Puțini dintre temerarii care iau astăzi la pas Negoiu sau Moldovelul mai știu cine a trasat cărările pe munți sau de când există refugiile și cabanele ce le oferă adăpost. Harta traseelor montane din România nu a suferit schimbări benefice semnificative de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Atunci, o mână de oameni iluștri și pasionați de natură din Sibiu au avut visul ambițios și inițiativa amenajării turistice a munților.

Urmând exemplul organizațiilor de turism înființate în aceeași perioadă în Europa de Vest, asociația și-a propus construirea primelor trasee, cabane și refugii turistice, în toate masivele muntoase ce mărgineau Transilvania. Așa au apărut vechile cabane de pe creste, pe care le știm și astăzi, primele birouri de informații turistice, primii ghizi montani și precursorii Salvamontului, localnicii-șerpași care duceau poverile pe munte, primele piste și concursuri de schi.  

Atrăgând un număr impresionant de voluntari, mai întâi din Ardeal, apoi din întreaga țară, membrii și voluntarii SKV au bătut căi sigure și durabile, pentru ca frumusețea munților noștri să poată fi descoperită chiar din inima lor.

Pionierii turismului montan

Siebenbürgischer Karpathenverein (S.K.V.), cu numele tradus ulterior în limba română de Asociația Carpatină Transilvană, a fost înființată la 28 noiembrie 1880, la Sibiu și a funcționat neîntrerupt până în 1945, când a fost dizolvată în mod abuziv, iar proprietățile sale naționalizate. În limba română, S.K.V. s-a mai numit ulterior și Societatea Carpatină Ardeleană a Turiștilor, denumire înscrisă și pe „Cartea de membru”. Ședința de întemeiere a SKV a avut loc în clădirea Primăriei sibiene, la inițiativa lui Carl Wolff, avocat și redactor șef la Siebenbürgisch-Deutsches Tagesblatt.

La început, asociația sibiană a avut 498 de membri din rândul sașilor. De înfiinţarea şi dezvoltarea în timp a Asociaţiei sunt legate numele unor membri marcanţi ai comunităţii săseşti precum Dr. Carl Wolff, Alfred Prox, E.A. Bielz, Julius Römer, Emil von Bömches, Dr. Hugo Schuster, Dr. Hans Markus, Dr. Wilhelm Bruckner, Karl Lehmann, Prof. Dr. Paul Philippi, Walter Gutt, Reinhold Gutt. Președinții SKV, până la scoaterea asociației în afara legii în 1945, au fost: Karl Conradt (1880-89), Wilhelm Bruckner (1889-1901), Gustav Lindner (1901-09),  Josef Georg Konnerth (1909-14), Ernst Lüdecke (1914-1919), Friedrich Kepp (1919-1940) und Fritz Gött (1940-1944).

Dintre românii care au activat în timp ca membri ai asociației se numără Emil Racoviţă, Take Ionescu, Ioan Meşotă, Gheorghe Dima, Iosif Puşcariu, Tiberiu Brediceanu. Ulterior, alături de membrii cotizanți au activat mii de voluntari, care au muncit împreună la construirea infrastructurii montane. Aceștia erau oameni diverși, cu preocupări diferite, uniți de pasiunea lor pentru munte, dincolo de alte criterii sociale sau politice. După 1918, asociația a luat amploare și s-a extins în întreaga țară, cu un număr tot mai mare de membri și voluntari, ajungând în 1920 la 4.456 de membri, apoi în 1925 la peste 6000. 

Educație ecologică și turistică avant la lettre

Asociația Carpatină a avut un statut clar și a reușit chiar să formeze o anumită mentalitate în interiorul său și în rândul primilor turiști pe munte. Cel mai bun exemplu în acest sens vine de la una dintre filialele de bază ale SKV, cea din Braşov, condusă de Iulius Römer. De altfel, Asociația Alpină Ardeleană din Brașov (Siebenbürgische Alpenverein) a fost prima societate de turism din România, înființată în 1873 și afiliată ulterior, din 1881, la SKV. Crezul braşovenilor era: „tradiţia nu înseamnă păstrarea cenuşii şi predarea flamurii”. Militau altfel spus pentru ca moștenirea primită de la generațiile anterioare să fie protejată și valorificată, iar generațiilor următoare să le fie transmisă o țară și mai frumoasă decât au găsit-o ei. Adică se opta pentru un fel responsabil de gestionare a resurselor, o dezvoltare durabilă, mult înainte ca acest concept atât de actual astăzi să se impună în vocabularul cotidian. Încă din 1918, seful secţiunii Braşov a SKV, dr. Gustav Philippi, anticipa că „în scurt timp Brașovul va fi vizitat de mult mai multă lume.(…) Scopul asociației noastre este deschiderea munților prin amenajarea și darea în folosință  a drumurilor și prin construirea de cabane”.

Știați că… în anii ’20 voluntarii încălțau pe munte bocanci cu ținte bătute în talpă, fiind primul echipament montan folosit în România? Sau că foloseau schiuri de lemn, șlefuite în atelierele dogarilor? Dacă îi prindea noaptea pe munte, aprindeau lămpi de gaz, cu un ciorap de azbest în interior. Tot din rândul SKV au fost primii instructori de schi, “deschizătorii de pârtie”.

La propriu, pe cărări nebănuite

Dintre primele și cele mai notabile realizări ale Asociației este amenajarea traseelor montane. Deși atât pe hârtie, pentru stabilirea hărților, cât și practic, pe munte, era o activitate de pionierat, fără specialiști sau precedent în domeniu, s-a lucrat temeinic, munca în teren fiind bazată pe studii cartografice. Apoi, în munte, au fost făcute poteci, stabilit un cod de culori și semne speciale, recunoscut de turiști, care să îi ghideze ușor și în sigurantă pe munte. Indicatoarele de la răscruci „Albastru” şi „Roşu” – două trasee din masivul Postăvaru, utilizate de zeci de ani de turiştii plecaţi din Poiana Braşov au fost realizate atunci. Tot SKV a creat „Pichetul Roşu” din Bucegi, dar şi poteca „Şapte Scări” – cea din urmă fiind în masivul Piatra Mare. Se adaugă cele din Rodna, Parâng, Căliman, Cibin, Sebeş, Apuseni. Cărările au trebuit adesea susținute cu lucrări speciale (ziduri și parapeți, podețe, scări) pentru ca terenul accidentat să nu pună în pericol turiștii. În final, datele statistice arată că această organizaţie a reuşit să amenajeze, în total, peste 700 de kilometri de poteci alpine. Filiala braşoveană a stabilit un record de 101 kilometri de trasee, realizate până în 1936, doar în Postăvaru şi Piatra Craiului.

Primele cabane și refugii montane

Pe lângă trasee, SKV a construit cabane și refugii pentru drumeții aflați pe munte. Având în vedere mijloacele vremii, s-a lucrat cu voluntari din rândul țăranilor care cunoșteau bine zonele, pe post de ghizi. Tot ei și își aduceau animalele și căruțele pentru transportul materialelor de construcție sau al apei, acolo unde nu erau izvoare în apropiere. Se povestește că voluntarii urcau pe munte chiar și cu cărămizi în ranițe, pe care le cărau de la poalele munților, până în înălțimi. Acțiunile voluntarilor și membrilor SKV au fost sprijinite adesea și de autoritățile locale, care au pus la dispoziție terenul pentru viitoarele construcții.

SKV-ul a reușit să ridice 60 de cabane, în aproape toate lanțurile munoase. Mai întâi au fost cabana din Piatra Craiului și Cabana Negoiu, în 1881. Apoi s-au pus bazele staţiunii Păltiniş, cu primele cinci cabane făcute acolo, cea mai veche fiind Prejba, apărută în 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor – Cabana Omu, dată în folosinţă în 1888. Amprenta SKV asupra turismului în Carpaţi, a continuat cu fondarea stațiunii Poiana Braşov şi alte zeci de cabane importante, între care  Bâlea, Urlea, Şurian, Parâng, Bolboci, Mălăieşti.

Întemeierea Păltinișului

Textul unui poster ilustrat prin care Secţiunea S.K.V. Sibiu făcea reclamă Sanatoriului Păltiniș, datând din martie 1893, explică scopurile înființării și condițiile oferite de noile cabane, construite după modelul tirolez, din Austria: „Încă acum 8 ani [1885 n.n.] Secţiunea Sibiu a S.K.V., bazându-se pe experienţa în ceea ce priveşte efectul benefic al aerului de munte asupra sănătăţii, cu imboldul dat de medicul militar Julius Pildner von Steinburg, a luat hotărârea ca prin construirea unui sanatoriu în climatul montan să creeze o instituţie cu scopuri pur umanitare, să vină în întâmpinarea acelor suferinzi cărora medicina tradiţională nu le poate da ajutor, dar totodată şi a celor dornici de odihnă, oferindu-le însănătoşire şi călire prin şedere mai îndelungată în climatul de altitudine. Desăvârşirea acestui proiect a început anul trecut, în frumoşii munţi ai Cristianului, la Hohe Rinne, la o altitudine de 1400 metri, construindu-se clădirile necesare, care între timp au ajuns la finalizare, putând fi predate publicului la data de 1 iulie a.c.

În staţiune se poate uşor ajunge de la Sibiu, în 5-6 ore de mers cu trăsura. Amenajările vor fi practice, cu camere prevăzute pentru un număr de 45-60 persoane şi cu un Restaurant care va avea datoria să ofere meniuri delicioase şi totuşi ieftine. Prezenţa garantată şi permanentă a unui medic în staţiune va contribui la crearea unei senzaţii de siguranţă pentru oaspeţi şi rudele acestora. Folosirea staţiunii, care va avea scopuri pur umanitare, va fi garantată oricui, indiferent de calitatea de membru al S.K.V., de apartenenţa religioasă, naţională sau socială şi va fi datoria supremă a conducerii staţiunii să facă posibilă şi şederea unor persoane cu posibilităţi financiare modeste. Va fi astfel creat un sanatoriu cu calităţi deocamdată unice în ţară [Monarhia Austro-Ungară – n.a.], care va fi frecventat cu plăcere, având peisaje frumoase şi ţeluri turistice deosebite, un sanatoriu cu potenţial de dezvoltare deosebit, în special în condiţiile creării unor legături cu viitoarele colonii de vacanţă şi cu spitalul local [din Sibiu – n.a.].”

(pasaj preluat din A fost odată Hohe Rinne, v. bibliografie)

Primii ghizi montani și precursorii Salvamontului. În România au existat șerpași

În 1890 au apărut primele posturi de prim-ajutor. Bazele Salvamontului din România au fost puse tot de către SKV, care a format primele echipe pe la 1900. Primii salvamontiști au fost voluntari din zonă, care știau munții ca pe propria lor ogradă. Prima acțiune de salvare este consemnată în 1906, pe Valea Podragului din Munții Făgăraș.

Odată traseele stabilite, cabanele și refugiile construite și capitolul siguranță pe munte bifat, era nevoie de ghizi montani și ajutoare, oameni care să îndrume turistul și să-l facă să descopere tot ce muntele avea mai frumos de dăruit. Așa că în România au existat cândva serpași, locanici care cărau bagajele cu măgari și cai, cam ca și frații lor din Nepal. Prețul lor era dinainte stabilit, cu ziua, și aveau o serie de reguli de conduită care spuneau de exemplu și că nu au voie să mânânce din hrana turiștilor.

Cum era să fii turist în Carpați, la 1900

Presupunând că erai turist la începutul secolului trecut, drumeția de care te puteai bucura în munții noștri ar fi avut șanse să fie mult mai reușită chiar decât astăzi. Toate informațiile de care aveai nevoie – trasee recomandate pentru fiecare tip de aventurier, gradul de dificultate al traseului, posibilități de cazare, echipament de care ai avea nevoie, chiar și posibilități de închiriere, dacă nu aveai în dotare – toate acestea erau disponibile într-un loc pe cât de firesc, pe atât de scump la vedere astăzi: biroul de informații. Aici te aștepta ghidul turistic să te pună în temă despre cum e mai indicat să te iei la trântă cu muntele, in funcție de anotimp. Acești ghizi montani, numărați pe degete la acea vreme, erau stafful cunoscut de toată lumea. Astfel, știai că în Zărnești te întâmpină Iosif Minea, în Piatra Craiului îl găsești pe Nicolae Oratie, șamd.

Nu erai lăsat de capul tău nici în creierul munților, pentru că existau reguli bine stabilite și pentru turiști, nu numai pentru voluntarii, ghizii și șerpașii SKV. Prin pliante și afișe tipărite în română și alte limbi străine, aveai la dispoziție un mic ghid de supraviețuire, care te învăța să recunoști urmele animalelor sălbatice, cum să eviți pericolele, ce să faci în caz de accidentare, etc. În cabană, erai responsabil de păstrarea curățeniei și de comportament civilizat față de alți turiști, iar la plecarea pe orice traseu trebuia să anunți neaparat cabanierul. Căci în caz de pericol, el era cel care știa încotro te îndrepți și putea ghida echipele de salvare pe urmele tale.

Încetarea activității SKV în România

Asociația Carpatină Transilvană a activat cu succes timp de 65 de ani, până în 1945, când a fost scoasă în afara legii, drept o organizație nazistă. Toate proprietățile sale au fost naționalizate, fără a se întocmi acte oficiale doveditoare.

 Pe scurt, activitatea SKV în cifre și ani, arată așa:

• 1880 – înfiinţarea organizaţiei, la Sibiu.
• 700 de kilometri de trasee montane amenajate.
• 60 de cabane construite.
• 3 stații meteorologice
• peste 6000 de membri în 1925
• secțiuni în Sibiu, Brașov, Făgăraș, Bistrița, Reghin, Sighișoara, Mediaș, Sebeș, Orăștie, Cluj, Petroșani, București, Timișoara, Cernăuți.
• 1900 – constituirea primelor grupe de salvatori montani.
• 1904 – prima școală de ghizi montani.
• un Muzeu al Carpaților, cu colecții valoroase de picturi, lucrări științifice, cărți poștale și fotografii din Munții Carpați, intrat din 1920 în componența Muzeului Bruckenthal. 
• 1945 scoaterea SKV în afara legii
• 1996 reînființarea Asociației Carpatine Transilvane.

Reînființarea SKV după Revoluție

Asociaţia a fost refondată în Germania, de o mână de vechi membri SKV, cu numele de Secţia Carpaţi în cadrul DAV (Clubul Alpin German). În România, SKV – Asociația Carpatină Transilvană a fost reînființată tot la Sibiu, în 1996, cu sprijinul Forumului German din România. Singura cabană care a reintrat în posesia SKV până în prezent este cabana Postăvaru „Iulius Römer”.

 Asociația Carpatină Ardeleană de astăzi

În prezent, scopurile Asociaţiei Carpatine Ardelene continuă demersurile din perioada sa de întemeiere, propunându-și  promovarea turismului montan (excursii, drumeţii, expediţii, etc.), a activităţilor sportive montane (schi, turism sportiv, orientare, alpinism, snowboard, etc.), susţinerea de acţiuni de cercetare ale zonelor montane din România (speologie, etnografie, ecologie etc.), organizarea şi susţinerea unor acţiuni de protecţie a mediului înconjurător şi, în mod special, a zonelor montane.

Bibliografie și surse foto:

skv.ro

Wikipedia.org

cabana-omu.ro

rasnov-turism.ro

Arhiva de cărți poștale și fotografii de familie Helmut Wolff.

romanialibera.ro, art. Cine a pus Romania pe hărțile turistice europene, de Dan Gheorghe, 14 dec 2010.

Mircea Dragoteanu, Oana Mihaela Tămaș, A fost odată Hohe Rinne. Întemeierea Stațiunii Păltiniș, Studia Universitas Cibiniensis Series Historica, tomul 8-2011, pp. 65-81.