„A fost odată ca niciodată un croitor și un giuvaiergiu și au pornit ei împreună tovarăși de drum, că aveau amândoi cam aceeași țintă.” (Frații Grimm, Darul piticilor)… și-au trecut mări și țări, și au poposit într-un oraș aglomerat, printre claxoane și muzică din cafenele, între adolescenți trendy și turiști visători, care-i privesc mirați.

Într-o cu totul și cu totul altă lume…

Dacă urci scările de către Orașul de Jos, pe sub turn, ajungi într-un colț de Sibiu cu un farmec medieval. Se aud vagi bătăi de unelte, miroase a lut. Câțiva tineri prăfuiți, îmbrăcați aparte, trec tăcuți, ducând saci de var. Alții cioplesc în piatră și bat pe o daltă ritmul altor vremuri. În Piața Huet, calfele Evului Mediu sunt la ele acasă.

Calfele – o „frăție” cu reguli stricte

Calfele sunt tineri călători, plecați în lume să învețe meșteșug și să-și facă un rost în viață. Există un cod strict de conduită care dictează cine și cum poate deveni calfă. Mai întâi, un tânăr trebuie să îndeplinească niște reguli: să aibă până în 30 de ani, să fie necăsătorit, să nu aibă copii, obligații sau datorii. Mai departe, se angajează să respecte regulile și tradițiile breslei în care intră.

Pornesc de acasă cu o singură monedă în buzunar, pe care trebuie să o aducă înapoi, iar timp de trei ani și o zi nu au voie să se apropie de locul natal, pe o rază de 50 de kilometri. Nici în același loc nu pot zăbovi mai mult de trei luni, ca să deprindă meseria și lecțiile de viață de la meșteri diferiți. Călătoria lor inițiatică e menită să-i așeze în final în rândul meșterilor pricepuți.

Hainele calfelor

Calfele trebuie să poarte “Kluft“, adică costumul tradiţional, croit înainte de începerea călătoriei. Acesta este alcătuit de regulă din pantaloni evazaţi, vestă şi haină de culori diferite, în funcție de breaslă – negru, crem sau albastru- cămașă albă cu guler scrobit tare („Staude”), pălărie şi bocanci negri. Unele calfe mai poartă și o eșarfă cu însemnele uniunii din care fac parte.

În buzunarele pantalonilor trebuie să poarte un metru de măsurat, din lemn, și moneda cu care au plecat de acasă. Hainele au un număr simbolic de nasturi: vesta are 8 nasturi, câte unul pentru fiecare oră de lucru, haina are 6 nasturi, pentru fiecare zi lucrătoare a săptămânii, iar mânecile au câte 3 nasturi, pentru fiecare an de călătorie. sursa Foto

Tradiția meșteșugarilor reînviată la Sibiu

„Meșteri mari, calfe și zidari” – o poveste din Evul Mediu? Da, dar nu numai. Calfele călătoare mai există încă, mai ales în țări cu tradiție precum Germania, Austria, Elveția, Franța. Tot de acolo vin constant, din 2002 încoace, și la Sibiu. De ce tocmai aici? Pentru că Sibiul a fost, alături de Brașov și Bistrița un renumit centru meșteșugăresc, iar Biserica Evanghelică a pus aici la dispoziție o clădire, care să le fie casă și atelier tinerilor călători. Alături de Rügen, Neustadt și Leipzig, Sibiul a intrat astfel în rândul orașelor care oferă adăpost calfelor contemporane. Atât în Evul Mediu, cât și acum, calfele au făcut legătura dintre Sibiu și marile centre meșteșugărești europene.

Calfele călătoresc pentru a învăța meșteșurile de dulgheri, tâmplari, stucatori, zidari, finisori, pietrari, olari, zugravi, aurari, legători de cărţi, zeţari, constructori de instrumente de suflat, bijutieri, fierari, potcovari, lăcătuşi, tinichigii, brutari, pantofari şi croitori. Adică meseriile pe care în România – țară de licențiați și academicieni – nu le mai învață nimeni.

În special în Germania, calfele sunt încă foarte apreciate pentru că păstrează tehnicile tradiționale de lucru. Dincolo de o valoare culturală, calfele sunt o necesitate reală în restaurarea monumentelor, pentru că ei folosesc metodele și mijloacele cu care au fost construite edificiile medievale.

Calfele pot alege să călătorească independent (majoritatea celor de astăzi) sau făcând parte dintr-o organizație recunoscută, majoritatea cu origini în Germania. Astăzi, la nivel mondial, tradiția merge mai departe datorită celor aproximativ 800 de calfe călătoare.

Casa calfelor – o clădire  de poveste a vechiului Sibiu

Casa calfelor, lipită de Turnul Scărilor, este parte a primei centuri de fortificație a Sibiului, din secolul al XIII-lea. Turnul este considerat cel mai vechi edificiu din Sibiu, reconstruit în secolul al XVI-lea, pe vechea fundație, ca o poartă de acces între Orașul de jos și Piața Huet. Lângă Turnul Scărilor era cândva locul unde nu-și dorea nimeni să ajungă: Colțul ispășirii. Aici erau expuși oprobriului public cei care călcau legile comunității.

Casa calfelor a fost și în trecut atelier și casă a unor comercianți. Pereții interiori sunt pictați cu frescă din secolul al XVI-lea. Aspectul exterior de astăzi este rezultatul unei modernizări din secolul al XIX-lea. Din 2002, calfele călătoare din Germania lucrează și la restaurarea clădirii.

Ce este „Stock-im-Eisen” și unde mai sunt în Europa?

Astăzi, lângă Casa calfelor, există un stâlp de lemn cu piroane și tot felul de mici obiecte împlântate în el. La prima vedere arată ciudat, însă explicația ține de un obicei al calfelor: fiecare tânăr este obligat la plecarea dintr-un loc să lase pe acest stâlp un cui, un ban, ceva ce i-a aparținut.

Stock-im-Eisen este numele german al stâlpilor de acest fel, în care calfele băteau la plecare câte un cui. Era semn că au trecut prin locul respectiv, gest menit să le poarte noroc mai departe.

Cel mai cunoscut Stock-im-Eisen, se află chiar în inima Vienei, în apropiere de Catedrala Sf. Ștefan, pe colțul Palatului Equitable. Este unul dintre cele mai vechi simboluri ale orașului, înțesat de legende. Cert este că existența lui este legată tot de superstiția calfelor, care la plecare înfingeau un cui în trunchi, tot pentru noroc.

Astfel de stâlpi cu piroane mai sunt cunoscuți și în Bratislava, Waidhofen an der Ybbs din Austria, Budapesta și Györ, dar și la Timișoara (Casa cu pomul breslelor/Haus zum Stock im Eisen) și la Arad (Casa cu lacăt/Haus zum Stock-im-Eisen – trunchiul nu mai este expus în nișa casei, ci la Galeria de Artă a Complexului Muzeal Arad). Se pare totuși că la Timișoara este vorba doar de o firmă de prăvălie, o copie a celui din Viena, nefiind folosit chiar de calfele din oraș.

Faustul calfelor – legenda pomului cu piroane

În spațiul austro-ungar, aceste trunchiuri, uneori învelite în tablă, au în jurul lor mai multe legende locale. Dintre ele, una este cea mai cunoscută, probabil pentru că este legată de pomul calfelor de la Viena. Se spune că odinioară, un tânăr care învăța meseria de lăcătuș, și-a pus în gând să facă un lacăt care să nu poată fi spart niciodată. Dorința lui a fost atât de mare, încât a încheiat un pact cu Diavolul. În schimbul secretului lacătului care să nu fie spart de hoți, tânărul novice și-a vândut sufletul. De atunci, calfele ar bate un cui într-un pom fixat cu lacăt în amintirea sufletului pierdut al calfei și pentru a alunga diavolul.

Sibiul – vestit centru al breslelor

Dezvoltarea Sibiului a fost strâns legată de activitatea breslelor. Prima breaslă atestată documentar în oraș este cea a tăbăcarilor, în 1367. În 1375, cronica orașului pomenește o reorganizare a breslelor. Meșterii pricepuți au crescut economic orașul prin producția, desfacerea și exportul de mărfuri diferite, cărora li s-a dus vestea până departe. Meșterii din Sibiu exportau arme, bijuterii și obiecte din metale prețioase, unelte, sare, îmbrăcăminte și încălțăminte, alimente. În schimb, pe drumurile comerciale se aduceau la Sibiu mătase, piper, orez, covoare, vopsele sau ulei de măsline din Orient. În arhiva orașului, între secolele XIV-XVII sunt menționate legături comerciale cu localități localizate acum în Olanda, Germania, Polonia, Ungaria, Italia, Bulgaria, Serbia, Turcia.

Breslele aveau și un rol social, de întrajutorare, dar și militar, pentru că fiecărei bresle îi revenea o poartă și un turn al cetății și zidul de apărare în timp de pericol, iar în timp de pace, tot ei asigurau paza. În 1457, când Orașul de Jos este inclus în centura de fortificații, porțile cetății sunt repartizate breselor, după cum urmează: Poarta Cisnădiei breseli măcelarilor, Poarta turnului breslei croitorilor, Poarta Ocnei breslei cizmarilor, Poarta Elisabeta breslei cojocarilor. În 1376, în oraș erau 19 bresle, cuprinzând 25 de meserii, la 1719 26 de bresle, iar la 1780 erau înregistrate 40 de bresle.  În 1872, breslele au fost transformate în cooperative meșteșugărești. Treptat, tradiția meșteșugarilor s-a pierdut pe la începutul secolului XX, odată cu industrializarea.

Un fragment din povestea calfelor călătoare a fost inclus în noua broșură de promovare turistică a 
Sibiului, disponibilă integral aici  

Bibliografie/surse foto:

Hermann und Aida Fabini, Hermannstadt, Porträt einer Stadt in Siebenbürgen, Monumenta und AKLS Verlag, 2003

Emil Sigerus, Cronica orașului Sibiu, 1100-1929, Honterus Verlag, Sibiu, 2011.

Casa calfelor

Blogul „Cârtita plimbăreață”

Evenimentul zilei

Ribanna Tocan și arhiva personală