În Valea Viilor, cheia bisericii și a celor mai frumoase povești o are doamna Johanna Schneider. O femeie măruntă, cu părul alb, prins sub un batic ce-i încadrează fața brăzdată de griji, amintiri și un zâmbet senin. La cei 74 de ani, Frau Schneider merge agale, vorbește domol și tremurat, dar îi crește sufletul și uită de boală atunci când vede curtea bisericii plină de tineri curioși.

Din păcate, a rămas singura din Valea Viilor care mai știe cum era odinioară, care sunt vârstele satului și cum au trecut anii peste comunitatea de aici. Ocazional, și bibliotecara, și fiul doamnei Schneider, spun puținul pe care îl știu, dar în final, tot în doamna Johanna Schneider stă toată nădejdea. Peisajul fermecător de aici, biserica impunătoare, viața comunității se prezintă lumii printr-un singur om.

De la Vurmloc la Valea Viilor

Numele de Valea Viilor este recent, până în 1964 satul numindu-de Vurmloc, după numele german Wurmloch. Nu se știe exact de unde vine numele german, dar există mai multe ipoteze ce explică denumirea chiar și pe tărâmul fantasticului. Unii spun că drumul șerpuit spre Valea Viilor este calea croită de trupul unui balaur sau al unui vierme uriaș care ar fi locuit în timpuri străvechi aici. Alții, mai realiști, spun că ar proveni de la numele unui grof care ar fi deținut terenuri întinse în jurul satului. Satul este atestat documentar din 1263, cu denumirea maghiară de Baromlak. Într-un act din 1305, nobilul maghiar Apafi cedează fiului său Gregor, satul Baromlaka.

 

Biserica masivă, înaltă ca o catedrală, are două intrări, iar sistemul său de apărare a fost unul dintre cele mai complexe și mai solide dintre bisericile fortificate ale Transilvaniei. La portalul de nord s-a păstrat încă hersa (grătar metalic care închidea intrarea cetăților medievale, servind ca barieră auxiliară a porții), datată 1525. Doamna Schneider amintește că atunci când era pericol de asediu, locuitorii se refugiau în cetate, femeile și copiii în biserică și bărbații stăteau de veghe afară. Atunci se trăgea și hersa care exista și la poarta de vest a fortificației. Incinta avea formă ovală, cu mai multe turnuri, dintre care se mai păstrează astăzi trei bastioane. Turnul de est este datat 1501, probabil perioada când a fost construit și zidul de incintă. Aici se păstrează și drumul de strajă.  Zidurile fotificației au 6 metri înălțime, cu metereze și mai multe guri de tragere.

La interiorul bisericii se găsesc mai multe obiecte valoroase, precum stranele de la începutul secolului XVI, cristelnița, altarul realizat de Johann Folbarth în 1779, orga din 1807 și amvonul din 1746.

La întrarea în curtea bisericii s-a amenajat un mic muzeu al culturii săsești, unde sunt expuse costume tradiționale, fotografii, mobilier și obiecte casnice donate de comunitatea din sat.

Din 1999, biserica fortificată din Valea Viilor face parte din lista UNESCO a Patrimoniului Mondial.

 

Viața Vurmlocului de altădată – sărbători și rânduieli săsești

 

Deși sănătatea doamnei Schneider e șubredă, are răbdare să povestească oaspeților și despre tradițiile sașilor, așa cum se țineau până când sașii au luat drumul Germaniei. Dintre rânduielile amintite de doamna Johannna Schneider sunt vecinătățile. Valea Viilor avea trei străzi principale, locuite de sași, și o stradă românească, care mergea spre deal. Cele trei străzi pornesc din colțurile pieței triunghiulare, în centrul căreia este biserica. Fiecare stradă a sașilor avea două vecinătăți, iar atunci când aveau nevoie, oamenii se ajutau întotdeauna între ei.

La Cârnilegi:

,,era iară frumos. Luni seara se adunau femeile și hotărau despre mâncare, ce să pregătească și mama vecinătății, ai tânără și ai bătrână apoi făceau prăjitură. Și una ieșe și alta intra. Care o fost mama vecinătății, aia ieșe și alta intra în locul ei. Și la bărbați tot așe, era tata vecinătății, ăl bătrân și ăl tânăr.“

Prin asta doamna Schneider amintește de faptul că la Cârnilegi se alegeau noii conducători ai vecinătăților.

Alte tradiții de iarnă erau Faschingul și Blasius – balul copiilor. De Blasius:

„făceau fetele buchete și le puneau ori la pălărie, ori la căciulă. Că Blasius e în 2 februarie. Duminca dimineața mergeau băieții și invitau fetele la Blasius. Și primeau și coroniță. Ș-apăi era bal la cămin și aduceau mamele la copii prăjitură, suc și dansau mai departe.“

„Ș-apăi vara, aveam Roata, în 29 iunie (Kronenfestul), și pentru copiii de școală, și pentru tineret. Era și atuncea frumos. Făceau un băț cu hârtie creponată și mergeau în sat și invitau iară tineretul la bal.”

spune pe scurt doamna Schneider. Mai multe despre această frumoasă sărbătoare am vorbit aici și aici.

 

Ultima dintre ai ei

Întrebată de vizitatori, doamna Schneider spune, cu glasul stins:

„șase, șase mai suntem… atâta…”

Ca în exercițiul de dicție, șase sași în… Valea Viilor. Pentru ei și pentru cine mai poate să vină din împrejurimi, se mai țin slujbe o dată sau de două ori pe lună.

Doamna Johanna Schneider poartă cu greu cei 74 de ani, așa că a lăsat băiatul în locul ei, să întâmpine turiștii și să le explice istoria locului, dar adesea tot doamna Schneider apare agale, cu glasul tremurat de emoții și de vârstă:

„O trimes după mine că el nu știe ce să  vă povestească.”

Acum Frau Schneider venea de la dispensar.

Te uiți la femeia asta scundă, care se străduiește din răsputeri să stea demnă în fața grupurilor și să povestească, să nu plece nimeni de aici ca de la o casă pustie. Privești în jur la oameni grăbiți, alții trecând pierduți în treaba lor, ocolind biserica indiferenți, ca și cum n-ar vedea-o. În jurul mașinilor străine, roiesc copii ce se îmbulzesc și-și trag coate ca să ceară bani. Și, după ce ai fost deja întâmpinat de locuitori care de-abia îngână câteva informații vagi, te gândești ce se va alege de locurile acestea, când și mâna de bătrâni ca Johanna Schneider nu vor mai fi.

În cine stă nădejdea localnicilor, a turiștilor și șansa acestor locuri de a fi valorificate așa cum merită? Întrebări retorice. Putem doar să sperăm că oameni ca Frau Schneider să aibă trăiască veșnic.

În înregistrarea de mai jos, povestea este începută de bibliotecara din sat, apoi firul este preluat de doamna Schneider, care istorisește o parte din ceea ce am prezentat aici. E impresionant să-i asculți glasul gâtuit de emoții și de boală, limbajul simplu și accentul pitoresc, care, ca toți sașii, vorbește corect, dar mai scapă din moara cuvintelor și câte o vorbă în germană. Nu se poate să nu-ți fie dragă!