La 9 mai 1895 se năștea Lucian Blaga, marele poet, filosof, dramaturg. Printre versuri și cugetări filosofice, este potrivit aici să-i citim gândurile despre  rânduirea lumii românești și săsești. În cadrul larg al preocupărilor sale pentru „spațiul mioritic ondulat„, fragmentul de mai jos descrie caracterul arhitecturii din satele noastre, cu diferențe și asemănări. „Geometria” caselor vorbește de fapt despre oamenii care le-au clădit, cu  rostul, tainele și ritmurile vieții lor.

Drumurile ardelene duc prin sate, unde, în nemijlocită vecinătate, găseşti două concepţii arhitectonice cu totul diferite: românească şi săsească. Străvechile, masivele sate săseşti şi au studiat – cel puţin aşa pare – foarte mult locul unde aveau să fie clădite. Din felul cum ele se aliniază, potrivit unor exigenţe geometrice, se desprinde impresia de calcul.

Muzeul Satului, Bucuresti

sursa foto

Saşii, vechi colonişti, neam de o dârză, statornică şi înceată voinţă, şi-au ales raţional pământul, unde aveau să-şi ridice casele şi să-şi sape mormintele, ei au gustat precauţi apa, au cântărit lumina şi au măsurat cu grijă grosimea humei, ei s-au ferit de înălţimi accidentate şi au încercat cu nările direcţia vânturilor. Rostul acesta chibzuit şi l-au păstrat satele săseşti până astăzi. Ele n-au crescut întâmplător, cu entuziasm stângaci, din peisaj, precum cele româneşti; ele au fost aduse parcă în acest peisaj ardelean, gata de aiurea – prin văzduh sau pe altă cale – dintr-o ţară unde sărăcia solului i-a învăţat pe oameni să lupte cu natura, să muncească cuminte şi mai ales cu geometrică statornicie.

Satele româneşti, înălţate vertiginos pe o muche sau împrăştiate într-o vale ca turmele, s-au născut parcă din inspiraţia capricioasă a naturii înseşi, în mijlocul căreia sunt situate. Casele săseşti stau una lângă alta, formând un singur mare zid către stradă, severe, cu ferestre înalte, care nu îngăduie priviri din afară, purtând convenţional pe frontispiciu câte o maximă biblică. […] Casele româneşti sunt mai liber aşezate laolaltă, ele se izolează prin grădini, au pridvoare împrejur şi ferestruici aşa de joase că poţi vedea totul înăuntru. Casele formează grupuri simetrice, ca ţăranii când se duc în dezordine la o înmormântare sau la o nuntă: comuna românească e o colectivitate instinctivă de oameni deschişi, iubitori de pitorescul vieţii.

La Viscri (Weißkirch), pe înserate

sursa foto

Casele săseşti, deşi bogate, sunt reduse la util; casele româneşti, deşi în majoritate sărace, au mult inutil în alcătuirea lor, dovadă pridvorul cu stâlpi care le înconjoară de obicei. Acest inutil al caselor româneşti trădează un simţ artistic de care e foarte departe casa săsească, ce are la temelie mai mult o concepţie etică decât estetică despre rosturile vieţii.

Saşii sunt ingineri înnăscuţi, ei impun naturii ordinea din sufletul lor, ei îşi aliniază casele, ca şi ideile, în luptă cu tainele înconjurătoare. Românul se adaptează la natură superstiţios. Românul e în mare măsură fatalist, dar un fatalist stăpânit de încredere în raport cu imprevizibilul timpului şi cu orânduirile lumii exterioare. Românul nu va încerca să schimbe cursul lucrurilor, nici să modifice configuraţia pământului […] Uliţele unui sat de munte se pierd printre stânci şerpuitoare ca pâraiele. Uliţele mai bucuros ocolesc stâncile decât a le tăia. Intervine aici un fatalism senin sau o dragoste invincibilă de pitoresc? Cert, după ordinea săsească, capriciile arhitectonice ale românului te izbesc ca dezordine. Dar dezordinea nu e decât altă ordine: ordinea vieţii. Iubeşte şi românul geometria, dar numai în arta lui când ciopleşte o cruce, când crestează o furcă, când rotunjeşte un ulcior, sau când stilizează nişte flori în covoarele pentru laviţi. Pentru viaţa săsească geometria e esenţială, pentru român ea e o podoabă marginală.”

(după Lucian Blaga, Zări şi etape. EPL, 1968, pp. 319-321)

Casa Memorială Lucian Blaga, Lancrăm, jud. Alba

sursa foto