până când într-un final s-a lăsat și el păgubaș de bătrânețe… el nu mai sasul petrecut cu batista până la ieșire din sat, ci sasul ciufut pe care-l caută moartea pe acasă, dar el umblă să numere pomii din pădure.

Aud des refrenul trâmbițat pe grupuri de Facebook și în tot felul de discursuri, parcă parafrazându-l pe un consătean de-al tatălui meu:

                de-ar mai veni, Doamne, sașii înapoi!

Spre deosebire de toată gloata ce strigă asta afectat și oportunist, nenea ce spunea asta cu lacrimi în ochi știu că și-ar fi dorit într-adevăr revenirea sașilor.

Cred în sinceritatea celor care au trăit între sași, care-i cunosc într-un fel sau altul, care știu ce a însemnat locuirea lor aici. Nu cred însă în demagogia celor care servesc mai nou discursuri pe tavă, revendicându-se peste noapte de la un model apusean, civilizator. După cum îi cred și îi înțeleg și pe românii care spun decent de ce nu îi admiră pe sași și invers. E parte din normalitate să fie așa, insula preafericiților rămâne o utopie.

Sașii au devenit cool și de când identitățile regionale, patriotismul local – în speță transilvan – aprinde spiritele mai ales de la butoanele politicii neaoșe prin dezbaterea, mai degrabă de rețele sociale decât pe scena politică mare, pe marginea regionalizării. Altfel, la nivelul uliței de sat, nu cred că oamenii își dau bună ziua pe alt ton decât și-au dat întotdeauna, indiferent că-n poartă stă bătrânul Misch, Jancsi baci sau nea Ion. Ei între ei, oamenii de rând, știu că nu sunt vinovați niciunul pentru cele petrecute de pe la mijlocul secolului trecut până pe la Revoluție. Dincolo de alimentarea voită cu reziduuri și idei prefabricate turnate de sus, oamenii și-au reglat singuri conturile și relațiile, conștienți probabil că la o adică, găsești ajutor la vecinul de lângă, nu la marionetele de la televizor. (*dacă se întreabă cineva, nu susțin regionalizarea)

Primul român în Bundestag

• Sașii au devenit ceva mai cool și de când președintele Asociației Sașilor Transilvăneni, dr Bernd Fabritius, a fost ales membru în Bundestag,

chiar dacă ziarele s-au grăbit atunci să titreze: Bernd Fabritius, primul român în Bundestag. Ceea ce, doar într-o anumită măsură, judecând după cetățenia română pe care și-a păstrat-o, este corect.

În acest context, sașii sunt cool pentru că sunt o punte între România și Germania, o punte spre Vest. Dacă șirul lamentațiilor privind imaginea noastră în lume se prelungește spre infinit, sașii sunt un grup prin prisma căruia România, deși cel mai adesea este vorba însă doar de Transilvania, se vede altfel. Mai ales în Germania, unde sunt mult mai prezenți, atât ca număr, cât și ca imagine, sașii sunt ambasadori onorabili. Mă gândesc acum la discursul primului ministru al Bavariei, Horst Seehofer, în care spunea Bavaria este mândră de sașii transilvăneni, accentuând rolul lor de arc peste două spații, sau al altor politicieni prezenți la întâlnirea anuală de la Dinkelsbuehl.

 

Sașii sunt un brand turistic

• Sașii sunt cool și de când clipurile turistice promovează România cu o abundență de imagini din Transilvania autentică, pitorească, unde conviețuirea multietnică a dat naștere unor tradiții, sate și peisaje unice în Europa. Acea Transilvanie pe care Prințul Charles o promovează ca un ambasador, în ale cărei biserici fortificate și sate ruinate investește.

De când și-a cumpărat case aici și se plimbă în căruță pe străzile din Viscri, Archita, Mălâncrav, Valea Zălanului, amintindu-ne să conservăm patrimonial local, să renovăm cu materiale tradiționale, etc. parcă ne-am dat și noi seama că locurile astea sunt valoroase.  Și culmea, locurile vizitate de Prințul Charles sunt multe foste localități săsești sau maghiare. Ei, ce rânduială, ce case, ce sate au durat! Ăștia gospodari! Căci altfel, majoritatea celor care cască ochii în televizoare când vine Prințul Charles nu cred că știu ce e cu sașii, de unde-au venit, ce-au făcut pe meleagurile astea și încotro s-au dus, ori mai ales de ce. Dar aici nu e doar vina oamenilor.

• Sașii sunt cool și de când Sibiul, vechiul Hermannstadt, Capitală Culturală Europeană în 2007, a rămas un etalon al burgului îngrijit, dinamic, vizitat de turiști și cotat în prestigioase topuri europene între cele mai fermecătoare locuri de vizitat. Sighișoara, Brașov, toate orașe cu iz medieval și o moștenire săsească pregnantă sunt vârfuri turistice în România.

 

• Ba mai mult, sașii au devenit un brand turistic.

Prin satele pe unde am umblat, unele frecventate de ceva turiști, precum Biertan, Viscri, Saschiz, orice etichetă pe care scrie „săsesc” vinde automat mai bine.

La pensiuni, o banală ciorbă de legume devine extraordinară dacă e ciorbă săsească de legume, orice dulceață e musai făcută după rețetă veche săsească, orice bucățică de lemn e mâzgălită cu pictură săsească, tot semnul de carte e cusut cu motive tradiționale săsești. Puțini știu că motivele respective nu sunt chiar așa de săsești, că mult din ce se vinde are un ușor aer încropit, ce mimează doar autenticul și în general dacă ceri detalii, majoritatea vânzătorilor îți deapănă o poveste lălăită despre sașii care au fost și nu mai sunt, dar iată ce moștenire ne-au lăsat!

În orice formă și pe orice etichetă, săsescul vinde în Transilvania. Asta pentru că, derivat din mitul sasului destoinic, săsescul e o garanție a calității, cam cum e Made in Germany pentru produsele nemțești de pe piața internațională.

UPDATE 17 noiembrie 2014: Avem un președinte sas

• sașii sunt cool în România pentru că avem un președinte sas. Deși este un fals criteriu și nu acesta a fost singurul motiv, mulți l-au votat pe Klaus Iohannis în baza mitului sasului destoinic, bun gospodar, drept, onest. Criteriul etnic a fost în același timp și „handicapul” spre care s-au canalizat cele mai mârșave atacuri ale contracandidaților și va rămâne principalul reproș al celor nemulțumiți în mandatul său.

Identitate și diferență

Întâlnirea cu celălalt, cu diferitul, e întâlnirea cu vulpea din basmul lui Saint-Exupery, care implică îmblânzire. A îmblânzi înseamă ,,a-ți crea legături”, a investi sufletește și a privi cu inima – singura modalitate adevărată de cunoaștere. Când aceasta se întâmplă, descoperi într-o masă eterogenă unicul, valoarea care poate da sens existenței, altfel deșarte. Roza efemeră, dar fără seamăn în lume, îmblânzește, pentru că la rândul ei a fost îmblânzită. Iar eroul se întoarce acasă pentru că își asumă vorbele vulpii: ,,devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblânzit”.

Cei care citesc frecvent acest blog au în fiecare articol argumente care demonstrează că respect identitatea fiecăruia și departe de mine atitudinea părtinitoare sau ostilă față de unii sau alții. Iubesc locul și familia mixtă în care am crescut și am repetat că așa cum nu pot alege între mama și tata, nu pot alege între români și sași. Mă bucur când sașii sunt apreciați sincer pentru ceea ce merită, dar nu când se ajunge la false mitizări, lingușiri și aberații. Somnul rațiunii naște monștri… precum cel din benzinărie. La nivel regional și al minorităților etnice, nu cred că problema ar trebui să se pună disjunctiv, nici în termeni de superioritate și inferioritate. Mândria locală este firească, benefică, cât timp nu lezează demnitatea celorlalți.

Fiecare minoritate are dreptul la propria identitate, poate să-și afirme specificul în mod liber, respectând libertatea și identitatea celorlalți. Transilvania este un spațiu multietnic care merită să fie cunoscut, atât din exterior, cât și din interior, pe noi înșine și noi între noi, conform dictonului socratic. Încă ne cunoaștem puțin și încă nu trecem de cortina opacă a orgoliilor și clișeelor moștenite din comunism. Discursul istoric și identitar românesc scapă tocmai prin lacune, mitologizări, stereotipuri și perpetuarea unor asemenea complexe. Acum, când pentru multe monumente valoroase din Transilvania bate al doisprezecelea ceas, este important să știm clar cine suntem fiecare și ce putem construi împreună. Să ne asumăm responsabilitatea, să respectăm și să învățăm din trecut, fără a ne agăța obsesiv de umbrele lui.

Grave nu sunt numai părăginirile exterioare, ale locurilor, ci părăginirea minților și sufletelor noastre. Atunci când realitatea efectivă este programatic ficționalizată, în funcție de imperativele momentului și intereselor, fireasca oglindire în celălalt, fie el minoritar etnic sau de orice fel, duce la deformări, necunoașteri și nedreptăți. Nu vom avea niciodată o imagine realistă despre noi, o stimă de sine echilibrată, o istorie onestă, până nu vom răzbi dincolo de invocarea unor spoieli identitare precum: “Bună, sunt sas…”