Vergiss nie deine Heimat, wo deine Wiege stand,

denn in der Ferne findest du kein zweites Heimatland!

Nu-ți uita pământul natal, unde ți-a stat leagănul.

În străinătate nu găsești a doua patrie.

Cât de bine ne cunoaștem noi între noi, indivizi și grupuri, noi, oamenii din România? Dincolo de barierele de percepție, până la un punct firești, diversitatea face parte din bogăția unei țări, iar cultura este cea mai bună carte de vizită.  Alteritatea înseamnă cunoașterea propriei identități, pentru întâlnirea și recunoașterea celuilalt ca diferit. Implică mirarea descoperirii și acceptare, conștientizarea diferențelor esențiale, care pot funcționa împreună, ca dialog.

 

Dacă vorbim despre etnicii germani de pe teritoriul României, cred că putem spune că sașii din Transilvania se bucură de o mai bună atenție din punct de vedere mediatic, turistic, însă nu același lucru se poate spune despre celelalte grupuri: șvabii bănățeni, sătmăreni, germanii regățeni, bihoreni, cei din Dobrogea, Bucovina sau Basarabia, țipțerii, landlerii. Cine sunt acești oameni, de unde și când au venit, ce religie au, ce dialect vorbesc, ce a însemnat pentru ei conviețuirea de sute de ani pe teritoriul României de astăzi, cum arată prezentul lor?

Fiecare înseamnă o comunitate cu tradiții, mentalitate, cu o anumită rânduială ce ține de felul în care își construiesc casele, ocupații, obiceiuri, costume, până la mâncărurile pe care le poți gusta numai în casele lor. De-a lungul timpului, unele comunități, precum landlerii, au rămas insule identitare nealterate de cei din jur. Alții, precum șvabii sătmăreni, au asimilat mai multe elemente de limbă sau cultură, în special de la maghiari.  Mai mult sau mai puțin numeroase, fiecare dintre aceste grupuri încearcă astăzi să supraviețuiască și să transmită spiritul ce i-a unit timp de secole, generațiilor următoare.

Cu ajutorul emisiunii realizată în 2011 pentru Radio Cluj, de către doamnele Anca Baltan și Doina Gecse Borgovan, prietene cărora le mulțumim pentru înregistrare și fotografii, spunem astăzi povestea șvabilor sătmăreni. Ca și în cazul emisiunilor despre moștenirea săsească în Transilvania, pe care doamnele realizatoare ni le-au pus la dispoziție, am transcris fragmente și mi-am permis să intercalez câteva precizări, invitându-vă să ascultați înregistrarea integral.

Emisiunea Carte de vizită, Radio Cluj, 2011 (pentru a o asculta integral, click pe butonul „Play”, săgeata din dreapta):

 

Poveste cu aromă de ștrudel șvăbesc și vin bun din pivnițele Beltiugului

În 2012 s-au împlinit trei sute de ani de când Transilvania le-a devenit casă. Dacă ajungeți în zona Careiului și străbateți satele Petrești, Foieni sau Căpleni, înseamnă că ați ajuns pe tărâmul șvabilor. În prezent, comunitatea mai numără aproximativ 6.000 de persoane, dar Forumul Democrat German din Satul Mare încearcă să nu lase vechile tradiții să moară.

O istorie de trei secole, povestită de dl. Johann Forstenheizler (foto), președintele FDGR Transilvania de Nord (Forumului Democrat al Germanilor din Romania). Pe parcursul emisiunii, domnului Forstenheizler i se alătură localnici, șvabi sătmăreni ce ne primesc cu drag în casele și pivnițele lor, prezentând obiceiuri de sărbători, mobilierul pictat, aromele bucătăriilor șvăbești, ademenindu-ne să degustăm vinul bun din soiuri nobile aduse de strămoșii lor acum trei veacuri, din Germania.

 

Colonizarea șvabilor sătmăreni

File de istorie povestită de dl. Johann Forstenheizler:

Colonizarea șvabilor sătmăreni a început în anul 1712. În acea perioadă, pe aceste meleaguri au avut loc multe lupte pentru libertate a ungurilor, care au culminat în răscoala lui Francisc Rakoczi II. Răscoala lui a fost înăbușită și pacea a fost semnată de un fost general al Principelui Rakoczi, contele Karolyi Alexander (1669-1749). Pentru că el a fost semnatarul acestei păci și pentru că practic a fost oprită vărsarea de sânge, el a primit domeniile mari de aici, din jurul Careiului și Sătmarului. Întrucât acest teritoriu a fost afectat de aceste lupte pentru libertate și din cauza epidemiilor, contele avea nevoie de multă forță de muncă. Contele Alexander Karolyi a înaintat o cerere Curții de la Viena să i se dea voie să aducă coloniști șvabi și anume din zona Oberschwaben, Baden-Württemberg.

De ce tocmai din această regiune? Pentru că era vorba de șvabi romano-catolici, iar contele Alexander Karolyi a fost romano-catolic și a vrut să întărească religia romano-catolică în această zonă, întrucât aproape toată populația maghiară era reformată. El a avut nevoie de agricultori în primul rând. Deci cei care au venit în decursul celor trei valuri mari de colonizare, au fost preponderent agricultori.

Contele a promis atunci foarte multe avantaje: să-i scutească ani de-a rândul de impozite, a făgăduit locuințe, terenuri, atelaje, animale, promisiuni de care însă nu a putut să se țină, pentru că nu s-a gândit că vor veni chiar așa de mulți.

În 1712 a venit primul val de coloniști. S-au așezat în Carei și în trei alte sate din jur. Prima colonizare a avut însă urmări catastrofale: pe de o parte, drumul îndelungat pe care șvabii l-au făcut pe vapor, pe Dunăre, de la Ulm la Budapesta, apoi de la Budapesta la Carei, pe de alta, apa proastă și căldura, au făcut ca foarte mulți să moară pe drum. În special copiii. Iar când au ajuns aici, contele n-a putut să satisfacă toate promisiunile. Șvabii au fost cazați în fostele case ale iobagilor unguri, ori au trebuit să-și construiască ei singuri niște căsuțe. Bineînțeles că nu le-a fost ușor. Au trecut decenii multe până au putut să își întemeieze propriile gospodării.

După prima colonizare, contele nu am mai îndrăznit să trimită alte invitații, dar, după un timp, în 1723, a continuat. După al doilea mare val au rămas mai mulți aici. Am uitat să spun că după prima colonizare au rămas numai o cincime. Al doilea și al treilea val de colonizare au fost mai reușite.

Șvabii și-au adus și preotul cu ei. În localitățile unde au fost colonizați și în școlile profesionale s-a predat limba germană. Până în 1825 putem spune că li s-au creat condițiile să își mențină identitatea germană. Din 1825 a început în Ungaria așa numita “epocă a reformelor” și această epocă a avut drept consecință faptul că în locul limbii germane și a limbii latine, limba germană a ajuns pe locul secund, iar pe primul loc, de-a lungul deceniilor următoare, a fost limba maghiară.

 

Strudli, Nudli și vin din soiuri nobile. Bun venit acasă la șvabii sătmăreni!

Atunci când au venit șvabii, contele era la Bratislava. Nevasta lui s-a ocupat de toate. Și contele îi scria nevestei: acestor oameni să nu le dați apă, numai vin, bere și țuică, fiindcă de apă mor!

În Petrești, șvabii reprezintă aproape jumătate din populație. Acolo se află și Muzeul Șvabilor Sătmăreni, înființat în anul 1990 de Maria Nagy, fostă primăriță în comună, aproape 20 de ani. Dacă ajungeți la șvabii sătmăreni, să nu căutați case cu ziduri de piatră și garduri prin care nu se vede nimic, așa cum au sașii din sudul Transilvaniei. Oameni veseli și prietenoși, șvabii și-au construit case lungi, cu multe camere, iar în fundul curții, ca semn distinctiv, o șură imensă domină și în ziua de astăzi gospodăriile.

Arhitecturii șvăbești îi este caracteristică fațada specială, „Giebelfassade“ (fațadă cu fronton), apoi „Flur“-ul, deci târnațul (coridorul de-a lungul casei) și, ceea ce este foarte interesant, că grajdul era împreună cu casa, în continuarea bucătăriei. Chiar din bucătărie s-a putut intra în grajd, prima dată în Futtergang (locul unde se depozitau deci unde erau furajele, fânul) înainte de ieslea cailor. Acolo era un pat unde dormea un băiat al familiei, pentru a supraveghea grajdul și ca să se trezească dacă se întâmpla ceva.

În privința mobilierului, șvabii au preluat multe influențele maghiare. Tipice șvabilor sunt piesele de mobilier pictate cu albastru sau cele simple, precum Truhe, lăzile de zestre.

Fiecare casă are o pivniță sau două dedesubtul casei. Una era pentru furaje, pentru cartofi, zarzavaturi și sfeclă, cealaltă pentru vin. Tot acolo se ținea vara și laptele bătut, care se obișnuia să fie consumat lângă Strudli, ștrudelul specific gastronomiei șvăbești.

La noi se face Strudli, nu ștrudel tipic cum este la sași, ci ștrudel umplut cu brânză, cu cartofi sau cu gem de prune. Este tot un foietaj, din aluat simplu, specific șvabilor. Carne se mânca numai de două ori pe săptămână, de obicei joia și duminica.

Agricultori și viticultori vestiți, șvabii au adus din Germania soiuri de viță de vie și sunt și astăzi neîntrecuți în producerea vinului. Comuna Beltiug este o renumită zonă viticolă, unde au adus cu ei tradiția, beciurile, soiurile specifice de viță de vie.

 

Roagă-te și muncește, când petrecem, petrecem! Tradiții și obiceiuri șvăbești

Ca orice comunitate, șvabii sătmăreni au avut odinioară multe tradiții, dintre care doar unele se mai celebrează și astăzi. De exemplu, obiceiurile legate de perioada de dinaintea lăsării postului mare, așa numitul Fărșang, Fasching în germană, când a existat o zi zdrențăroasă (ce frumos spus!), care s-a terminat întotdeauna cu bal mascat, când tinerii se distrau până dimineața.

Apoi, în duminica următoare, exista Funka.

Funka însemna să se facă un foc mare în afara satului. Atunci tinerii tăiau bucăți de lemn rotunde, găurite la mijloc, așezate în vârful unui băț mai gros, încălzite în foc, până începeau să ardă. Apoi loveau bețele cu șaibă în vârf (germ. Scheibe, bucata rotundă de trunchi) de o scândură oblică și acestea, seara, zburau foarte frumos în văzduh. În funcție de distanța la care zbura acea bucată de lemn se făceau diverse previziuni, de exemplu ziua când o pereche, căruia i se spunea numele înainte de a arunca șaiba, se va căsători.

Un alt obicei foarte frumos era a doua zi de Paști la noi în comună, la Rătești sau Sagas în limba germană. Atunci oamenii adunau într-un coș rămășitele de la prima zi de Paști, ouă roșii, vin și le duceau apoi afară din sat, pe dealul pivnițelor, unde stăteau la picnic, cu muzicanți și multă veselie. Obiceiul era ca înainte de asta, feciorii să meargă din casă în casă și să adune ouă și bunătăți. În a doua zi de Paști, când toți mergeau pe dealul pivnițelor, tinerii luau ouăle din coș și le așezau într-un pătrat mare, care se vedea de departe. Și apoi ficiorii le păzeau. Oamenii încercau să le fure, iar pe care îl prindea, ficiorii îl atingeau cu nuiaua.  După cel care scăpa de nuia, arnucau cu ouă. Vă dați seama cum era să capeți un ou pe hainele bune și noi de Paști.

Iar noi, copiii mici, luam ouăle roșii și le rostogoleau pe deal. Dacă se spărgea oul, de o pietricică, trebuia să îl mâncăm. Câte ouă mâncam în acea zi!

Șvabii sătmăreni fac parte din grupa șvabilor dunăreni, alături de cei colonizați în aceeași perioadă în Banat, dar și în teritorii aflate astăzi în Ungaria (Pecs), în Croația și Serbia. Au călătorit pe Dunăre în jos, pe Schwabenziller, Platten și Ulmer Schachtel (bărci specifice, plute sau bărci de mare capacitate, pentru transportul mărfurilor), în căutarea unei vieți mai bune. Au adus cu ei cunoștințele și obiceiurile locurilor natale, meșteșuguri, viticultură, arhitectură, comerț și rânduirea satelor (v. Charlottenburg la șvabii bănățeni).

Astăzi, patrimoniul șvabilor sătmăreni se confruntă cu provocarea de a-și căuta noi căi pentru a supraviețui și a fi redescoperit, spre a nu-și pierde urmele în casa mare a uniformității. Ca și în cazul sașilor, mulți au plecat înapoi, cei mai mulți în Germania, acum devenită ”a doua patrie”. Muzeul mare al șvabilor dunăreni este acolo unde a început călătoria lor acum trei secole, la Ulm. Alături de toate celelalte comunități, povestea șvabilor este o poveste specifică Transilvaniei, în care deși se vorbește în multe limbi, oamenii știu să se respecte și să se îngăduie reciproc.